VOICA OLTEAN - "Eu cred că lucrurile care trebuie să ți se întâmple se vor întâmpla"

- La doar 19 ani, are deja succese în teatru și cinema. Cu filmul englezesc "Doing Money" s-a afirmat și pe plan internațional. Un dialog plin de entuziasm cu o tânără actriță, pentru care viitorul e roz și plin de dantele -

"Suntem foarte uniți. Îmi simt colegii ca pe-o familie"

- În urmă cu doi ani, când ți-am luat primul interviu, erai o adolescentă care dăduse lovitura în cinema, datorită rolului din filmul "Breaking News", în regia Iuliei Rugină, rol care tocmai îți adusese un premiu la Festivalul Inter­na­țional de Film de la Karlovy Vary. Te-am lăsat liceană, iar acum te regăsesc stu­dentă la UNATC, așa cum visai. A fost o trecere grea?

- Deși am visat mult la momentul când voi deveni studentă la actorie, la început mi-a fost destul de greu și, de fapt, pro­cesul ăsta de adaptare mi se pare că nu s-a încheiat nici acum, cu toate că, uite-mă, tocmai termin anul I. Am intrat într-un alt mediu, am cu­nos­cut alți oameni, a trebuit să mă integrez într-un grup, să mă adaptez la sistemul din facultate, care e deosebit de cel din liceu... Există însă și avantaje. Dacă la liceu trebuia să învăț la tot felul de materii care nu mă interesau, aici sis­temul e la subiect: înveți doar din do­meniul care te pasionează. Plus că facem foarte multă practică, ne "jucăm" foarte mult...

- Se pare că-ți place la facultate. Ți s-au împlinit aștep­tările?

- În mare măsură, da. În primul rând, sunt încântată că am niște colegi extraordinari, cu care și de la care învăț foarte mult. Sunt niște tineri ex­trem de muncitori, care în fiecare zi fac tot ce le stă în puteri ca să fie din ce în ce mai buni. Ne-am coagulat așa, într-o "comunitate" micuță, dar foar­te unită: ne ajutăm unii pe alții, ne susținem... E un sentiment foarte plăcut să lucrezi și, până la ur­mă, să trăiești într-un astfel de grup - spun "să tră­iești" fiindcă noi suntem la școală de dimineața, de la 10, până seara, la 7, astfel că ajungi să-ți simți co­legii ca pe o familie. Pe de altă parte, în ceea ce pri­vește așteptările despre care îți vorbeam data tre­cută, am și greșit puțin. Știi, eu mă uitam la fil­me și la actori care-mi plac și-mi ziceam "Uau, o să in­tru la facultate și-acolo or să mă-nvețe să joc ca oa­menii ăștia!" (râde) Or, nu-i așa. În facultate, dacă vrei să înveți - și eu vreau din tot sufletul! -, ești învățat, dar în sensul în care trebuie să-ți des­coperi propriul stil, să descoperi ce și cum poți să faci tu în actorie, nu în sensul în care să descoperi ce și cum poți să faci ca să joci ca actorul X. Și, de fapt, învățarea asta, în primul rând de sine, e ceva ce se petrece - cred eu acum - pe tot parcur­sul carierei. În actorie trebuie să înveți mereu, să nu-ți închipui că te cunoști complet, de la A la Z, fiindcă o astfel de perspectivă te amputează, te limitează. Actoria înseamnă, în primul rând, lucrul cu tine însuți, cu emoțiile tale, cu trupul tău, cu vocea ta și înseamnă constanta desco­perire de sine. Profesorii vin și îți dau uneltele, tehnicile de bază, dar modelarea ta, ca actor, felul în care întrebuințezi acele unelte cade în sarcina ta, nu trebuie să aștepți asta de la nimeni altcineva în afară de tine.

"Ai plămâni de rândunică. N-o să reușești niciodată în teatru"

- La precedentul nostru interviu, erai marcată de temerea "să nu rămân cu un film și atât". Iată că frica ta s-a dovedit nefondată!
- Din fericire! (râde) Da' să știi că frica asta tot nu m-a părăsit cu totul, adică în continuare mă paște gân­dul "Aoleu, să nu mă îm­pot­molesc cumva!". Deși mun­cesc cu foarte multă râvnă și cu enormă pasiune... Sau poate că și frica asta e unul dintre motoarele care mă propulsează? Nu știu exact, dar important e că muncesc cum îți spuneam: cu multă râvnă și cu enormă pasiune! În primul rând, după "Breaking News", am început să fac... teatru! Iar asta m-a bucu­rat atât de tare! Fiindcă înainte, trăind pre­ponderent în cultura filmului, eu tot ziceam că vreau să fac film, film, film și dac-o fi să vină și teatrul că­­tre mine, o să-l consider cum­­­va, ca un bonus. Acum, în­să, având posibilitatea să fac și teatru, pur și simplu m-am în­drăgostit de el! Pe de altă parte, lucrul în teatru a fost și un soi de provocare, fiindcă mai mul­te persoane mi-au spus la în­ceput că "tu nu poți să faci tea­tru, renunță la gândul ăsta!", că "ești prea scundă și nici tu nu te-ai vedea pe scenă", că "vor­bești prea încet, ai plămâni de rândunică și-n teatru n-o să re­u­șești niciodată, n-o să-ți iasă nimic", că "ai început cu fil­mul, n-o să știi să joci teatru și-o să fie prea puțin ce-o să arăți"... și alte lucruri de genul ăsta! Însă eu m-am ambiționat și uite că acum joc în două spectacole care au mare succes și urmează să încep lucrul la al treilea. Și vreau să-ți mai spun ceva, dar nu din dorința de a mă lăuda singură, ci în semn de gratitudine: văzându-mă în aceste două spectacole, au existat multe voci din branșă, care nu mi-au spus mie, personal, ca să mă îmbărbăteze, ci le-au spus unor terțe persoane că "Fata asta e incredibilă!". Pentru mine, asta a însemnat enorm! Ce-i drept, am avut noroc și de "teme" bune. Pri­mul proiect în teatru a fost spectacolul "Foreplay", de la Teatrul Replika. Regizoarea Ozana Nicolau a venit cu ideea asta de piesă despre adolescentele care rămân însărcinate de la 14-15 ani și ajung să fie copii cu copii. Piesa explorează motivele care ge­nerează aceste situații: resorturile psihologice și emoționale, explicațiile sociale... E un spectacol viu, care evoluează pe zi ce trece și care prinde foar­te, foarte bine la public, prin onestitatea lui! A fost o mare bucurie că am avut posibilitatea să ducem "Foreplay" și într-un turneu prin țară: peste tot jucând cu sălile pline. Iar cireașa de pe tort a fost faptul că, în cadrul acestui turneu, a fost inclus și Târgu Mureș, orașul meu natal.

"Premieră cu doamna învățătoare"

- Ai avut emoții mari?

- Uriașe! Dacă la premiera de la "Breaking News" a fost o nebunie, oamenii s-au îmbulzit să vadă filmul, acum, la teatru, a fost o mega-nebunie! A trebuit să suplimentăm numărul de bilete, am insistat să se introducă mai multe scaune în sală, ca să reușească să încapă cât mai multă lume, fiindcă rezervările s-au epui­zat în cel mult 2-3 zile și tot mai erau oameni care-mi scriau pe rețelele de socializare că vor neapărat să mă vadă. A fost realmente o ne­bunie! Am fost atât de mișcată de căldura pe care am simțit-o din partea oamenilor din oraș încă dinainte să urc pe scenă! Ce să-ți mai spun cât de emoționată am fost când am aflat că în sală se afla inclusiv doamna mea învățătoare! Sau ce să-ți mai spun că, după spectacol, am primit o mulțime de felicitări și atât de multe flori, că nu mai știam unde să le pun! A fost splendid!

- Și astfel încărcată, ai demarat al doilea proiect...

- Care a fost "Ziua în care a dispărut soarele", în regia lui Iris Spiridon, pe care îl jucăm la "Teatrul Apollo 111". Spectacolul ăsta e... ca o vrajă - mai ales că și scenografia Iulianei Vîlsan e absolut mi­nu­nată... E povestea unei fete, Jessie, pe care o vedem la diverse vârste și în diverse stadii psi­ho­logice și emoționale. Piesa e o adaptare după ro­manul Jocul lui Gerald, al lui Stephen King. Și mai am propuneri pentru încă două spectacole, dar încă nu știu dacă aș putea să fac față la ambele, pentru că repetițiile ar începe fix în aceeași perioadă. Și tot pentru toamna asta mai am două propuneri pentru două seriale. Deci sigur va trebui să fac niște ale­geri!

"Belfast - BAC, tur retur"

- Și-n ceea ce privește filmul? Ce-a mai venit după "Breaking News"?

- În primul rând, am filmat pentru sezonul trei din serialul "Umbre", produs de HBO. Ce expe­riență fantastică! Am filmat cu Bogdan Mirică, care e, pur și simplu, extraordinar! Plus că, datorită lui, am înregistrat și o premieră: Bogdan a fost primul regizor cu care am lucrat, că eu, până acum, nu știu cum s-a întâmplat, da' numai cu regizoare am cola­borat! (râde) Bogdan e un tip foarte calculat, foarte organizat, foarte riguros, care te ghidează precis, astfel încât să obțină de la tine efectul pe care și-l dorește. Are un stil de lucru care mie mi-a plăcut foarte mult, m-a făcut să mă simt confortabil. Abia aștept să-nceapă să se difuzeze acest sezon trei, mai ales că mie, oricum, "Umbre" îmi plăcea și înainte de a juca în el! E un serial foarte bun! După ce-am ter­minat treaba la "Umbre", a venit "Doing Money", un film făcut de BBC și regizat de Lynsey Miller, un thriller dramatic plin de tensiune, despre sclavia modernă, despre femeile traficate și obligate să se prostitueze, al cărui scenariu a fost scris de celebrul Gwyneth Hughes, după cartea Slave, a lui Jason Johnson, care are la bază un caz real. Filmările s-au făcut în Anglia și, în cea mai mare măsură, în Irlanda. Cum am ajuns în distribuția fil­mului? Povestea sună așa: Lynsey a venit în România și a stat ceva timp aici, căutând cu multă grijă actorii români de care avea nevoie în distribuție. Până la urmă, i-a ales pe Anca Dumitra, Dra­goș Bucur, Alex Secăreanu, Alina Șer­ban și Sergiu Cos­tache. Eu am ajuns la casting prin­tre ultimele fete, dar a fost cu noroc. După ce am primit rolul, Lynsey mi-a spus că, de cum am intrat pe ușă, a știut că eu sunt perso­na­jul Skinny. Am ple­cat apoi la Belfast, pentru repetiții, pro­be de costume, de machiaj, pentru re­ali­zarea protezei den­tare pe care am purtat-o în film... Și, în iunie, au demarat filmările. Atât doar că eu trebuia să-mi iau în timpul ăsta și BAC-ul. Așa că, într-o zi, di­mineață devreme, am zburat din Belfast în Dublin și din Dublin la București, la 9:00 a.m am ajuns la liceu, pentru primele probe, am plecat de la liceu, am luat avionul București-Dublin și Dublin-Belfast, am stat o zi în Belfast, în a treia zi m-am întors în București, unde am dat restul probelor la BAC, și după două zile am făcut drumul înapoi către Bel­fast, unde am reluat filmările - cu inima cât un pu­rice, până s-au afișat rezultatele în București! (râde) Filmările au durat 7 săptămâni, care au fost extrem de intense: partitura mea a fost foarte grea, deci con­centrarea a fost uriașă. În plus, deși era vară, în Irlanda asta înseamnă că afară sunt doar 11 grade. Prietenii îmi trimiteau poze cu ei de la Vama Veche, unde se prăjeau la soare, iar eu eram tot timpul zgri­bulită de frig! (râde) Plus că eu, cel puțin, am filmat aproape în fiecare zi - cu foarte rare excepții - iar asta te rupe: am avut și filmări de noapte, și filmări de zi... A fost extrem de solicitant, inclusiv fizic.

"În șapte săptămâni, cât am stat la filmări, n-am văzut pe nimeni în Anglia care să fie trist sau să urle"

- Din ce povestești, pare că e un sistem de lucru diferit de cel de aici.

- Eu am avut noroc ca și în România să lucrez numai cu echipe excelente și în condiții foarte bune, dar, e adevărat, sistemul din Anglia e diferit. De pildă, uite, dacă la "Breaking News" filmam și douăzeci și ceva de duble, englezii nu filmează de­cât maximum patru duble. Dacă în România se fil­mează câte două secvențe pe zi, maximum trei, cu cei de la BBC filmam câte șapte-opt secvențe pe zi. Ăsta e ritmul de acolo: englezii se mișcă foarte, foar­te repede, fără ca totuși să facă rabat de la cali­tate. Sunt profesioniști și lucrează într-un sistem ca uns, care e bazat pe un respect incredibil pentru toa­tă lumea din echipă. De la doamna care face sand­wich-urile până la regizor, toată lumea e respectată în egală măsură, fiindcă ei au conștiința faptului că absolut toată lumea din echipă e esențială, că fără cineva din echipă, indiferent despre cine ar fi vorba, ei nu pot să-și facă treaba. Fiecare își are rolul lui foarte bine stabilit, își îndeplinește rolul cu conști­in­ciozitate și, pentru asta, e respectat. De-asta și at­mosfera e foarte calmă, foarte naturală. În șapte săp­tămâni cât am stat la filmări, n-am văzut pe nimeni care să fie trist sau să urle sau să adreseze altcuiva cuvinte jignitoare sau să lucreze așa, fără chef și fără conștiin­ciozitate. Se lucrează constructiv - ăsta e termenul. Fiecare înțelege că filmul respectiv nu se face pentru ego-ul lui, ci se face pentru spec­tatori, pentru pu­blic, astfel că rezul­tatul trebuie să fie cât mai bun cu putință. Ca actor, asta, cu atât mai mult, îți dă un mare confort: faptul că știi că, într-adevăr, faci parte dintr-o echi­pă, că toată lumea tra­ge în aceeași di­recție. Nu mai spun câtă grijă au avut de noi, de actori, cum ne-au protejat... in­clu­siv de frig. (râde)

- Cum a fost pre­miera filmului de la Londra?

- Am așteptat-o cu multă bucurie, dar, din păcate, n-am a­juns la ea. De la fil­mări, m-am întors în București cu doar o săptămână înainte de ad­miterea la facul­tate, pentru care nu aveam pregătit niciun text. Îți închipui cât de panicată eram! Dar, slavă Domnului, am reușit! Apoi "Doing Money" a intrat în post-producție și, din nou, en­glezii s-au mișcat foarte repede: filmul a fost gata în trei luni! Ceea ce-a însemnat însă că eu n-am ajuns la premieră, fiindcă eram prinsă cu școala și, de data asta, chiar că n-am avut ce "ma­gie" să mai fac. Dar Anca Dumitra, care inter­pre­tează în film rolul principal, a mers acolo, mi-a po­ves­tit cum a fost, apoi mi-a spus: "Fetiță, eu cred că tu ai cel mai tare parcurs în filmul ăsta, și chiar ai reușit să-i dai o viață foarte specială persona­ju­lui tău!". Ulterior, și Lynsey mi-a spus cam același lucru. Mai mult, mi-a explicat că, inițial, ea își imaginase personajul meu altfel, numai că modul în care ne-a ieșit în final i se pare incredibil, că e cu mult mai bogat și mai plin de viață și mai emo­țio­nant. M-am bucurat tare mult și pentru că, ime­diat ce filmul a intrat în cinematografele londoneze, dar și ulterior, după ce a început să fie difuzat de BBC 2 la TV, am primit foarte, foarte multe mesaje pe rețelele de so­cia­lizare, de la oameni care l-au văzut și cărora le-a plăcut foarte mult. Și tot la fel de tare m-am bucurat și pentru că filmul a primit o mulțime de nomina­li­zări și de premii la festivalurile internaționale din Phoenix, Arizona, din Brooklyn, din Buenos Aires, din Rajastan, din Nisa, din Al­berta, Canada... Și, ca să închei povestea cu fil­mul, îți mai spun că am mai făcut și o sumă de scurt­metraje, pe care le consider foarte valoroase și care, la rândul lor, s-au bucurat de recunoaștere.

- Ai o strategie pentru viitorul tău în carieră?

- Strategia mea este să primesc tot ce vine către mine cu mintea deschisă, cu încredere și cu dis­ponibilitatea pentru multă, multă muncă. În rest, nu construiesc strategii, pentru că eu cred că lucrurile care trebuie să ți se întâmple ți se vor întâmpla. De-asta sunt și constant uimită, când văd că în meseria asta sunt foarte mulți oameni care cred că trebuie să se mănânce unii pe alții sau să calce pe cadavre ca să reușească. Eu, una, aș prefera să nu reușesc ni­ciodată în meseria asta, decât să fac așa ceva. Iu­besc actoria, mi se pare incredibil de grea și in­credibil de frumoasă, dar scopul meu în viață e să fiu un om și un om din ce în ce mai bun. Poate sunt naivă, dar chiar cred că e loc pentru toată lumea, inclusiv în profesie, și fără mâncătorii, și fără călcat pe cadavre. Eu, Voica, nu vreau să fiu nici cea mai bună, nici cea mai slabă, ci vreau să fiu acolo unde mi-e locul, trăind curat, principial și echilibrat. Pen­tru asta muncesc eu și ăsta îmi e scopul: să-mi gă­sesc locul, oricare și oriunde ar fi el, și să-mi păs­trez echilibrul.

Un cort într-o pădure

- Atunci hai să încheiem discuția referindu-ne chiar la echilibru: ai abia 19 ani și un program de viață foarte încărcat. Nu simți că te sufoci? Mă­car din când în când, nu-ți vine să-ți iei lumea-n cap?

- Ba da, dar nu în sensul de a face ce fac de obicei tinerii de vârsta mea: să merg prin cluburi și "s-o iau razna pe câmpii". Eu simt nevoia, pur și simplu, să mă odihnesc, să mă relaxez, să stau cu familia mea, cu prietenii, cu pisicuțele mele, să călătoresc... Știi cât de tare aștept vacanța?! N-o să fiu chiar liberă ca păsarea cerului, dar tot o să am ceva mai mult timp. N-am niciun plan pentru vara asta, dar, la modul ideal, m-aș duce, mi-aș pune un cort într-o pădure și toată ziua n-aș face decât să ascult pădurea și să citesc. Asta înseamnă pentru mine să-mi iau lumea-n cap. (râde)

- Dragostea încape și ea în ecuația vieții tale, la 19 ani? Sau te temi de ea?

- Eu mă tem de multe lucruri, dar de dragoste chiar nu mă tem, deși am avut o poveste, din cauza căreia am suferit intens. Însă asta nu m-a făcut să-mi pierd încrederea nici în oameni, nici în iubire. Dovadă că azi sunt îndrăgostită din nou.

(Foto: Adi Bulboacă - 2)