SINAIA - amintiri din oraşul regal

Pe drumul Oplerului

Toată copilăria mea a fost luminată de nişte puncte de iradiere, locuri magnifice care au stră­lucit ca nişte diamante ale inimii, la vâr­sta acelor ani. Şi care îşi mai arată magia şi azi, aşa cum stau răspândite prin tot soiul de colţuri de ţară. Iar unul dintre aceste tărâmuri de vis a fost Sinaia. Îmi amintesc, ca acum, o costişă de Rai. Un gor­gan uriaş şi verde, cu o cupolă nemăr­ginită de cer deasupra lui. Eu eram pe atunci mic de tot, şi urcam cu mama şi tata într-o poiană, strălucind imperial în soare. Se numea Opler. Era un rai săl­ba­tic, mic şi tihnit, care, deşi se afla foar­te aproape de şoseaua naţională, a stat mul­tă vreme ascuns între brazi. Asta, până când a fost înghiţită, după 1990, sub un talaz de vile ridicate peste noapte, şi po­iana cea verde a devenit cartierul Opler. În acei ani 60, eu şi părinţii mei ne aşe­zam pe un pled, pus pe iarba scânteie­toare, eu ascultam la poveşti, iar firea toată din jur părea vrăjită şi captivă, în culorile florilor de munte. În jurul meu, de la atâtea întâmplări din trecutul glorios al Sinaiei, mie mi se părea că pe deasupra ierbii se înlănţuiau umbre vii, dansând prin aer. Umbre de Domni şi de Domniţe, pe care eu le ve­deam purtând aure de sfinţi... Căci în poiana Oplerului, bunicii mei se plimbaseră şi ei cândva, iar între războaie, se mai rătăceau şi Princi­pesele de la Peleş, Foişor şi Pelişor. Sub umbra acelor palate, mi-am petrecut toate verile copilăriei de la Sinaia. Unde mergeam vară de vară, ca într-un soi de pele­rinaj obli­gatoriu.

La Vulpărie

Un pelerinaj era şi plimbarea zilnică, pe drumul acela forestier al Oplerului. Un drum care pornea de un­deva de sus, din poiana largă dintre Pelişor şi Foişor. Pleca de la Vulpărie, cum se numea încă, locul. Unul cu totul aparte, când­va. Căci acolo, în poiana aceea largă, ascunsă şi azi în pădure, fuse­seră ridicate între războaie, pentru Palat, un teren de tenis de zgură şi o mică gră­dină zoologică. Vara puteau fi văzuţi acolo Regele Carol al II-lea şi Mag­da Lupescu, cărora le plăcea să joace tenis la Vulpărie. Lângă ei, câteva căprioare se plimbau slobode şi netemătoare, prin poiană. Şi tot acolo erau şi nişte vulpi mari, argintii şi foioase, închise în nişte cuşti. Regii aveau pe atunci un vulpar, un om care îngrijea vulpile. Asta îmi povestea mama, pe când ne începeam coborâşul pe Opler. Acum, din vechea Vulpărie, mai rămăsese doar numele şi câteva umbre de zgură ale fostului teren regal de tenis. Şi lângă el, nişte cuşti ruginite. În mod bizar, mai păstrau încă şi atunci mirosul vulpilor argintii de odinioară.
De la Vulpărie, drumul acela de munte cobora prin pădure, în curbe răcoroase, zidite în piatră, până jos, în oraş. O parte din el se bifurca prin pădurea bătrână de brazi, tocmai până la Buşteni. Şi tot drumul ăsta, care îmi e şi azi tare drag, are o încărcătură magică pentru mine: fusese construit de bunicul meu, inginerul Marin Iacob. Şi asta se întâmpla chiar în anul în care m-am născut eu. Şi când, aflând des­pre intrarea mea în lume, bunicul a luat o sticlă de şampanie şi a spart-o chiar în gara regală, de roata trenului. De bucu­rie că i se născuse un nepot, care îi va duce "nea­mul mai departe", zicea. De aceea, drumul acela m-a a­tras totdeauna ca un mag­net. Ca toată Sinaia, de alt­fel. Şi de câte ori m-am plimbat pe serpentinele cu brazi uriaşi - am simţit clar cum chipul buni­cului meu îmi răsare în cale... De undeva, din vreun tufiş de ferigi. Simplul fapt că mergeam pe un drum făcut de el (după cum şi la Bucureşti, stăteam în casa ridicată de el), îmi insufla o bucurie difuză. O certitudine tainică şi nestră­mutată că sunt ocrotit. Că duhul bun al bunicului meu mă păzeşte. În copilărie, pă­rin­ţii îmi întă­reau credinţa asta. Căci îmi înso­ţeau cobo­râşul pe dru­mul buni­cu­lui şi al Ople­ru­lui, cu un no­ian de poveşti. Şi ce îmi mai plă­cea mult de tot, când eram copil, era să mergem la Cuibul princi­pe­se­lor. Era tot pe drumul Ople­ru­lui şi fusese fă­cut pentru cele trei prinţese, surorile lui Carol al II-lea, în pădure. Cuibul principeselor fusese o încropire elegantă ce sta ascunsă între crengile unui fag. În cuibul acela, prinţesele veneau foarte des, mai ales vara. Veneau, se urcau, stăteau ore în şir, şi râsul lor cristalin se putea auzi răsunând prin pădure. Cuibul principeselor era demult năruit, o simplă amintire şi el, dar mie mi se părea că râsul prinţeselor răsuna încă pe drumul Oplerului. Iar ai mei continuau să îmi povestească, neobosiţi şi tandri, alte şi alte întâmplări vechi. Orbitoare şi gingaşe ca nişte picuri de soare...

Un rest regal

În anii aceia ai copilăriei şi până mai târziu, în vremea facultăţii, tră­geam totdeauna la Sinaia, cu părinţii mei, în man­sarda din "Vila Nelly", a lui tanti Nelly, născută Pachmann, o mătuşă sau cam aşa ceva, din partea bunicii mele Iacob, o mătuşă din lanţul de rude cu nume exotice, cam toate nem­ţeşti: Chapek, Frantz, Achile. Dar numele aces­tea insolite nu erau singurele de acest fel din oraş. În anii '60 ai secolului trecut, Sinaia rămăsese un oraş cosmopolit. Oa­meni aduşi de regii României din toate colţurile Europei încă mai re­zistau la Sinaia. Îmbătrâniseră, dar nu se risipiseră. De parcă încă ar fi aşteptat ceva. Vreun miracol. Poate căderea comunismului, poate întoar­cerea regelui. O pleiadă de personaje savuroase şi dârze încă mai putea fi văzută pe străzile oraşului regal. Mai ponosite, dar încă strălucitoare. Unii fuseseră bo­gaţi până în 1948. În jurul mânâstirii Sinaia îşi avu­seseră vilele prim-miniştri şi bancheri ai României. Iar mai sus erau casa lui Iorga şi vila şi poiana Malaxa. Alţii făcuseră parte din per­sonalul Pala­telor, iar alţii fuseseră în garda regală de vânători de munte. Şi toţi erau un "rest regal", ce se încă­păţâna să reziste... Tante Etha, de pildă, era nem­ţoaică născută în România. Tatăl ei venise la Sinaia ca expert şi şef al garajelor regale. O cunoscusem prin mătuşa mea, tanti Nelly. Iar tanti Nelly Pachmann a mea fusese coafeza Palatului. Le aranjase părul şi reginei Maria, şi reginei Elena, şi Magdei Lupescu.Pe când unchiul Frantz, soţul ei, fusese frizerul curţii regale. Adus tocmai de la Praga, dintr-o faimoasă dinastie de frizeri impe­riali. Tot atunci l-am cunoscut pe fostul florar al Palatului, Ion Megelea, dar şi pe nenea Ciocoiu, bătrânul maestru de schi al regelui Mihai. Dar mai era şi celebra doamnă Erjiko. Ea rămăsese şi după naţionalizări, responsabilul Ali­mentarei de pe Furnica. La magazinul doamnei Erjiko găseai cel mai bun lapte de pe Valea Praho­vei. Asta, pentru că până în 1948, doamna Erjiko lucrase la Palatul Peleş. Şi când, în acele patru zile de după abdi­carea lui forţată, regele Mihai a strâns oamenii de la Peleş şi din jur şi le-a împărţit tot, lui Erji i-a dăruit toate vacile din graj­durile regale. Erau dintr-o rasă el­veţiană, rară până şi în Europa. Iar Erji le-a îngrijit şi le-a înmulţit pentru laptele acela al lor, care făcuse să i se ducă vestea. Aşa că bătrâna doamnă îşi servea zilnic clienţii cu laptele ei bun ca o bine­cuvântare, îmbrăcată într-un taior elegant şi-un halat. La magazinul ei urca alt personaj cu parfum interbelic. Era vulparul regilor, un austriac pe nume Bender. Sinăienii care le apucaseră pe toate îl tratau cu un respect deosebit, chiar dacă uşor amuzat. D-l Bender, pe care până în 1970, îl mai zăream şi eu, pe când trecea prin faţa Hote­lului Furnica - fosta cazarmă a vânătorilor de mun­te - purta o pălărie tiroleză, răspundea politicos la salut în româ­neasca lui veşnic stricată şi se ducea după pâine, totdeauna la aceeaşi oră. Aşadar, peste tot oraşul, şi mai ales pe străzile cu vile bogate ori în preajma castelelor - plutea un abur de nobleţe ro­bustă. Era o lume azi dispărută. Ca un crepuscul. Cu ochii mei de copil, eu îi gustam din plin farme­cul imparabil.

Parfumul Reginei Maria

În supa aceea de poveşti, am descoperit şi întâmplări uluitoare, din vremea regilor. Cum a fost, de pildă, parfumul reginei Maria. Mai întâi mama, şi apoi tanti Nelly, m-au iniţiat în adevărul ei tulburător. În acei ani '60, prezenţa parfumului de violete de India al Reginei Maria, un parfum ce apărea în chip fantomatic la castelul Pelişor, era mult mai vie. Trecuseră doar câţiva ani de la erup­ţiile acelea misterioase ale aromelor din Sa­lonul de Aur al palatului Pelişor. Şi deşi povestea era cunos­cută doar de câţiva în Sinaia (autorităţile şi miliţia puseseră o lespede de piatră peste ea), tanti Nelly, prin lanţul ei de cunoştinţe care lu­craseră la palat, tot a aflat. Şi mama odată cu ea. Şi tot ele mi-au spus de existenţa acelui nea Gyuri, un lungan drept, vioi şi cu ochi albaştri, care încă mai lucra în acei ani la Pelişor. Şi care văzuse tot! Mult mai târziu, după 1990, l-am prins în ultimii ani de viaţă şi mi-a povestit pe îndelete despre acele grozave istorii mirosind a parfum.
Părinţii mei, aşadar, mi-au fost mereu ghizi printre poveştile în cuvinte şi piatră ale oraşului. A­tunci când nu ne plimbam prin Poiana Castelului, pe drumul de Cotă sau pe Opler, ne opream la ve­chea mânăstire cantacuzină, cu bisericuţa ei pictată de Pârvu Mutu Zugravu. Erau nişte plim­bări şi nişte poveşti solare, când mi se părea că ating fericirea cu mâna. De atunci, de câte ori ajung la Sinaia, chiar îmi pare bine că trăiesc în România.

Războiul bastoanelor de argint

Nu doar umbra regilor, ci şi umbrele războiului pluteau peste Sinaia în acei ani, mai intens decât în restul ţării. Erau nişte oameni şi poveşti care nu se împăcau cu istoria mincinoasă care se rescria. Mi-l amintesc, de pildă, pe bă­trâ­nul ofiţer de la vânătorii de munte (corpul de elită al armatei ro­mâne, desfiinţat după război, la ordinul sovieticilor, pentru că luptaseră prea bine pe Frontul de Răsărit) a cărui vitejie fusese răs­plătită cu ani grei de temniţă po­litică, pe care îi îndurase fără să crâcnească, în demnitate. Fiecare apariţie a sa pe străzile oraşului era un adevărat spectacol. Unul care te lăsa fără grai. Bătrânul domn apărea cu bereta de vânător de munte (deja interzisă) şi cu de­coraţiile primite pe front, interzise toate, şi ele. Şi îşi saluta ziua, în amiaza mare, toate cunoştinţele, cu vechiul salut militar regal, sfidân­du-i zilnic pe comunişti. Alţi foşti combatanţi de pe frontul de răsărit, se manifes­tau în cu totul alt registru. Aşa cum erau cei doi colonei bătrâni, pe care oricine îi putea vedea când ieşeau la plimbare şi se întâl­neau pe strada Căşă­riei, tot în cartierul Fur­nica. Am văzut şi eu spectacolul lor de atâ­tea ori! Era invariabil. Coloneii luptaseră şi ei în armata regală româ­nă, la Stalingrad. Nu­mai că unul fusese luat prizonier, iar celă­lalt scăpase ca printr-un mi­racol, din cercul ru­sesc al morţii. Dar co­lonelul care căzuse pri­zonier se înrolase, ca să scape, în divizia Tudor Vla­dimirescu. De aici pornea totul, ori de câte ori se întâlneau! La început, mai desenau ei ce mai dese­nau hărţi de război în ţă­rână, cu bas­toanele lor cu mă­ciu­lii de argint. Apoi spiritele se încingeau. Bătrâne­lul care lup­tase până la capăt la vânătorii de munte îl acuza inva­riabil pe cel din divizia Tudor Vladimirescu că este trădător. "Tră­dătorule!", striga şi începeau să se dueleze cu bastoanele lor de argint. Du­pă care se despărţeau, şi a doua zi o luau de la capăt. Şi tot în acei ani petrecuţi la Sinaia, un­chiul Achile, fiul lui tanti Nelly, îşi avea şi el povestirile lui de război, serile, în vila de la poalele Oplerului. Lup­tase şi el la Stalingrad şi scăpase ca prin minune din malaxorul acela de vieţi omeneşti. Erau nişte poveşti cumplite, cu moarte şi sânge şi lupte între nemţi şi români, pe atunci aliaţi. Achile, în mod neaşteptat, nu le spusese nem­ţilor că el vorbea germana la perfecţie, din familie. Iar la Stalin­grad, tocmai muţenia asta nemţească îl salvase şi pe el, şi compania lui de soldaţi, căci unchiul meu a putut afla pla­nurile de fugă ale nemţilor. Poveş­tile acestea toate au sporit farmecul vacanţelor mele de la Sinaia, ducându-mă uşurel spre nişte adevăruri mult mai profunde decât le bănuiam eu, cu mintea mea de copil. Era istorie ade­vă­rat, trăi­tă chiar acolo, la Sinaia, o istorie, şi gravă, şi ve­se­lă, su­prapusă peste aerul de vacanţă al ora­şului.

Opreşte-te, clipă!

Eram pe la sfârşitul liceului, când părinţii mei au hotărât să facem un revelion la Sinaia, la tanti Nelly. Mi-au îngăduit să-i chem şi pe prietenii mei din Bucureşti. Mai întâi am ascultat şi-am dansat pe o muzică languroasă, o muzică ale cărei rădă­cini, mai blânde şi nobile, îşi trăgeau seva tot din timpurile interbe­lice. Apoi am ieşit afară cu toţii, în noaptea îngheţată. Eu am început să privesc spre Peleş, închipuindu-mi măcar pentru câteva clipe că frumuseţea de Sărbători a parcului cu castele a înviat iar. I-am atras şi pe cei­lalţi în jocul acesta al grandorii trecute. Şi am început să vedem toţi, cu ochii minţii, vechile splen­dori, plutind ca nişte co­mete pe cerul îngheţat, vechile Crăciunuri, când Peleşul, Pelişorul şi Foişorul, îmbrăcate în miria­dele de lumini a mii de becuri electrice, străluceau ca nişte arteziene de lumină. Iar printre brazi, pe aleile de bazalt din pădurea de lângă castele, ar­deau torţe, întărind cu licărul lor vraja sărbătorilor iernii de altădată. Stălucirea de odinioară pierise, dar fru­museţea clipei noastre ardea.