Pe părintele Popovici l-am întâlnit, în după-amiaza de Sânziene, în Cluj. Pe coasta unui deal, în apropierea unei artere foarte circulate a orașului, se află o bisericuță de lemn, la doar câțiva pași de un șantier în lucru: scheletele de fier beton ale viitoarei biserici "Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan". Demisolul construcției a fost terminat și înăuntru e răcoare și liniște. De undeva se aude o voce: "Doamne-ajută!". Părintele Popovici își va fi făcut, așteptându-mă, rugăciunile de cuviință, căci mai e puțin și începe Sfântul Maslu, așa cum se cade în zi de sfântă sărbătoare. Mă tem că timpul pentru interviul pe care i l-am solicitat e prea scurt, dar spre norocul meu, părintele e un povestitor înnăscut și vorbele se leagă fără niciun efort.
Școala de religie
Are o arhitectură specială demisolul acesta. E îmbrăcat în întregime în cărămidă aparentă. Pe catapeteasmă, bolte rotunde încadrează icoanele împărătești. Chipul Mântuitorului și al Maicii Domnului vin, cumva, din timpuri nevenite încă. Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut până acum. Par vii și îmbracă în lumină toată alcătuirea dimprejur. "Sunt pictate de profesorul Sorin Albu, de la Institutul de Arte Frumoase din Cluj, cel căruia îi aparține și arhitectura bisericii și, implicit, demisolul, care e gândit după modelul unei basilici grecești din Thesalonic, din sec. VII", explică părintele Popovici.
Pe vremuri, Mănăștur era doar un sat ce separa Clujul de comuna Florești. Apoi, orașul s-a tot extins, iar Mănăștur a devenit un cartier al său. Unul foarte mare, cu 70.000-80.000 de locuitori, dar cu doar două biserici ortodoxe. Acum, deși în întreg Clujul sunt aproximativ 40 de biserici ortodoxe, încă nu sunt de ajuns. "Ar mai fi nevoie de câteva, pentru ca oamenii să aibă biserica aproape. Sunt mulți care mi-au mărturisit că drumul lung și aglomerația îi împiedică să ajungă la biserică", spune părintele.
- Aici, pe deal, le-ați adus biserica aproape, în mijlocul lor. Se simte apropierea și în prezența la slujbe?
- Se simte, da! În anul 2004, ÎPS Bartolomeu Anania mi-a încredințat misiunea de a construi o biserică aici, la ieșirea spre Florești. Am văzut 11 terenuri, până când am găsit locul acesta. Terenul aparținea Institutului de Științe Agricole și Medicină Veterinară, dar părea al nimănui, era în paragină. Când am început să slujim, am făcut o platformă de beton și am pus un cort. Apoi, am primit bisericuța de lemn, înăuntrul căreia încăpeau cam 120 de persoane, dar mereu erau alți 300 de credincioși afară. Se impunea în mod evident construcția unei alte biserici. Oamenii s-au bucurat, s-au implicat, au început să vină tot mai mulți, s-a format o comunitate frumoasă.
- Am observat că primele rânduri de scaune din fața altarului sunt pentru copii. E mai puțin obișnuit să vezi așa ceva într-o biserică...
- În fiecare sâmbătă, timp de două ore, în biserică funcționează așa-numita Școală de religie. E o modalitate de petrecere a timpului liber pentru copii cu vârste între 4 și 12 ani. Ideea i-a aparținut unei profesoare, Melania Ștefan, care se și ocupă de ei, pictează, desenează, le spune istorioare cu tâlc. Sunt prezenți de fiecare dată 20-30 de copii, sunt fericiți, mereu își roagă părinții să-i aducă aici. Iar un prim rezultat al acestor acțiuni e că, în fiecare duminică, vin la împărtășit 30-70 de copii. Nu știu ce înțeleg ei din predică, dar stau cuminți și atenți în biserică.
Preot printre irlandezi
Teologia nu a fost prima alegere a părintelui. E inginer cu acte în regulă, absolvent de Politehnică. Un amănunt care poate să fi contat atunci când, în 2000, la solicitarea Mitropolitului Iosif al Europei Occidentale, ÎPS Bartolomeu Anania a decis să-l trimită pe părintele Popovici în Irlanda de Nord, la Dublin, ca preot-misionar. Pe-atunci, pentru comunitatea românească ortodoxă de-acolo slujea părintele Irineu Crăciun, într-o căsuță transformată în biserică ortodoxă. Și tare mult și-au dorit românii să aibă o biserică doar a lor, în toată puterea cuvântului. "Poate că a contat și pregătirea mea tehnică, spiritul practic, când s-a decis să fiu eu cel ce va primi această misiune. Pentru că e multă nevoie, când întemeiezi ceva, de pragmatism. Dincolo de acesta, însă, e tot lucrarea lui Dumnezeu!".
La început, părintele Popovici a slujit în capela unui colegiu iezuit, Belvedere College. "Trei ani am slujit acolo. Duminica, la liturghie, veneau 200-300 de persoane. Deși se estimează că sunt în jur de 40.000 de români în Dublin, la slujbă nu puteau fi mai mulți, pentru că doar românii și nigerienii lucrează acolo în week-end, atunci când irlandezii au liber. Îmi amintesc cu mult drag de anii de-atunci. Începutul a fost greu, dar am primit mare sprijin din partea unui preot romano-catolic, părintele O'Donnell, care și-a pus umărul ca să fim acceptați în comunitatea iezuită. Capela era într-o curte interioară, înconjurată din toate părțile de clădiri, uneori îi deranjam duminica pe locatari cu cântările noastre, dar ei, deși erau în vârstă, din bunătate, ne treceau cu vederea".
Părintele își amintește cu recunoștință de familia preotului irlandez O'Donnell, de drumul pe care, fără sprijinul ei, nu l-ar fi putut străbate. "Soții O'Donnell sunt o familie providențială și le voi fi veșnic recunoscător", spune părintele Popovici. "Până să reușească să vină la Dublin și soția mea cu fetițele, care erau încă mici, m-au găzduit la ei și m-au sprijinit, inclusiv financiar. Și pentru că viza nu o puteam obține decât ca student, m-au ajutat să mă înscriu la un masterat în spiritualitate catolică, la Institutul Milltown".
Părintele Popovici vorbește cu multă emoție și mă face să străbat aievea, alături de el, metropola irlandeză, locurile în care a trăit și-a slujit, fiecare lăcaș prin care comunitatea ortodoxă lipsită de propria ei biserică și-a purtat pașii pentru a-și ține cu ei Dumnezeul din țară, Dumnezeul cel Blând și Bun, al românilor, purtând în spinare desagii cei grei ai pribegiei.
"Sunt dependent de soare"
Într-un moment de cumpănă, comunitatea ortodoxă a fost sprijinită de un alt preot romano-catolic, părintele Sheamus. "Era un om în vârstă, tăcut, dur oarecum. Venea ades la liturghie și obișnuia să le spună irlandezilor: «Noi, în bisericile noastre, abia avem câțiva tineri pierduți printr-o puzderie de bătrâni, iar românii au câțiva bătrâni într-o mare de tineri și copii!». În fața unui astfel de argument, toți rămâneau fără replică. Căci, în bisericile din Dublin, din păcate, au mai rămas foarte puțini tineri. Se pare că bunăstarea materială îndepărtează lumea de la cele sfinte. Așa cum a spus Mântuitorul: «Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu». Nu că ar fi neapărat o contradicție, dar e o constatare. Pur și simplu, viața materială te captează atât de tare, încât nu te mai gândești la altceva, contează doar «aici și acum». Iar biserica anglicană a cam rămas fără credincioși, căci mulți au renunțat la credință, mai ales noile generații. În Dublin, au fost biserici vândute musulmanilor, transformate în moschei sau baruri, ceea ce e dureros", afirmă părintele Popovici.
Când a acceptat misiunea de la Dublin, părintele Călin Matei Popovici a fost întrebat cât intenționează să rămână acolo. "Dacă mă simt bine, cinci ani, dacă nu, doar trei, am spus. Pentru că eu sunt dependent de soare și mă așteptam ca atmosfera umedă din Irlanda să nu-mi fie tocmai prielnică. După trei ani, mi-a fost greu să plec, am lăsat prieteni și oameni dragi în urmă. Recunosc că am pus pe prim plan familia și a contat și incapacitatea mea de a mă obișnui cu lipsa soarelui, cu nesfârșitele ploi și cu norii care aduc, în Dublin, noaptea foarte devreme".
Latinii nordului
- Irlandezii sunt oameni la fel de reci și întunecați cum e vremea?
- Nicidecum! Am văzut foarte multă bunăvoință și foarte multă căldură sufletească acolo, la măicuțe și la preoții catolici, dar și la irlandezii de rând, care mi-au făcut o impresie foarte bună. Sunt oameni modești, prietenoși, se vede că n-au descins dintr-un popor imperial, cumva seamănă cu noi. Am văzut, la un moment dat, un titlu într-o revistă: "Irlandezii sunt latinii nordului". Da. Seamănă la fire cu noi. Sunt oameni voioși, petrecăreți, deschiși, volubili, încăpățânați și cu mult umor negru. Știu, la fel ca românii, să facă haz de necaz, dar cred că asta e o caracteristică a popoarelor care nu au avut de ales în istoria lor, decât să găsească speranța din fiecare necaz, că altfel nu se putea.
- Credeți că bonomia și liniștea sufletească au legătură cu o anume liniște socială?
- În Occident, e un act eroic să mai mergi să slujești, ca preot, iar cei care o fac, chiar sunt oameni de calitate. Pentru că altfel n-ai nicio șansă! Creștinismul este foarte discreditat acolo, oamenii sunt foarte sensibili și suspicioși, dacă observă vreo slăbiciune în credință a preotului sau anumite interese mercantile, te părăsesc imediat, rămâi singur. Dacă simt că nu ai o vocație autentică, nu te urmează. Asta am văzut acolo și cred că tot mai mult va fi așa și la noi. Mulți au părăsit biserica, mai ales tinerii, și mulți oportuniști, care există și la noi, vin în biserică din interes. În ciuda condițiilor grele morale, am văzut, totuși, preoți catolici de mare calitate, acolo, oameni de vocație, deschiși, generoși, toleranți, îngăduitori, prietenoși. Când biserica e ostracizată, atunci rămân în ea doar oamenii de calitate, care nu abandonează lupta.
Biserica bunicilor
- Să ne întoarcem, pentru finalul dialogului nostru, la Cluj. Tot spiritul ingineresc, pragmatic, să fie cel pentru care vi s-a încredințat construcția acestei biserici din cartierul Mănăștur?
- S-ar putea. Construcția a început în 2009 și numai Dumnezeu știe cât va mai dura. Noi suntem aici. Se întâmplă un paradox la Cluj. E cumva pe dos situația față de ce am văzut în Irlanda. Acolo, fiind reguli foarte stricte, românii noștri fac copii, pentru că statutul de părinți le facilitează obținerea dreptului de ședere și a celui de muncă. De asta vin la biserică foarte mulți tineri, foarte mulți copii. În biserica în care ne aflăm acum, enoriașii sunt ceva mai în vârstă. Sunt bunici, sunt cei care-au fost tineri acum 30-40 de ani, când Mănășturul a devenit cartier al Clujului. Iar copiii lor au plecat, fie în alte țări, fie în comuna Florești, unde sunt multe locuri de muncă și unde biserica e plină de oameni tineri și de copii.
- V-ar fi plăcut mai mult să fiți preot de țară, mai aproape de pământ și de liniște?
- Satul nu mai este un paradis. Nu e simplu! Eu cred că în România, cei mai împovărați și mai demni de laudă sunt preoții din parohiile de la țară, pentru că întâmpină dificultăți foarte mari. Gândiți-vă că, unui preot, jumătate din salariu îi este asigurat de stat, dar cealaltă jumătate trebuie să și-o asigure din parohie. Or, la noi sunt parohii de grad 2-3, care nu pot asigura salariul minim unui preot. Au o viață grea de dus acolo, părinții se luptă cu tot felul de greutăți și, totuși, nu renunță. Sunt preoți din vocație. Dar partea grea, tristă, a preoției, nimeni nu vrea s-o vadă, s-o accepte, să-i găsească o rezolvare.