"Era o vreme când făceam şi patru filme pe an"
- Sunteţi un oltean care a ajuns pe malul mării...
- Am plecat de multă vreme din Craiova. M-am plimbat un pic prin ţară. Am poposit pe la Deva, apoi la Braşov, după aceea la Ploieşti şi, în sfârşit, la Constanţa.
- Cum aţi ajuns la Constanţa?
- Absolut întâmplător. Filmam într-o vară la nişte emisiuni pe litoral şi am primit un telefon, cum că a doua zi e concurs la Teatrul Dramatic din Constanţa. Am dat concurs, am luat, şi imediat am intrat în "Revizorul", în rolul Osip. Asta se întâmpla în 1999. De atunci sunt actor la Constanţa.
- Chiar dacă aţi jucat, cum spuneţi, din 1999, aproape exclusiv la Constanţa, sunteţi, totuşi, un actor foarte cunoscut.
- Sunt cunoscut pentru că am făcut mult film. Era o vreme în care făceam şi patru filme pe an. Am făcut trei roluri mari, în regia lui Mircea Daneliuc, cel mai bun regizor de film al României. Eu mă simt un ales că am lucrat cu el. Cu Mircea Daneliuc am simţit că fac cinema, cu alţi regizori doar am filmat. La filmele lui, iubeam şi repetiţia, şi filmarea, abia aşteptam să merg pe platou.
- E un regizor dur, cum se spune prin târg?
- Nu. Îţi dă senzaţia că totul se poate. Are totul sub control în fiecare clipă, şi ca actor, chiar simţi că poţi merge până în pânzele albe alături de el. Am întâlnit şi alţi regizori buni, dar Mircea Daneliuc rămâne Mircea Daneliuc. Sunt un norocos.
- Câte filme aţi făcut, cu totul?
- Peste 50. Am lucrat cu Andrei Blaier, cu Nicolae Mărgineanu, cu mulţi... Dacă am făcut 50 de filme, îţi dai seama că am lucrat cam cu toţi regizorii. Într-un an, am luat premiul UARF, alături de Gheorghe Dinică, Mitică Popescu, Dorel Vişan. Iar în 2015, am luat din nou premiul UARF, la categoria "Actorul Anului" pentru filmul "Cel ales". Am reprezentat filmul românesc la foarte multe festivaluri din străinătate. Am ratat doar China. Aveam o premieră la teatru, la Constanţa, şi nu am ajuns la un festival din China. Şi m-am amuzat pe tema asta, amintindu-mi de o glumă pe care mi-a povestit-o Victor Rebengiuc, la o filmare. Fusese trimis actorul Marcel Anghelescu la un schimb cultural în China şi, la întoarcere, l-au întrebat organele de partid şi de stat: "Tovarăşe actor, cum aţi găsit China?". "De nerecunoscut", a răspuns el.
- Aţi jucat şi în producţii străine?
Foto: Marian Adochiţei
- Şi cum erau Gérard Depardieu şi Harvey Keitel?
- Măi, ce să zic? Buni actori. Hahaha! Eu nu ştiam bine engleză, dar m-am ambiţionat, am învăţat bine textul şi am luat proba. Ce e drept, a doua zi după ce mi-au dat rolul, mi-au şi pus profesor de engleză. Dar şi eu m-am dus în prima zi cu textul învăţat. Pare aşa, o chestie de mare mândrie, dar să ştiţi că toţi actorii au venit cu textul perfect învăţat. Că eram Gérard Depardieu, Harvey Keitel sau Nicodim Ungureanu, cu toţii am venit la filmare cu un singur scop şi un singur gând: să iasă bine. Şi a fost bine. Pe platou erau români, francezi, americani, olandezi, germani, italieni. Într-o seară, îmi spune regizorul: "După filmare vă invit pe tine, pe Gérard Depardieu şi pe Harvey Keitel, la nişte paste amatriciana". Eu nu sunt un mare fan al pastelor, aşa că m-am dus, am fumat o ţigară şi am plecat. După care am primit un mesaj de la regizor: "Pastele erau doar un pretext ca să ne sfătuim împreună despre finalul filmului." Aşa că m-am întors. Şi am vorbit despre finalul filmului.
- Şi cum aţi dezbătut povestea lui Ipu?
- Bogdan Dreyer a spus că povestea lui Ipu este foarte cunoscută şi că dacă am putea cumva să o privim dintr-un alt unghi. Aici fiecare şi-a zis părerea. Eu am spus că e vorba de destin, iar Depardieu a zis că ar trebui să pornim de la tragedia greacă. Harvey Keitel a fost de părere că trebuie să avem un final optimist. Pentru că dacă vrem ca filmul să ajungă pe piaţa americană, e musai să se termine cu happy end. A fost o discuţie foarte interesantă.
"Cu Marcel Iureş şi Mitică Popescu"
"În spectacolul "Billy Şchiopul"
- Am filmat cu mulţi actori mari, dar, trebuie să îţi mărturisesc că una dintre cele mai grozave întâlniri a fost cea cu Marcel Iureş, cu care am jucat în "Tatăl fantomă." Am simţit, cum să spun, o bucurie imensă. Şi ne-am distrat teribil. O scenă relativ mică a durat mult la filmare, pentru că pe Marcel îl pufnea mereu râsul. Eu jucam un recepţioner care vorbea prost cu el în engleză, iar Marcel era pe burtă de râs. Apoi, într-un film al lui Cărmăzan, am jucat cu Mitică Popescu. Eram doi pierde-vară, nişte cântăreţi ambulanţi. S-a legat atunci între noi aşa o prietenie, încât multă vreme după filmări, ne vedeam în fiecare săptămână, ieşeam la restaurant împreună. Făceam concedii împreună, mergeam la mare, în Bulgaria. Am învăţat mult şi de la Mitică Popescu. Nu vreau să mă laud, dar un actor, cred eu, are alte întâlniri în viaţă decât omul de rând. Întâlnirile cu oameni talentaţi îmi fac bine, mă hrănesc. Nu ştiu dacă pe alţii îi hrănesc întâlnirile, dar pe mine mă ajută enorm. Iar teatrul şi filmul îmi dau energie, îmi dau sănătate. Cât mă chinuiesc uneori la repetiţii numai eu ştiu. E bine? Nu e bine? Vreau să fac personajul mai în forţă, să fie convingător. Îi propun regizorului tot timpul câte ceva nou. "E foarte bine, Nicodim!" Dar eu nu mă las. Fac şi asta şi asta. "Nu, e de ajuns". Dar eu nu mă las. În schimb, sunt un actor cuminte, nu ies niciodată din cuvântul regizorului. Eu vreau mult pentru personaj, dar asta nu e întotdeauna ce trebuie spectacolului sau filmului. Că, de exemplu, am filmat o super secvenţă la Radu Gabrea. M-am întâlnit apoi cu el şi mi-a spus: "Am tăiat-o toată. A căzut la montaj. Era bună. Era prea bună. Dar nu mă ajuta la film. Am nouă copii. Îţi dau filmarea dacă vrei, şi o ţii acasă".
- În cel mai nou spectacol al Teatrului de Stat din Constanţa, "Billy Şchiopul", de Martin McDonagh, în regia lui Vlad Massaci, dvs. îl jucaţi pe bârfitorul satului, cel care ţine loc de ziar şi de ştiri tv în localitate. Aveţi o replică în care spune personajul dvs.: "Dacă Billy ajunge actor, nu va mai trebui să mai muncească niciodată". De unde această impresie?
- Aşa cred unii oameni. Dacă ar fi doar oamenii simpli, nu ar fi niciun pericol, dar aşa cred şi guvernanţii. Şi o doamnă care e pe aici, pe la Comisia de Cultură, mi-a spus: "Ce, credeţi că nu pot să fac şi eu cursuri de teatru?". Oamenii ăştia care ne conduc nu au cultura culturii. După o perioadă de mari frământări, în sfârşit, avem acum un nou director, interimar, deocamdată, decis să facă teatru: Erwin Şimşensohn. Prima lui propunere a fost regizorul Vlad Massaci, care a pus în scenă un spectacol foarte bun, credem noi.
Doi olteni, cu casă la Techirghiol
În filmul "Cele ce plutesc"
- Uneori mă gândesc că aş pleca şi mâine, fără niciun fel de regret. M-am întrebat tot timpul: "De ce stau?". M-am gândit că dacă tot e un loc în ţara asta de unde începe pământul, să stau aici. Am vrut o casă la ţară. Mi-am luat pământ pe malul Dunării, dar era prea departe. Pe urmă, mi-am cumpărat pământ la Techirghiol. Şi acum am o casă acolo. Am doi copii, unul de 9 şi unul de 6 ani, crescuţi fără bonă. I-am dat la şcoală acolo. Se duc la şcoală cu turcii, cu tătarii, cu ţiganii. Sunt căsătorit cu o pictoriţă, cu Ana Bănică, un artist vizual de mare talent. A făcut şi scenografie. Suntem olteni amândoi, dar cu casă la Techirghiol. Eu joc şi la Bulandra, şi la Târgovişte şi, desigur, la Constanţa.
- Cum e la Techirghiol?
- Culmea este că la Techirghiol casele au arhitectură săsească. Este şi o biserică construită tot ca în Ardeal. Foarte ciudat. Noi avem o casă mare, chiar prea mare (ne rupe căldura iarna), am plantat pomi (meri, cireşi, peri, smochini), doi tei, flori (avem mimoze şi nişte flori orientale primite în dar), punem şi roşii în grădină...Tot veneau nişte guguştiuci să facă un cuib la streaşina casei şi nu reuşeau. Până la urmă le-am făcut eu unul frumos, din paie, şi de câţiva ani, vin guguştiucii la cuib. Asta mă ţine aici. Şi am ajuns, pur şi simplu, întâmplător. De fapt, totul ţine de destin. Nimic nu e întâmplător.
- Constanţa vă place?
- Ştii ceva? Nu mă duc niciodată să văd marea, vara. Vara e un furnicar de oameni care bruiază frumuseţea mării. Mamaia nu îmi place. Plus că toată plaja pare mobilată. Domnule, eu când zic că vreau să mă duc la plajă asta înseamnă că vreau să văd nisip şi mare. Nu scaune, mese şi alte piese de mobilier. Am fost şi eu la Cannes, dar parcă nu era mobilă pe plajă ca la Mamaia. Mie îmi place natura nudă, curată. De aia prefer să văd marea iarna sau toamna, după ce pleacă turiştii. Când rămâne marea de capul ei, totul e atât de firesc, atât de normal, frumuseţea ei crudă parcă te doare.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
