An de an, în marile oraşe, aerul devine tot mai sufocant, mai greu de respirat, senzaţia că tragi în piept ceva nesănătos devine tot mai accentuată. Şi ce fac edilii Bucureştiului (şi ai multor alte oraşe din ţară), pentru a contracara creşterea dramatică a poluării, calitatea infectă a aerului? Ei bine, distrug sistematic singurele resurse de oxigen: arborii. "Lăsaţi doamnă, să vedeţi ce frumoşi or să crească după aia!". Acesta a fost ani de zile sloganul "specialiştilor" cu drujba, adresat cetăţenilor ce încercau să salveze copacii din faţa blocului, din parcuri sau de pe străzi de furia iraţională a ciuntirii lor. Termenul inventat pentru distrugere este "toaletare". Iar acum se văd rezultatele: mii de copaci încep să se usuce, închipuind nu doar peisaje dezolante, ci şi finalul unei bătălii pierdute cu poluarea şi boala. Pentru a înţelege de unde porneşte acest masacru urban, am apelat la un specialist veritabil: Andreea Răducu-Lefter, unul dintre cei doar doi arborişti români certificaţi la cel mai înalt nivel internaţional.
"Deşi avem contract semnat cu primăria, nu ni s-a solicitat niciodată părerea"
- V-am ruga, în primul rând, să ne daţi câteva explicaţii legate de profesia dvs.
- Arhitectul peisagist este cel ce are aptitudini în aranjarea şi în gestionarea spaţiilor verzi, de la parcuri, grădini private, autostrăzi, bazine, resorturi. În România, meseria este interpretată cam după ureche, unii cred că ne ocupăm de grădinărit, alţii că aranjăm flori. Este unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să fac acest curs, deloc ieftin, deloc uşor, de arborist. La el am învăţat de zece ori mai mult despre arbori decât în facultate, iar examenul, desfăşurat în Statele Unite, a durat cinci ore, timp în care am avut de răspuns la 2000 de întrebări! Am vrut să fac acest efort pentru că în România avem o problemă serioasă nu doar cu diminuarea spaţiului verde, dar şi cu aceste «toaletări» ale arborilor. Dacă pe post de arhitect peisagist nu sunt băgată în seamă de autorităţi, acum am această acreditare internaţională, ce îmi dă dreptul să îmi spun părerea de specialist despre nocivitatea acestor metode.
- Vi s-a cerut sfatul de către autorităţi? A fost luată în seamă părerea dumneavoastră?
- Nu! Am fost foarte bucuroasă atunci când doamna primar a semnat un acord între noi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin care PMB precizează că va solicita ajutorul specialiştilor în strategiile de management pe care le vor face pentru spaţiile publice. Însă au trecut trei ani de atunci şi nu ni s-a solicitat niciodată părerea. Am senzaţia că vor trece cei zece ani pentru care s-a semnat acordul şi nu se va întâmpla asta. Iar în ceea ce priveşte "strategia", se poate vedea cu ochiul liber: nu există nici o strategie. Capitala a lansat acest slogan de "smart city", oraş isteţ, ceea ce nu poate fi decât foarte-foarte amuzant, relativ la ceea ce se întâmplă de fapt. Însă nu vreau să pară că am ceva cu PMB. Adevărul este că toate marile oraşe din România duc lipsă de strategie şi îşi diminuează spaţiile verzi. Iar în ceea ce priveşte "toaletările", am primit şi în acestă primăvară mesaje, strigăte de ajutor de prin toată ţara. "Ajutaţi-ne să ne salvăm copacii!"
"Termenul «toaletare» e inventat de români"
- Nu există termenul de "toaletare" a copacilor. E inventat de români. Pomii fructiferi se aranjează, li se taie crengile primăvara şi toamna, în funcţie de felul în care ne avantajează: cu ramurile jos, pentru a fi culese mai uşor roadele, cu coroana rotundă, să arate frumos etc. Ceilalţi arbori nu au nevoie de aceste tăieri de primăvară-toamnă, ce s-au împământenit la noi sub numele de toaletări. Dacă vrei să cureţi un arbore decorativ, nu fructifer, o faci în primii 2-3 ani de viaţă ai acestuia, pentru a avea timp să-şi revină, altfel îl pui în pericol. Nu se taie o creangă cu diametrul mai mare de 10-15 centimetri. În nici un caz nu tai mai mult de 30% din coronament! La noi se taie şi jumătate de copac, se lasă un ciot şi apoi se miră că se usucă, se slăbeşte stabilitatea copacului şi acesta poate oricând să cadă! Eu nu sunt absurdă, nu militez pentru salvarea fiecărui copac, ştiu că sunt probleme, că unii trebuie tăiaţi. Dar nu în felul acesta, haotic, negândit, care poate produce şi mai multe pagube şi ne strică şi mai tare calitatea aerului. Noi am avertizat mai demult că aceşti arbori ciuntiţi nu mor imediat, nu mor după un an, doi, ci după trei, patru ani. Uitaţi-vă la parcul Obor, în faţa primăriei de sector, zici că-i pădurea spânzuraţilor, uitaţi-vă pe marile bulevarde ale Bucureştiului în ce hal au ajuns arborii ciuntiţi. Nimeni nu îşi asumă vreo responsabilitate pentru asta.
- A existat o strategie înainte de 1990? S-a continuat ea în vreun fel?
- Da, a existat, încă de pe vremea înfiinţării marilor parcuri, lucrurile erau gândite, planificate şi puse în practică de specialişti. Acum este haos, totul se face după ureche. Specialiştii nu mai sunt întrebaţi, pe hârtia de amenajare a unui spaţiu verde nici măcar nu este nevoie de semnătura unui arhitect peisagist. Pentru aceste tăieri de primăvară-toamnă, primăriile organizează licitaţii, iar singura cerinţă a firmelor este să aibă angajaţi drujbişti şi alpinişti utilitari. Care nu au nici o vină că nu cunosc speciile de arbori şi caracteristicile lor. Ei se urcă în copaci, de cele mai multe ori nu cu nacelă, ci cu colţarii, rănind copacii şi punându-le sănătatea în pericol, şi strigă de acolo de sus: "Gogule, pe care-o tai, bă?". Degeaba există firme care-şi trimit un om la specializare, degeaba facem noi cursuri pe bani grei în străinătate, dacă legea nu spune că-i nevoie de un specialist şi licitaţia o câştigă cea mai ieftină ofertă.
"Pare că strategia este «după noi, potopul!»"
- O strategie trebuie gândită, mergi cu un specialist într-un spaţiu şi acesta îţi va spune "Uite, acest copac prezintă riscul să cadă, trebuie tăiat, ceilalţi nu, aici trebuie înlăturate doar crengile uscate, aici facem tăieri de formare, aici de întreţinere. Aici înlocuim cu cutare specie". Primăriile plantează, nu-i vorbă, dar tot după ureche. Acum avem această pasiune pentru platan, plantăm într-o veselie platan, în timp ce Franţa, unde a fost la mare modă, face mari eforturi să reducă din ei, să-i înlocuiască. De ce? Pentru că face o boală gravă şi dacă un exemplar se îmbolnăveşte, şi ceilaţi 500 se vor usca şi trebuie ca rădăcinile să fie arse, pentru că apare acea insectă nedorită, tigrul de platan... Mai sunt şi alţi arbori frumoşi, fagi, stejari, putem diversifica. Plantăm specii alergenice lângă locurile de joacă ale copiilor şi apoi ne întrebăm de ce suntem tot mai sensibili. Am tăiat perdelele forestiere de protecţie din jurul Bucureştiului. Pare că stategia este "după noi, potopul!"Nu cred că mai apuc să văd în viaţa asta o strategie pe un oraş întreg, dar măcar pe un parc mi-ar plăcea să prind.
- Cu parcurile cum stăm?
- Lumea are mare nevoie de aer, caută parcurile, am trecut într-o duminică prin Parcul Titan şi oamenii se plimbau pe două rânduri, parcă eram la supermarket înainte de Crăciun. Vegetaţia din parcurile Capitalei este îmbătrânită, ar trebui înlocuită treptat. Craiova a avut Parcul Romanescu, unul dintre ultimele parcuri istorice ale României. S-a gândit cineva să-l refacă pe fonduri europene, cu irigaţii. Au intrat buldozerele, au trecut cu şenilele peste rădăcini, au depozitat pământul la baza trunchiului, acolo pe unde respiră arborele, au răzuit lama pe trunchi... Ne-au chemat oamenii, veniţi că se întâmplă ceva urât! Cu ordin de la ministru am oprit lucrările. Era prea târziu! Când s-a redeschis parcul, au început să se prăbuşească arborii din senin. Mergeţi să vedeţi cum arată acum acel parc. E trist. Nu mai vorbesc de presiunea investitorilor asupra parcurilor şi a spaţiilor verzi. Şi de faptul că în 40 de ani nu a mai apărut nici un parc de dimensiuni semnificative.
- În afară de arbori, ce altceva ne mai oferă oxigenul de care avem nevoie?
- Într-o foarte mică măsură, gazonul verde, arbuştii, dar insignifiant faţă de oxigenul arborilor maturi. Un arbore are nevoie de 10-15 ani pentru a oferi oxigenul necesar. Aerul a devenit irespirabil în Bucureşti. Simţi clar, când ai ajuns în oraş, că nu se mai poate respira. Prima măsură pe care aş lua-o ar fi o campanie de educare a populaţiei. Ca la "donează sânge!". Un spot de două secunde: "Acest arbore ne oferă atât la sută oxigen. Protejează-l!".
- Ce pot face oamenii, când drujbele vor răsuna din nou la toamnă? Cum pot proteja copacii?
- Cred că ar ajuta mult un dialog calm între cetăţeni şi aceste echipe. Cetăţeanul are dreptul să ceară avizul şi să-i explice responsabilului echipei că acolo scrie "maximum 30% din coronament". Nu din întreg arborele, aşa cum îşi imaginează unii şi bagă drujba. Deocamdată, până apare legea de protecţie a spaţiului verde urban, ce se află deja în Parlament, foarte multe s-ar putea rezolva cu frumosul, cu vorba bună şi cu explicaţii legate de importanţa arborilor pentru viaţa noastră. Sau poate se vor găsi în primării oameni de decizie care să înţeleagă necesitatea unei stategii.
Foto: AGERPRES (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
