La şcoală, la Fundeni
Georgi s-a născut la zi mare, de Sfântul Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, cel care multe chinuri supraomeneşti a îndurat. Fetiţa are zece ani, iar de trei luptă şi ea cu un chin supraomenesc: cancerul. Asemeni ocrotitorului ei spiritual, Georgiana încearcă să-l biruiască, cu toate forţele ei de copil maturizat prematur. Uneori, însă, pune întrebări la care nimeni nu are răspuns: "Mami, de ce eu?". Şi are lacrimi în ochi. "Ce pot eu să-i răspund?" - îşi frânge mâinile Ionela, tânăra ei mamă. "Ce răspuns pot să am eu la aşa ceva? N-ai răspuns! Odată, Georgi a vizitat o fetiţă de la oncologie, care terminase tratamentul. După ce fetiţa a plecat acasă, Georgi mi-a spus: «Mami, pe mine nu mă iubeşte Dumnezeu». I-am spus: «Cum să nu te iubească, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi». Georgi a zis: «Dar uite că ea e bine. Eu de ce nu sunt?». Sunt lucruri care te dărâmă".
Georgiana a învăţat să scrie şi să citească la Fundeni, unde prima dată a stat internată un an întreg. Pe 1 august 2016 - povesteşte mama - am intrat la oncologie şi a început prima şedinţă de chimioterapie. Am ajuns, în anul acela, în ţări străine, s-o operăm, dar acasă, la Constanţa, n-am mai ajuns. Georgiana a făcut până acum 31 de şedinţe de chimioterapie. Plus radioterapie, atât în ţară, cât şi în străinătate. Acum se pregăteşte iar pentru radioterapie, pentru că bătălia pe care o duce nu s-a încheiat. Şi tot la secţia de oncologie a învăţat să picteze, călăuzită de o doamnă cu suflet de aur, Mihaela, care face terapie prin artă cu micii luptători. "E câteodată tristă" - spune mama Georgianei. "Dar bucuria şi-o exprimă prin culoare. Dacă trupul ei are semne de branule, de bisturiu, de instrumente medicale şi aparatură, sufletul îi este plin de culoare. Noi o încurajăm să lupte, să picteze".
Georgiana a avut, la sfârşitul lui iunie, prima ei expoziţie personală de pictură, la Bucureşti. "Sunt oameni faţă de care n-o să mă pot revanşa niciodată. Cum este şi doamna Mihaela, care i-a pus pensula în mână şi-a reînvăţat-o să viseze şi să râdă. Când intră pe secţie, ştiţi cum e? Îi auzi paşii. Are un pas al ei. Îi auzi cheile. Şi pe toţi copilaşii îi auzi spunând: «A venit Mihaela, a venit Mihaela!». Se strigă unul pe altul. Şi ies din cămăruţe, din saloane, şi ea îi ia în braţe pe toţi. Şi are răbdare cu ei şi-i face să se gândească la altceva. E o bucurie mare pentru ei. Georgi a pictat şi pictează cu drag. Majoritatea tablourilor le-am dăruit oamenilor care mi-au fost aproape şi m-au ajutat. În felul ăsta am putut să spun «mulţumesc». Pentru că noi, părinţii, suntem câteodată depăşiţi de această situaţie. Nu ştim cum să ne exprimăm recunoştinţa decât arătând munca copilului, faptul că evoluează, dincolo de greutăţi. Noi am încercat să-i arătăm lui Georgi prin această expoziţie că-i suntem aproape, că suntem mândri de ea şi o iubim. Că o încurajăm să lupte. Fiindcă, pe lângă ce fac medicii, contează şi psihicul pacientului. Noi încercăm s-o încurajăm cât putem. Să-i oferim toată dragostea şi tot sprijinul".
Bocănceii de primăvară
- Ce v-au spus medicii?
- Şanse sunt mici la noi acum. Medicii încearcă să ţină boala pe linie de plutire. Sunt realistă, sunt conştientă. Şansele sunt mici. Georgi nu ştie lucrul ăsta. Pe ea am încurajat-o de fiecare dată să meargă mai departe. I-am spus înainte de operaţia de picior ce se va întâmpla, în ideea de a o pregăti. Că una e să intri acolo întreg şi să ieşi apoi amputat, să nu-ţi mai vezi o mână, un picior. Când te vezi fără un picior, şocul e crunt. Nu mai eşti cum erai. Au fost momente grele, dar au trecut. Doar că nu le uităm, că n-ai cum să le uiţi. Mi-amintesc că a făcut primul pas a patra zi după operaţia de amputare. M-am bucurat enorm! A fost operată pe 16 decembrie 2016. Fix pe 16 decembrie 2017 a mers fără ambele cârje. Înainte de operaţie, primul lucru m-a întrebat: "Mami, mai am piciorul?". Şi-am zis, da, mami, îl ai. Şi-a adormit din nou liniştită. După aceea am stat cu ea până i-au pus anestezia. După operaţie am stat cu ea pe terapie intensivă patru nopţi şi patru zile. Se rugau de mine să dorm. Noi vorbim în familie despre boală, asta e viaţa noastră, nu e un secret. Tot timpul am discutat cu Georgi deschis şi între timp, sărăcuţa de ea, din copil, a devenit adult. Dar trebuie să fiu foarte atentă la ce spun. Ghiceşte răul chiar şi în nuanţele vocii şi se întunecă la faţă imediat. Mai avem de făcut radioterapie, deşi şansele sunt foarte mici. Dar nu mă las! Mă zbat până la capăt pentru copilul meu! Ţin cu dinţii de orice speranţă şi de orice minut. Orice minut pentru mine contează.
"Când vedea piticii, se prăpădea de râs"
"Când am născut-o pe Georgi, am fost fericită. A fost un copil cu care n-am avut probleme. A avut o copilărie normală, frumoasă... Când Georgi intra undeva, se zguduia camera de râs, ştiai de prezenţa ei. Se uita la «Albă ca zăpada». Şi când vedea piticii, se prăpădea de râs.
- Şi-acum mai râde?
- Greu, greu. Acum ne răspunde ca un om mare. S-a maturizat foarte mult. Acum, o zi obişnuită la spital înseamnă analize, rezultate, tratament, sau ce stabilesc medicii. Şi seara citeşte. Îi place să citească foarte mult. Sau, dacă vine doamna Mihaela, seara e mai colorată. Dacă e acasă, la Constanţa, mănâncă, ia pastiluţele, şi seara ieşim la plimbare. Uneori căutăm să mergem în locuri unde nu sunt oameni mulţi, pentru că se uită ciudat. Te văd cu măscuţă, fără păr... Unii înţeleg, alţii nu s-au lovit de aşa ceva... Camera lui Georgi e veselă. Şi colorată, la fel ca picturile ei. Are nişte covoraşe pe roz, unul cu fluturi şi altul cu un castel, cu o fetiţă, o prinţesă. Avem un apartament mic, de 52 de metri pătraţi. Şi uneori râd: de ce m-am băgat datoare pe 30 de ani la bănci, ca să stau mai mult prin spitale? Ironie. Ironizez cât pot de mult. Altfel n-aş rezista. Are un pat şi două bibliorafturi. Şi foarte mult lego, lui Georgi îi place să construiască. Mai nou, i-am înveselit camera cu picturile ei. Avem pe un perete şi o planşă de papură pe care-şi pune fotografiile. Şi-a pus inclusiv fotografii de-ale ei de la oncologie, fără perişor. A zis: "Mami, asta sunt!". Şi din prima zi de şcoală. Şi biroul e colorat cu verde, cu portocaliu. E colţul ei.
"Mă ţin de gard"
- Praf şi pulbere! Uneori, şi surorile mele mă întreabă cum de mai sunt pe picioare. Mă ţin de gard. Gardul mă ţine, că-i mai puternic. Ca mamă, ca părinte, e groaznic. Dar trebuie să fiu puternică pentru ea. N-ai cum să-ţi laşi copilul. Dar e crunt, nu ştii ce decizii să iei, ca să fie bine. Astea sunt frământările noastre, ale părinţilor. Nu ştii dacă faci bine ce faci, ce rezultat va avea orice. Dar trebuie să fii acolo, să fii lucid, să fii conştient.
- Aţi mai avut altă viaţă în aceşti trei ani?
- De când am intrat cu Georgi în spital, nu. Viaţa s-a transformat. În aceşti ani, soţul meu era plecat la lucru câte şase luni de zile. Şi noi două eram mai mult la spital. Un an de zile, cum v-am spus, n-am ajuns deloc acasă. Când m-am întors între pereţii mei, am zis că am palat şi aur.
Dacă-mi spunea cineva înainte ce înseamnă să-ţi sufere copilul de această boală poate nu credeam, nu credeam aşa ceva! Şi-acum, am ajuns să văd şi bebeluşi de-o săptămână pe secţia de oncologie. Cu ce-au greşit copiii ăia? Cine alege, Doamne, pentru copiii noştri? Unul să iasă învingător, iar altul... Asta mă tot întreb: cine alege? Cine alege? Nimeni! N-avem nicio putere. Când ajungem acolo, realizăm că suntem nimic... Am fost la pământ de multe ori. Eşti furios, nu-ţi vine să crezi, eşti terminat. Dar trebuie să mergi mai departe pentru copil.
- Vă puteţi împăca cu gândul că s-ar putea întâmpla...
- Niciodată! Şi nu cred că există un părinte pe lumea asta care să se-mpace cu gândul că totul se va sfârşi într-o zi. Eu încă mai caut soluţii. Nu vreau să cedez. Încă sper!
Notă: Cine doreşte s-o ajute pe Georgiana pentru tratamentele de care mai are nevoie poate face donaţii în contul în lei, deschis pe numele mamei, Ionela Adăscăliţei, la Banca Transilvania din Constanţa: RO61 BTRL 0140 1201 K557 59XX.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
