"Suntem foarte uniţi. Îmi simt colegii ca pe-o familie"
- În urmă cu doi ani, când ţi-am luat primul interviu, erai o adolescentă care dăduse lovitura în cinema, datorită rolului din filmul "Breaking News", în regia Iuliei Rugină, rol care tocmai îţi adusese un premiu la Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary. Te-am lăsat liceană, iar acum te regăsesc studentă la UNATC, aşa cum visai. A fost o trecere grea?
- Deşi am visat mult la momentul când voi deveni studentă la actorie, la început mi-a fost destul de greu şi, de fapt, procesul ăsta de adaptare mi se pare că nu s-a încheiat nici acum, cu toate că, uite-mă, tocmai termin anul I. Am intrat într-un alt mediu, am cunoscut alţi oameni, a trebuit să mă integrez într-un grup, să mă adaptez la sistemul din facultate, care e deosebit de cel din liceu... Există însă şi avantaje. Dacă la liceu trebuia să învăţ la tot felul de materii care nu mă interesau, aici sistemul e la subiect: înveţi doar din domeniul care te pasionează. Plus că facem foarte multă practică, ne "jucăm" foarte mult...
- Se pare că-ţi place la facultate. Ţi s-au împlinit aşteptările?
- În mare măsură, da. În primul rând, sunt încântată că am nişte colegi extraordinari, cu care şi de la care învăţ foarte mult. Sunt nişte tineri extrem de muncitori, care în fiecare zi fac tot ce le stă în puteri ca să fie din ce în ce mai buni. Ne-am coagulat aşa, într-o "comunitate" micuţă, dar foarte unită: ne ajutăm unii pe alţii, ne susţinem... E un sentiment foarte plăcut să lucrezi şi, până la urmă, să trăieşti într-un astfel de grup - spun "să trăieşti" fiindcă noi suntem la şcoală de dimineaţa, de la 10, până seara, la 7, astfel că ajungi să-ţi simţi colegii ca pe o familie. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aşteptările despre care îţi vorbeam data trecută, am şi greşit puţin. Ştii, eu mă uitam la filme şi la actori care-mi plac şi-mi ziceam "Uau, o să intru la facultate şi-acolo or să mă-nveţe să joc ca oamenii ăştia!" (râde) Or, nu-i aşa. În facultate, dacă vrei să înveţi - şi eu vreau din tot sufletul! -, eşti învăţat, dar în sensul în care trebuie să-ţi descoperi propriul stil, să descoperi ce şi cum poţi să faci tu în actorie, nu în sensul în care să descoperi ce şi cum poţi să faci ca să joci ca actorul X. Şi, de fapt, învăţarea asta, în primul rând de sine, e ceva ce se petrece - cred eu acum - pe tot parcursul carierei. În actorie trebuie să înveţi mereu, să nu-ţi închipui că te cunoşti complet, de la A la Z, fiindcă o astfel de perspectivă te amputează, te limitează. Actoria înseamnă, în primul rând, lucrul cu tine însuţi, cu emoţiile tale, cu trupul tău, cu vocea ta şi înseamnă constanta descoperire de sine. Profesorii vin şi îţi dau uneltele, tehnicile de bază, dar modelarea ta, ca actor, felul în care întrebuinţezi acele unelte cade în sarcina ta, nu trebuie să aştepţi asta de la nimeni altcineva în afară de tine.
"Ai plămâni de rândunică. N-o să reuşeşti niciodată în teatru"
Zile fericite
- La precedentul nostru interviu, erai marcată de temerea "să nu rămân cu un film şi atât". Iată că frica ta s-a dovedit nefondată!
- Din fericire! (râde) Da' să ştii că frica asta tot nu m-a părăsit cu totul, adică în continuare mă paşte gândul "Aoleu, să nu mă împotmolesc cumva!". Deşi muncesc cu foarte multă râvnă şi cu enormă pasiune... Sau poate că şi frica asta e unul dintre motoarele care mă propulsează? Nu ştiu exact, dar important e că muncesc cum îţi spuneam: cu multă râvnă şi cu enormă pasiune! În primul rând, după "Breaking News", am început să fac... teatru! Iar asta m-a bucurat atât de tare! Fiindcă înainte, trăind preponderent în cultura filmului, eu tot ziceam că vreau să fac film, film, film şi dac-o fi să vină şi teatrul către mine, o să-l consider cumva, ca un bonus. Acum, însă, având posibilitatea să fac şi teatru, pur şi simplu m-am îndrăgostit de el! Pe de altă parte, lucrul în teatru a fost şi un soi de provocare, fiindcă mai multe persoane mi-au spus la început că "tu nu poţi să faci teatru, renunţă la gândul ăsta!", că "eşti prea scundă şi nici tu nu te-ai vedea pe scenă", că "vorbeşti prea încet, ai plămâni de rândunică şi-n teatru n-o să reuşeşti niciodată, n-o să-ţi iasă nimic", că "ai început cu filmul, n-o să ştii să joci teatru şi-o să fie prea puţin ce-o să arăţi"... şi alte lucruri de genul ăsta! Însă eu m-am ambiţionat şi uite că acum joc în două spectacole care au mare succes şi urmează să încep lucrul la al treilea. Şi vreau să-ţi mai spun ceva, dar nu din dorinţa de a mă lăuda singură, ci în semn de gratitudine: văzându-mă în aceste două spectacole, au existat multe voci din branşă, care nu mi-au spus mie, personal, ca să mă îmbărbăteze, ci le-au spus unor terţe persoane că "Fata asta e incredibilă!". Pentru mine, asta a însemnat enorm! Ce-i drept, am avut noroc şi de "teme" bune. Primul proiect în teatru a fost spectacolul "Foreplay", de la Teatrul Replika. Regizoarea Ozana Nicolau a venit cu ideea asta de piesă despre adolescentele care rămân însărcinate de la 14-15 ani şi ajung să fie copii cu copii. Piesa explorează motivele care generează aceste situaţii: resorturile psihologice şi emoţionale, explicaţiile sociale... E un spectacol viu, care evoluează pe zi ce trece şi care prinde foarte, foarte bine la public, prin onestitatea lui! A fost o mare bucurie că am avut posibilitatea să ducem "Foreplay" şi într-un turneu prin ţară: peste tot jucând cu sălile pline. Iar cireaşa de pe tort a fost faptul că, în cadrul acestui turneu, a fost inclus şi Târgu Mureş, oraşul meu natal.
"Premieră cu doamna învăţătoare"
Portretul tandreţii: Voica şi Toulouse
- Uriaşe! Dacă la premiera de la "Breaking News" a fost o nebunie, oamenii s-au îmbulzit să vadă filmul, acum, la teatru, a fost o mega-nebunie! A trebuit să suplimentăm numărul de bilete, am insistat să se introducă mai multe scaune în sală, ca să reuşească să încapă cât mai multă lume, fiindcă rezervările s-au epuizat în cel mult 2-3 zile şi tot mai erau oameni care-mi scriau pe reţelele de socializare că vor neapărat să mă vadă. A fost realmente o nebunie! Am fost atât de mişcată de căldura pe care am simţit-o din partea oamenilor din oraş încă dinainte să urc pe scenă! Ce să-ţi mai spun cât de emoţionată am fost când am aflat că în sală se afla inclusiv doamna mea învăţătoare! Sau ce să-ţi mai spun că, după spectacol, am primit o mulţime de felicitări şi atât de multe flori, că nu mai ştiam unde să le pun! A fost splendid!
- Şi astfel încărcată, ai demarat al doilea proiect...
- Care a fost "Ziua în care a dispărut soarele", în regia lui Iris Spiridon, pe care îl jucăm la "Teatrul Apollo 111". Spectacolul ăsta e... ca o vrajă - mai ales că şi scenografia Iulianei Vîlsan e absolut minunată... E povestea unei fete, Jessie, pe care o vedem la diverse vârste şi în diverse stadii psihologice şi emoţionale. Piesa e o adaptare după romanul Jocul lui Gerald, al lui Stephen King. Şi mai am propuneri pentru încă două spectacole, dar încă nu ştiu dacă aş putea să fac faţă la ambele, pentru că repetiţiile ar începe fix în aceeaşi perioadă. Şi tot pentru toamna asta mai am două propuneri pentru două seriale. Deci sigur va trebui să fac nişte alegeri!
"Belfast - BAC, tur retur"
Copleşită cu flori, după spectacolul de la Târgu Mureş
- În primul rând, am filmat pentru sezonul trei din serialul "Umbre", produs de HBO. Ce experienţă fantastică! Am filmat cu Bogdan Mirică, care e, pur şi simplu, extraordinar! Plus că, datorită lui, am înregistrat şi o premieră: Bogdan a fost primul regizor cu care am lucrat, că eu, până acum, nu ştiu cum s-a întâmplat, da' numai cu regizoare am colaborat! (râde) Bogdan e un tip foarte calculat, foarte organizat, foarte riguros, care te ghidează precis, astfel încât să obţină de la tine efectul pe care şi-l doreşte. Are un stil de lucru care mie mi-a plăcut foarte mult, m-a făcut să mă simt confortabil. Abia aştept să-nceapă să se difuzeze acest sezon trei, mai ales că mie, oricum, "Umbre" îmi plăcea şi înainte de a juca în el! E un serial foarte bun! După ce-am terminat treaba la "Umbre", a venit "Doing Money", un film făcut de BBC şi regizat de Lynsey Miller, un thriller dramatic plin de tensiune, despre sclavia modernă, despre femeile traficate şi obligate să se prostitueze, al cărui scenariu a fost scris de celebrul Gwyneth Hughes, după cartea Slave, a lui Jason Johnson, care are la bază un caz real. Filmările s-au făcut în Anglia şi, în cea mai mare măsură, în Irlanda. Cum am ajuns în distribuţia filmului? Povestea sună aşa: Lynsey a venit în România şi a stat ceva timp aici, căutând cu multă grijă actorii români de care avea nevoie în distribuţie. Până la urmă, i-a ales pe Anca Dumitra, Dragoş Bucur, Alex Secăreanu, Alina Şerban şi Sergiu Costache. Eu am ajuns la casting printre ultimele fete, dar a fost cu noroc. După ce am primit rolul, Lynsey mi-a spus că, de cum am intrat pe uşă, a ştiut că eu sunt personajul Skinny. Am plecat apoi la Belfast, pentru repetiţii, probe de costume, de machiaj, pentru realizarea protezei dentare pe care am purtat-o în film... Şi, în iunie, au demarat filmările. Atât doar că eu trebuia să-mi iau în timpul ăsta şi BAC-ul. Aşa că, într-o zi, dimineaţă devreme, am zburat din Belfast în Dublin şi din Dublin la Bucureşti, la 9:00 a.m am ajuns la liceu, pentru primele probe, am plecat de la liceu, am luat avionul Bucureşti-Dublin şi Dublin-Belfast, am stat o zi în Belfast, în a treia zi m-am întors în Bucureşti, unde am dat restul probelor la BAC, şi după două zile am făcut drumul înapoi către Belfast, unde am reluat filmările - cu inima cât un purice, până s-au afişat rezultatele în Bucureşti! (râde) Filmările au durat 7 săptămâni, care au fost extrem de intense: partitura mea a fost foarte grea, deci concentrarea a fost uriaşă. În plus, deşi era vară, în Irlanda asta înseamnă că afară sunt doar 11 grade. Prietenii îmi trimiteau poze cu ei de la Vama Veche, unde se prăjeau la soare, iar eu eram tot timpul zgribulită de frig! (râde) Plus că eu, cel puţin, am filmat aproape în fiecare zi - cu foarte rare excepţii - iar asta te rupe: am avut şi filmări de noapte, şi filmări de zi... A fost extrem de solicitant, inclusiv fizic.
"În şapte săptămâni, cât am stat la filmări, n-am văzut pe nimeni în Anglia care să fie trist sau să urle"
Cu tata la Gopo
- Eu am avut noroc ca şi în România să lucrez numai cu echipe excelente şi în condiţii foarte bune, dar, e adevărat, sistemul din Anglia e diferit. De pildă, uite, dacă la "Breaking News" filmam şi douăzeci şi ceva de duble, englezii nu filmează decât maximum patru duble. Dacă în România se filmează câte două secvenţe pe zi, maximum trei, cu cei de la BBC filmam câte şapte-opt secvenţe pe zi. Ăsta e ritmul de acolo: englezii se mişcă foarte, foarte repede, fără ca totuşi să facă rabat de la calitate. Sunt profesionişti şi lucrează într-un sistem ca uns, care e bazat pe un respect incredibil pentru toată lumea din echipă. De la doamna care face sandwich-urile până la regizor, toată lumea e respectată în egală măsură, fiindcă ei au conştiinţa faptului că absolut toată lumea din echipă e esenţială, că fără cineva din echipă, indiferent despre cine ar fi vorba, ei nu pot să-şi facă treaba. Fiecare îşi are rolul lui foarte bine stabilit, îşi îndeplineşte rolul cu conştiinciozitate şi, pentru asta, e respectat. De-asta şi atmosfera e foarte calmă, foarte naturală. În şapte săptămâni cât am stat la filmări, n-am văzut pe nimeni care să fie trist sau să urle sau să adreseze altcuiva cuvinte jignitoare sau să lucreze aşa, fără chef şi fără conştiinciozitate. Se lucrează constructiv - ăsta e termenul. Fiecare înţelege că filmul respectiv nu se face pentru ego-ul lui, ci se face pentru spectatori, pentru public, astfel că rezultatul trebuie să fie cât mai bun cu putinţă. Ca actor, asta, cu atât mai mult, îţi dă un mare confort: faptul că ştii că, într-adevăr, faci parte dintr-o echipă, că toată lumea trage în aceeaşi direcţie. Nu mai spun câtă grijă au avut de noi, de actori, cum ne-au protejat... inclusiv de frig. (râde)
- Cum a fost premiera filmului de la Londra?
O familie unită: Voica alături de fraţi şi părinţi
- Ai o strategie pentru viitorul tău în carieră?
- Strategia mea este să primesc tot ce vine către mine cu mintea deschisă, cu încredere şi cu disponibilitatea pentru multă, multă muncă. În rest, nu construiesc strategii, pentru că eu cred că lucrurile care trebuie să ţi se întâmple ţi se vor întâmpla. De-asta sunt şi constant uimită, când văd că în meseria asta sunt foarte mulţi oameni care cred că trebuie să se mănânce unii pe alţii sau să calce pe cadavre ca să reuşească. Eu, una, aş prefera să nu reuşesc niciodată în meseria asta, decât să fac aşa ceva. Iubesc actoria, mi se pare incredibil de grea şi incredibil de frumoasă, dar scopul meu în viaţă e să fiu un om şi un om din ce în ce mai bun. Poate sunt naivă, dar chiar cred că e loc pentru toată lumea, inclusiv în profesie, şi fără mâncătorii, şi fără călcat pe cadavre. Eu, Voica, nu vreau să fiu nici cea mai bună, nici cea mai slabă, ci vreau să fiu acolo unde mi-e locul, trăind curat, principial şi echilibrat. Pentru asta muncesc eu şi ăsta îmi e scopul: să-mi găsesc locul, oricare şi oriunde ar fi el, şi să-mi păstrez echilibrul.
Un cort într-o pădure
În "Doing Money", un film de succes
- Ba da, dar nu în sensul de a face ce fac de obicei tinerii de vârsta mea: să merg prin cluburi şi "s-o iau razna pe câmpii". Eu simt nevoia, pur şi simplu, să mă odihnesc, să mă relaxez, să stau cu familia mea, cu prietenii, cu pisicuţele mele, să călătoresc... Ştii cât de tare aştept vacanţa?! N-o să fiu chiar liberă ca păsarea cerului, dar tot o să am ceva mai mult timp. N-am niciun plan pentru vara asta, dar, la modul ideal, m-aş duce, mi-aş pune un cort într-o pădure şi toată ziua n-aş face decât să ascult pădurea şi să citesc. Asta înseamnă pentru mine să-mi iau lumea-n cap. (râde)
- Dragostea încape şi ea în ecuaţia vieţii tale, la 19 ani? Sau te temi de ea?
- Eu mă tem de multe lucruri, dar de dragoste chiar nu mă tem, deşi am avut o poveste, din cauza căreia am suferit intens. Însă asta nu m-a făcut să-mi pierd încrederea nici în oameni, nici în iubire. Dovadă că azi sunt îndrăgostită din nou.
(Foto: Adi Bulboacă - 2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
