"Era o vreme când făceam și patru filme pe an"
- Sunteți un oltean care a ajuns pe malul mării...
- Am plecat de multă vreme din Craiova. M-am plimbat un pic prin țară. Am poposit pe la Deva, apoi la Brașov, după aceea la Ploiești și, în sfârșit, la Constanța.
- Cum ați ajuns la Constanța?
- Absolut întâmplător. Filmam într-o vară la niște emisiuni pe litoral și am primit un telefon, cum că a doua zi e concurs la Teatrul Dramatic din Constanța. Am dat concurs, am luat, și imediat am intrat în "Revizorul", în rolul Osip. Asta se întâmpla în 1999. De atunci sunt actor la Constanța.
- Chiar dacă ați jucat, cum spuneți, din 1999, aproape exclusiv la Constanța, sunteți, totuși, un actor foarte cunoscut.
- Sunt cunoscut pentru că am făcut mult film. Era o vreme în care făceam și patru filme pe an. Am făcut trei roluri mari, în regia lui Mircea Daneliuc, cel mai bun regizor de film al României. Eu mă simt un ales că am lucrat cu el. Cu Mircea Daneliuc am simțit că fac cinema, cu alți regizori doar am filmat. La filmele lui, iubeam și repetiția, și filmarea, abia așteptam să merg pe platou.
- E un regizor dur, cum se spune prin târg?
- Nu. Îți dă senzația că totul se poate. Are totul sub control în fiecare clipă, și ca actor, chiar simți că poți merge până în pânzele albe alături de el. Am întâlnit și alți regizori buni, dar Mircea Daneliuc rămâne Mircea Daneliuc. Sunt un norocos.
- Câte filme ați făcut, cu totul?
- Peste 50. Am lucrat cu Andrei Blaier, cu Nicolae Mărgineanu, cu mulți... Dacă am făcut 50 de filme, îți dai seama că am lucrat cam cu toți regizorii. Într-un an, am luat premiul UARF, alături de Gheorghe Dinică, Mitică Popescu, Dorel Vișan. Iar în 2015, am luat din nou premiul UARF, la categoria "Actorul Anului" pentru filmul "Cel ales". Am reprezentat filmul românesc la foarte multe festivaluri din străinătate. Am ratat doar China. Aveam o premieră la teatru, la Constanța, și nu am ajuns la un festival din China. Și m-am amuzat pe tema asta, amintindu-mi de o glumă pe care mi-a povestit-o Victor Rebengiuc, la o filmare. Fusese trimis actorul Marcel Anghelescu la un schimb cultural în China și, la întoarcere, l-au întrebat organele de partid și de stat: "Tovarășe actor, cum ați găsit China?". "De nerecunoscut", a răspuns el.
- Ați jucat și în producții străine?
- Am jucat în mai multe producții străine, dar cea mai importantă rămâne "A Farewell to Fools", cu Gérard Depardieu și Harvey Keitel, un remake după "Atunci i-am condamnat pe toți la moarte", în regia lui Bogdan Dreyer.
- Și cum erau Gérard Depardieu și Harvey Keitel?
- Măi, ce să zic? Buni actori. Hahaha! Eu nu știam bine engleză, dar m-am ambiționat, am învățat bine textul și am luat proba. Ce e drept, a doua zi după ce mi-au dat rolul, mi-au și pus profesor de engleză. Dar și eu m-am dus în prima zi cu textul învățat. Pare așa, o chestie de mare mândrie, dar să știți că toți actorii au venit cu textul perfect învățat. Că eram Gérard Depardieu, Harvey Keitel sau Nicodim Ungureanu, cu toții am venit la filmare cu un singur scop și un singur gând: să iasă bine. Și a fost bine. Pe platou erau români, francezi, americani, olandezi, germani, italieni. Într-o seară, îmi spune regizorul: "După filmare vă invit pe tine, pe Gérard Depardieu și pe Harvey Keitel, la niște paste amatriciana". Eu nu sunt un mare fan al pastelor, așa că m-am dus, am fumat o țigară și am plecat. După care am primit un mesaj de la regizor: "Pastele erau doar un pretext ca să ne sfătuim împreună despre finalul filmului." Așa că m-am întors. Și am vorbit despre finalul filmului.
- Și cum ați dezbătut povestea lui Ipu?
- Bogdan Dreyer a spus că povestea lui Ipu este foarte cunoscută și că dacă am putea cumva să o privim dintr-un alt unghi. Aici fiecare și-a zis părerea. Eu am spus că e vorba de destin, iar Depardieu a zis că ar trebui să pornim de la tragedia greacă. Harvey Keitel a fost de părere că trebuie să avem un final optimist. Pentru că dacă vrem ca filmul să ajungă pe piața americană, e musai să se termine cu happy end. A fost o discuție foarte interesantă.
"Cu Marcel Iureș și Mitică Popescu"
- Ce alte întâlniri grozave ați mai avut în cinema?
- Am filmat cu mulți actori mari, dar, trebuie să îți mărturisesc că una dintre cele mai grozave întâlniri a fost cea cu Marcel Iureș, cu care am jucat în "Tatăl fantomă." Am simțit, cum să spun, o bucurie imensă. Și ne-am distrat teribil. O scenă relativ mică a durat mult la filmare, pentru că pe Marcel îl pufnea mereu râsul. Eu jucam un recepționer care vorbea prost cu el în engleză, iar Marcel era pe burtă de râs. Apoi, într-un film al lui Cărmăzan, am jucat cu Mitică Popescu. Eram doi pierde-vară, niște cântăreți ambulanți. S-a legat atunci între noi așa o prietenie, încât multă vreme după filmări, ne vedeam în fiecare săptămână, ieșeam la restaurant împreună. Făceam concedii împreună, mergeam la mare, în Bulgaria. Am învățat mult și de la Mitică Popescu. Nu vreau să mă laud, dar un actor, cred eu, are alte întâlniri în viață decât omul de rând. Întâlnirile cu oameni talentați îmi fac bine, mă hrănesc. Nu știu dacă pe alții îi hrănesc întâlnirile, dar pe mine mă ajută enorm. Iar teatrul și filmul îmi dau energie, îmi dau sănătate. Cât mă chinuiesc uneori la repetiții numai eu știu. E bine? Nu e bine? Vreau să fac personajul mai în forță, să fie convingător. Îi propun regizorului tot timpul câte ceva nou. "E foarte bine, Nicodim!" Dar eu nu mă las. Fac și asta și asta. "Nu, e de ajuns". Dar eu nu mă las. În schimb, sunt un actor cuminte, nu ies niciodată din cuvântul regizorului. Eu vreau mult pentru personaj, dar asta nu e întotdeauna ce trebuie spectacolului sau filmului. Că, de exemplu, am filmat o super secvență la Radu Gabrea. M-am întâlnit apoi cu el și mi-a spus: "Am tăiat-o toată. A căzut la montaj. Era bună. Era prea bună. Dar nu mă ajuta la film. Am nouă copii. Îți dau filmarea dacă vrei, și o ții acasă".
- În cel mai nou spectacol al Teatrului de Stat din Constanța, "Billy Șchiopul", de Martin McDonagh, în regia lui Vlad Massaci, dvs. îl jucați pe bârfitorul satului, cel care ține loc de ziar și de știri tv în localitate. Aveți o replică în care spune personajul dvs.: "Dacă Billy ajunge actor, nu va mai trebui să mai muncească niciodată". De unde această impresie?
- Așa cred unii oameni. Dacă ar fi doar oamenii simpli, nu ar fi niciun pericol, dar așa cred și guvernanții. Și o doamnă care e pe aici, pe la Comisia de Cultură, mi-a spus: "Ce, credeți că nu pot să fac și eu cursuri de teatru?". Oamenii ăștia care ne conduc nu au cultura culturii. După o perioadă de mari frământări, în sfârșit, avem acum un nou director, interimar, deocamdată, decis să facă teatru: Erwin Șimșensohn. Prima lui propunere a fost regizorul Vlad Massaci, care a pus în scenă un spectacol foarte bun, credem noi.
Doi olteni, cu casă la Techirghiol
- Ce vă ține în Constanța?
- Uneori mă gândesc că aș pleca și mâine, fără niciun fel de regret. M-am întrebat tot timpul: "De ce stau?". M-am gândit că dacă tot e un loc în țara asta de unde începe pământul, să stau aici. Am vrut o casă la țară. Mi-am luat pământ pe malul Dunării, dar era prea departe. Pe urmă, mi-am cumpărat pământ la Techirghiol. Și acum am o casă acolo. Am doi copii, unul de 9 și unul de 6 ani, crescuți fără bonă. I-am dat la școală acolo. Se duc la școală cu turcii, cu tătarii, cu țiganii. Sunt căsătorit cu o pictoriță, cu Ana Bănică, un artist vizual de mare talent. A făcut și scenografie. Suntem olteni amândoi, dar cu casă la Techirghiol. Eu joc și la Bulandra, și la Târgoviște și, desigur, la Constanța.
- Cum e la Techirghiol?
- Culmea este că la Techirghiol casele au arhitectură săsească. Este și o biserică construită tot ca în Ardeal. Foarte ciudat. Noi avem o casă mare, chiar prea mare (ne rupe căldura iarna), am plantat pomi (meri, cireși, peri, smochini), doi tei, flori (avem mimoze și niște flori orientale primite în dar), punem și roșii în grădină...Tot veneau niște guguștiuci să facă un cuib la streașina casei și nu reușeau. Până la urmă le-am făcut eu unul frumos, din paie, și de câțiva ani, vin guguștiucii la cuib. Asta mă ține aici. Și am ajuns, pur și simplu, întâmplător. De fapt, totul ține de destin. Nimic nu e întâmplător.
- Constanța vă place?
- Știi ceva? Nu mă duc niciodată să văd marea, vara. Vara e un furnicar de oameni care bruiază frumusețea mării. Mamaia nu îmi place. Plus că toată plaja pare mobilată. Domnule, eu când zic că vreau să mă duc la plajă asta înseamnă că vreau să văd nisip și mare. Nu scaune, mese și alte piese de mobilier. Am fost și eu la Cannes, dar parcă nu era mobilă pe plajă ca la Mamaia. Mie îmi place natura nudă, curată. De aia prefer să văd marea iarna sau toamna, după ce pleacă turiștii. Când rămâne marea de capul ei, totul e atât de firesc, atât de normal, frumusețea ei crudă parcă te doare.