Trenul șerpuiește leneș și legănat prin văile adumbrite, și inima începe să-mi bată neregulat. Sunt pe drumul de la Salva spre Vișeu, drumul copilăriei, mă îndrept spre străfundurile sufletului meu, mă duc să-mi caut liniștea, mă duc să mă regăsesc, pentru că numai acolo, acasă, îmi oblojesc sufletul, numai acolo respir cu adevărat, numai acolo, în Maramureșul meu natal.
Este o poveste, o poveste despre fericire, despre ceva ce nu mă dezamăgește niciodată, nu mă rănește, nu mă neliniștește. Este un sătuc de munte. Cu mult înainte de a ajunge, simt mirosul dulce al rășinii și al brazilor, amestecat cu cel al laptelui și brânzei. Simt mirosul de lână din țoalele întinse pe garduri la soare, mirosul de mere, de fân cosit. Sătucul copilăriei mele este așezat între dealuri înalte, viguroase, casele sunt răsfirate prin păduri, pe marginea drumului, pe malul Izei, sunt case din lemn, unele din lemn vechi, care miroase a timpuri trecute, a viață de demult. Și ce mai povești se spun în timp ce ploaia se sfâșie la geamuri!
Și aveau bunicii o livadă cu soare și umbră, cu răcoare și arșiță, cu romane citite la umbra merilor și gutuilor, loc de liniște și visare. O lume arhaică, liniștită, încăpățânată să se conducă încă după vechile ei ritmuri.
N-am mai găsit nicăieri băbuțe mai bârfitoare ca la noi. Zbârcite, covârșite de ani, dar bătând cu înverșunare ulițele satului în căutare de vești. Nu lipsesc de la nicio pomană, nuntă ori înmormântare, nu pierd absolut niciun eveniment, nu uită nicio întâmplare, și tot povestesc... povestesc... povestesc, poate că sunt obositoare uneori, mereu cu coada ochiului la vecin, la mașina care trece pe drum, la străinul venit să ceară apă, dar cât le duc lipsa când sunt departe de ele! Să nu mai afli nicio veste picantă, nicio întâmplare misterioasă, să nu le mai vezi ochii vii și neliniștiți precum argintul. Băbuțele acestea cernite și îndârjite împlinesc, rotunjesc cumva lumea aceasta magică, lumea copilăriei mele, lumea care m-a făcut să descopăr fericirea, căci ea nu ne poate dezamăgi niciodată. Prieteni și iubiți ne rănesc, pleacă de lângă noi și nu-i mai vedem niciodată, părinții se sting, pruncii cresc și pleacă, însă ea, ea este mereu prezentă. Ce-i copilăria asta, dacă nu trăistuța pe care o purtăm în spate toată viața, locul de unde ne scoatem merindea sufletească, amintirile și oamenii care au fost? Continentele de lumină pe care le-am luat pentru totdeauna în stăpânire? Ceva fabulos se petrece cu copilăria noastră. Din ea scoatem mereu sensurile cele mai profunde și adevărate ale vieții noastre, puterea de care avem nevoie în zilele aspre ce vor veni, lumina zilelor negre. Copilăria, o fericire pe termen lung.
Maria Tomescu