Trenul şerpuieşte leneş şi legănat prin văile adumbrite, şi inima începe să-mi bată neregulat. Sunt pe drumul de la Salva spre Vişeu, drumul copilăriei, mă îndrept spre străfundurile sufletului meu, mă duc să-mi caut liniştea, mă duc să mă regăsesc, pentru că numai acolo, acasă, îmi oblojesc sufletul, numai acolo respir cu adevărat, numai acolo, în Maramureşul meu natal.
Este o poveste, o poveste despre fericire, despre ceva ce nu mă dezamăgeşte niciodată, nu mă răneşte, nu mă nelinişteşte. Este un sătuc de munte. Cu mult înainte de a ajunge, simt mirosul dulce al răşinii şi al brazilor, amestecat cu cel al laptelui şi brânzei. Simt mirosul de lână din ţoalele întinse pe garduri la soare, mirosul de mere, de fân cosit. Sătucul copilăriei mele este aşezat între dealuri înalte, viguroase, casele sunt răsfirate prin păduri, pe marginea drumului, pe malul Izei, sunt case din lemn, unele din lemn vechi, care miroase a timpuri trecute, a viaţă de demult. Şi ce mai poveşti se spun în timp ce ploaia se sfâşie la geamuri!
Şi aveau bunicii o livadă cu soare şi umbră, cu răcoare şi arşiţă, cu romane citite la umbra merilor şi gutuilor, loc de linişte şi visare. O lume arhaică, liniştită, încăpăţânată să se conducă încă după vechile ei ritmuri.
N-am mai găsit nicăieri băbuţe mai bârfitoare ca la noi. Zbârcite, covârşite de ani, dar bătând cu înverşunare uliţele satului în căutare de veşti. Nu lipsesc de la nicio pomană, nuntă ori înmormântare, nu pierd absolut niciun eveniment, nu uită nicio întâmplare, şi tot povestesc... povestesc... povestesc, poate că sunt obositoare uneori, mereu cu coada ochiului la vecin, la maşina care trece pe drum, la străinul venit să ceară apă, dar cât le duc lipsa când sunt departe de ele! Să nu mai afli nicio veste picantă, nicio întâmplare misterioasă, să nu le mai vezi ochii vii şi neliniştiţi precum argintul. Băbuţele acestea cernite şi îndârjite împlinesc, rotunjesc cumva lumea aceasta magică, lumea copilăriei mele, lumea care m-a făcut să descopăr fericirea, căci ea nu ne poate dezamăgi niciodată. Prieteni şi iubiţi ne rănesc, pleacă de lângă noi şi nu-i mai vedem niciodată, părinţii se sting, pruncii cresc şi pleacă, însă ea, ea este mereu prezentă. Ce-i copilăria asta, dacă nu trăistuţa pe care o purtăm în spate toată viaţa, locul de unde ne scoatem merindea sufletească, amintirile şi oamenii care au fost? Continentele de lumină pe care le-am luat pentru totdeauna în stăpânire? Ceva fabulos se petrece cu copilăria noastră. Din ea scoatem mereu sensurile cele mai profunde şi adevărate ale vieţii noastre, puterea de care avem nevoie în zilele aspre ce vor veni, lumina zilelor negre. Copilăria, o fericire pe termen lung.
Maria Tomescu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
