Toată copilăria mea a fost luminată de niște puncte de iradiere, locuri magnifice care au strălucit ca niște diamante ale inimii, la vârsta acelor ani. Și care își mai arată magia și azi, așa cum stau răspândite prin tot soiul de colțuri de țară. Iar unul dintre aceste tărâmuri de vis a fost Sinaia. Îmi amintesc, ca acum, o costișă de Rai. Un gorgan uriaș și verde, cu o cupolă nemărginită de cer deasupra lui. Eu eram pe atunci mic de tot, și urcam cu mama și tata într-o poiană, strălucind imperial în soare. Se numea Opler. Era un rai sălbatic, mic și tihnit, care, deși se afla foarte aproape de șoseaua națională, a stat multă vreme ascuns între brazi. Asta, până când a fost înghițită, după 1990, sub un talaz de vile ridicate peste noapte, și poiana cea verde a devenit cartierul Opler. În acei ani 60, eu și părinții mei ne așezam pe un pled, pus pe iarba scânteietoare, eu ascultam la povești, iar firea toată din jur părea vrăjită și captivă, în culorile florilor de munte. În jurul meu, de la atâtea întâmplări din trecutul glorios al Sinaiei, mie mi se părea că pe deasupra ierbii se înlănțuiau umbre vii, dansând prin aer. Umbre de Domni și de Domnițe, pe care eu le vedeam purtând aure de sfinți... Căci în poiana Oplerului, bunicii mei se plimbaseră și ei cândva, iar între războaie, se mai rătăceau și Principesele de la Peleș, Foișor și Pelișor. Sub umbra acelor palate, mi-am petrecut toate verile copilăriei de la Sinaia. Unde mergeam vară de vară, ca într-un soi de pelerinaj obligatoriu.
La Vulpărie
Un pelerinaj era și plimbarea zilnică, pe drumul acela forestier al Oplerului. Un drum care pornea de undeva de sus, din poiana largă dintre Pelișor și Foișor. Pleca de la Vulpărie, cum se numea încă, locul. Unul cu totul aparte, cândva. Căci acolo, în poiana aceea largă, ascunsă și azi în pădure, fuseseră ridicate între războaie, pentru Palat, un teren de tenis de zgură și o mică grădină zoologică. Vara puteau fi văzuți acolo Regele Carol al II-lea și Magda Lupescu, cărora le plăcea să joace tenis la Vulpărie. Lângă ei, câteva căprioare se plimbau slobode și netemătoare, prin poiană. Și tot acolo erau și niște vulpi mari, argintii și foioase, închise în niște cuști. Regii aveau pe atunci un vulpar, un om care îngrijea vulpile. Asta îmi povestea mama, pe când ne începeam coborâșul pe Opler. Acum, din vechea Vulpărie, mai rămăsese doar numele și câteva umbre de zgură ale fostului teren regal de tenis. Și lângă el, niște cuști ruginite. În mod bizar, mai păstrau încă și atunci mirosul vulpilor argintii de odinioară.
De la Vulpărie, drumul acela de munte cobora prin pădure, în curbe răcoroase, zidite în piatră, până jos, în oraș. O parte din el se bifurca prin pădurea bătrână de brazi, tocmai până la Bușteni. Și tot drumul ăsta, care îmi e și azi tare drag, are o încărcătură magică pentru mine: fusese construit de bunicul meu, inginerul Marin Iacob. Și asta se întâmpla chiar în anul în care m-am născut eu. Și când, aflând despre intrarea mea în lume, bunicul a luat o sticlă de șampanie și a spart-o chiar în gara regală, de roata trenului. De bucurie că i se născuse un nepot, care îi va duce "neamul mai departe", zicea. De aceea, drumul acela m-a atras totdeauna ca un magnet. Ca toată Sinaia, de altfel. Și de câte ori m-am plimbat pe serpentinele cu brazi uriași - am simțit clar cum chipul bunicului meu îmi răsare în cale... De undeva, din vreun tufiș de ferigi. Simplul fapt că mergeam pe un drum făcut de el (după cum și la București, stăteam în casa ridicată de el), îmi insufla o bucurie difuză. O certitudine tainică și nestrămutată că sunt ocrotit. Că duhul bun al bunicului meu mă păzește. În copilărie, părinții îmi întăreau credința asta. Căci îmi însoțeau coborâșul pe drumul bunicului și al Oplerului, cu un noian de povești. Și ce îmi mai plăcea mult de tot, când eram copil, era să mergem la Cuibul principeselor. Era tot pe drumul Oplerului și fusese făcut pentru cele trei prințese, surorile lui Carol al II-lea, în pădure. Cuibul principeselor fusese o încropire elegantă ce sta ascunsă între crengile unui fag. În cuibul acela, prințesele veneau foarte des, mai ales vara. Veneau, se urcau, stăteau ore în șir, și râsul lor cristalin se putea auzi răsunând prin pădure. Cuibul principeselor era demult năruit, o simplă amintire și el, dar mie mi se părea că râsul prințeselor răsuna încă pe drumul Oplerului. Iar ai mei continuau să îmi povestească, neobosiți și tandri, alte și alte întâmplări vechi. Orbitoare și gingașe ca niște picuri de soare...
Un rest regal
În anii aceia ai copilăriei și până mai târziu, în vremea facultății, trăgeam totdeauna la Sinaia, cu părinții mei, în mansarda din "Vila Nelly", a lui tanti Nelly, născută Pachmann, o mătușă sau cam așa ceva, din partea bunicii mele Iacob, o mătușă din lanțul de rude cu nume exotice, cam toate nemțești: Chapek, Frantz, Achile. Dar numele acestea insolite nu erau singurele de acest fel din oraș. În anii '60 ai secolului trecut, Sinaia rămăsese un oraș cosmopolit. Oameni aduși de regii României din toate colțurile Europei încă mai rezistau la Sinaia. Îmbătrâniseră, dar nu se risipiseră. De parcă încă ar fi așteptat ceva. Vreun miracol. Poate căderea comunismului, poate întoarcerea regelui. O pleiadă de personaje savuroase și dârze încă mai putea fi văzută pe străzile orașului regal. Mai ponosite, dar încă strălucitoare. Unii fuseseră bogați până în 1948. În jurul mânâstirii Sinaia își avuseseră vilele prim-miniștri și bancheri ai României. Iar mai sus erau casa lui Iorga și vila și poiana Malaxa. Alții făcuseră parte din personalul Palatelor, iar alții fuseseră în garda regală de vânători de munte. Și toți erau un "rest regal", ce se încăpățâna să reziste... Tante Etha, de pildă, era nemțoaică născută în România. Tatăl ei venise la Sinaia ca expert și șef al garajelor regale. O cunoscusem prin mătușa mea, tanti Nelly. Iar tanti Nelly Pachmann a mea fusese coafeza Palatului. Le aranjase părul și reginei Maria, și reginei Elena, și Magdei Lupescu. Pe când unchiul Frantz, soțul ei, fusese frizerul curții regale. Adus tocmai de la Praga, dintr-o faimoasă dinastie de frizeri imperiali. Tot atunci l-am cunoscut pe fostul florar al Palatului, Ion Megelea, dar și pe nenea Ciocoiu, bătrânul maestru de schi al regelui Mihai. Dar mai era și celebra doamnă Erjiko. Ea rămăsese și după naționalizări, responsabilul Alimentarei de pe Furnica. La magazinul doamnei Erjiko găseai cel mai bun lapte de pe Valea Prahovei. Asta, pentru că până în 1948, doamna Erjiko lucrase la Palatul Peleș. Și când, în acele patru zile de după abdicarea lui forțată, regele Mihai a strâns oamenii de la Peleș și din jur și le-a împărțit tot, lui Erji i-a dăruit toate vacile din grajdurile regale. Erau dintr-o rasă elvețiană, rară până și în Europa. Iar Erji le-a îngrijit și le-a înmulțit pentru laptele acela al lor, care făcuse să i se ducă vestea. Așa că bătrâna doamnă își servea zilnic clienții cu laptele ei bun ca o binecuvântare, îmbrăcată într-un taior elegant și-un halat. La magazinul ei urca alt personaj cu parfum interbelic. Era vulparul regilor, un austriac pe nume Bender. Sinăienii care le apucaseră pe toate îl tratau cu un respect deosebit, chiar dacă ușor amuzat. D-l Bender, pe care până în 1970, îl mai zăream și eu, pe când trecea prin fața Hotelului Furnica - fosta cazarmă a vânătorilor de munte - purta o pălărie tiroleză, răspundea politicos la salut în româneasca lui veșnic stricată și se ducea după pâine, totdeauna la aceeași oră. Așadar, peste tot orașul, și mai ales pe străzile cu vile bogate ori în preajma castelelor - plutea un abur de noblețe robustă. Era o lume azi dispărută. Ca un crepuscul. Cu ochii mei de copil, eu îi gustam din plin farmecul imparabil.
Parfumul Reginei Maria
În supa aceea de povești, am descoperit și întâmplări uluitoare, din vremea regilor. Cum a fost, de pildă, parfumul reginei Maria. Mai întâi mama, și apoi tanti Nelly, m-au inițiat în adevărul ei tulburător. În acei ani '60, prezența parfumului de violete de India al Reginei Maria, un parfum ce apărea în chip fantomatic la castelul Pelișor, era mult mai vie. Trecuseră doar câțiva ani de la erupțiile acelea misterioase ale aromelor din Salonul de Aur al palatului Pelișor. Și deși povestea era cunoscută doar de câțiva în Sinaia (autoritățile și miliția puseseră o lespede de piatră peste ea), tanti Nelly, prin lanțul ei de cunoștințe care lucraseră la palat, tot a aflat. Și mama odată cu ea. Și tot ele mi-au spus de existența acelui nea Gyuri, un lungan drept, vioi și cu ochi albaștri, care încă mai lucra în acei ani la Pelișor. Și care văzuse tot! Mult mai târziu, după 1990, l-am prins în ultimii ani de viață și mi-a povestit pe îndelete despre acele grozave istorii mirosind a parfum.
Părinții mei, așadar, mi-au fost mereu ghizi printre poveștile în cuvinte și piatră ale orașului. Atunci când nu ne plimbam prin Poiana Castelului, pe drumul de Cotă sau pe Opler, ne opream la vechea mânăstire cantacuzină, cu bisericuța ei pictată de Pârvu Mutu Zugravu. Erau niște plimbări și niște povești solare, când mi se părea că ating fericirea cu mâna. De atunci, de câte ori ajung la Sinaia, chiar îmi pare bine că trăiesc în România.
Războiul bastoanelor de argint
Nu doar umbra regilor, ci și umbrele războiului pluteau peste Sinaia în acei ani, mai intens decât în restul țării. Erau niște oameni și povești care nu se împăcau cu istoria mincinoasă care se rescria. Mi-l amintesc, de pildă, pe bătrânul ofițer de la vânătorii de munte (corpul de elită al armatei române, desființat după război, la ordinul sovieticilor, pentru că luptaseră prea bine pe Frontul de Răsărit) a cărui vitejie fusese răsplătită cu ani grei de temniță politică, pe care îi îndurase fără să crâcnească, în demnitate. Fiecare apariție a sa pe străzile orașului era un adevărat spectacol. Unul care te lăsa fără grai. Bătrânul domn apărea cu bereta de vânător de munte (deja interzisă) și cu decorațiile primite pe front, interzise toate, și ele. Și își saluta ziua, în amiaza mare, toate cunoștințele, cu vechiul salut militar regal, sfidându-i zilnic pe comuniști. Alți foști combatanți de pe frontul de răsărit, se manifestau în cu totul alt registru. Așa cum erau cei doi colonei bătrâni, pe care oricine îi putea vedea când ieșeau la plimbare și se întâlneau pe strada Cășăriei, tot în cartierul Furnica. Am văzut și eu spectacolul lor de atâtea ori! Era invariabil. Coloneii luptaseră și ei în armata regală română, la Stalingrad. Numai că unul fusese luat prizonier, iar celălalt scăpase ca printr-un miracol, din cercul rusesc al morții. Dar colonelul care căzuse prizonier se înrolase, ca să scape, în divizia Tudor Vladimirescu. De aici pornea totul, ori de câte ori se întâlneau! La început, mai desenau ei ce mai desenau hărți de război în țărână, cu bastoanele lor cu măciulii de argint. Apoi spiritele se încingeau. Bătrânelul care luptase până la capăt la vânătorii de munte îl acuza invariabil pe cel din divizia Tudor Vladimirescu că este trădător. "Trădătorule!", striga și începeau să se dueleze cu bastoanele lor de argint. După care se despărțeau, și a doua zi o luau de la capăt. Și tot în acei ani petrecuți la Sinaia, unchiul Achile, fiul lui tanti Nelly, își avea și el povestirile lui de război, serile, în vila de la poalele Oplerului. Luptase și el la Stalingrad și scăpase ca prin minune din malaxorul acela de vieți omenești. Erau niște povești cumplite, cu moarte și sânge și lupte între nemți și români, pe atunci aliați. Achile, în mod neașteptat, nu le spusese nemților că el vorbea germana la perfecție, din familie. Iar la Stalingrad, tocmai muțenia asta nemțească îl salvase și pe el, și compania lui de soldați, căci unchiul meu a putut afla planurile de fugă ale nemților. Poveștile acestea toate au sporit farmecul vacanțelor mele de la Sinaia, ducându-mă ușurel spre niște adevăruri mult mai profunde decât le bănuiam eu, cu mintea mea de copil. Era istorie adevărat, trăită chiar acolo, la Sinaia, o istorie, și gravă, și veselă, suprapusă peste aerul de vacanță al orașului.
Oprește-te, clipă!
Eram pe la sfârșitul liceului, când părinții mei au hotărât să facem un revelion la Sinaia, la tanti Nelly. Mi-au îngăduit să-i chem și pe prietenii mei din București. Mai întâi am ascultat și-am dansat pe o muzică languroasă, o muzică ale cărei rădăcini, mai blânde și nobile, își trăgeau seva tot din timpurile interbelice. Apoi am ieșit afară cu toții, în noaptea înghețată. Eu am început să privesc spre Peleș, închipuindu-mi măcar pentru câteva clipe că frumusețea de Sărbători a parcului cu castele a înviat iar. I-am atras și pe ceilalți în jocul acesta al grandorii trecute. Și am început să vedem toți, cu ochii minții, vechile splendori, plutind ca niște comete pe cerul înghețat, vechile Crăciunuri, când Peleșul, Pelișorul și Foișorul, îmbrăcate în miriadele de lumini a mii de becuri electrice, străluceau ca niște arteziene de lumină. Iar printre brazi, pe aleile de bazalt din pădurea de lângă castele, ardeau torțe, întărind cu licărul lor vraja sărbătorilor iernii de altădată. Stălucirea de odinioară pierise, dar frumusețea clipei noastre ardea.