O bătălie amânată

- La 10 ani, în luptă cu cancerul -

La școală, la Fundeni

Georgi s-a născut la zi mare, de Sfântul Gheorghe, Purtătorul de biruință, cel care multe chinuri supraomenești a îndurat. Fetița are zece ani, iar de trei luptă și ea cu un chin supraome­nesc: cancerul. Asemeni ocro­titorului ei spiritual, Geor­giana încearcă să-l biruiască, cu toate forțele ei de copil matu­ri­zat prematur. Uneori, însă, pune întrebări la care nimeni nu are răspuns: "Mami, de ce eu?". Și are lacrimi în ochi. "Ce pot eu să-i răspund?" - își frânge mâi­nile Ionela, tânăra ei mamă. "Ce răs­puns pot să am eu la așa ceva? N-ai răspuns! Odată, Georgi a vizitat o fetiță de la oncologie, care terminase tra­tamentul. După ce fetița a ple­cat acasă, Georgi mi-a spus: «Mami, pe mine nu mă iubește Dumnezeu». I-am spus: «Cum să nu te iubească, Dumnezeu ne iubește pe toți». Georgi a zis: «Dar uite că ea e bine. Eu de ce nu sunt?». Sunt lucruri care te dă­râmă".
Georgiana a învățat să scrie și să citească la Fundeni, unde prima dată a stat internată un an întreg. Pe 1 august 2016 - po­ves­tește mama - am intrat la on­co­logie și a început prima ședin­ță de chimioterapie. Am ajuns, în anul acela, în țări străine, s-o operăm, dar acasă, la Constan­ța, n-am mai ajuns. Georgiana a făcut până acum 31 de ședințe de chimioterapie. Plus radioterapie, atât în țară, cât și în străinătate. Acum se pregă­tește iar pentru radioterapie, pentru că bătălia pe care o duce nu s-a încheiat. Și tot la secția de on­cologie a învățat să picteze, călăuzită de o doam­nă cu suflet de aur, Mihaela, care face terapie prin artă cu micii luptători. "E câteodată tristă" - spu­ne mama Georgianei. "Dar bucuria și-o exprimă prin culoare. Dacă trupul ei are semne de bra­nule, de bisturiu, de instrumente medicale și apa­ratură, sufletul îi este plin de culoare. Noi o încu­rajăm să lupte, să picteze".
Georgiana a avut, la sfârșitul lui iunie, prima ei expoziție personală de pictură, la București. "Sunt oameni față de care n-o să mă pot revanșa niciodată. Cum este și doamna Mihaela, care i-a pus pensula în mână și-a reînvățat-o să viseze și să râdă. Când intră pe secție, știți cum e? Îi auzi pașii. Are un pas al ei. Îi auzi cheile. Și pe toți copilașii îi auzi spunând: «A venit Mihaela, a venit Mihaela!». Se strigă unul pe altul. Și ies din cămăruțe, din saloane, și ea îi ia în brațe pe toți. Și are răbdare cu ei și-i face să se gân­dească la altceva. E o bucurie mare pentru ei. Georgi a pic­tat și pictează cu drag. Majo­ritatea tablourilor le-am dăruit oamenilor care mi-au fost aproape și m-au ajutat. În felul ăsta am putut să spun «mulțumesc». Pentru că noi, părinții, suntem câteo­dată depășiți de această situație. Nu știm cum să ne exprimăm recu­noș­tința decât arătând munca copilului, faptul că evoluează, dincolo de greutăți. Noi am încercat să-i arătăm lui Georgi prin această expoziție că-i suntem aproape, că suntem mândri de ea și o iubim. Că o încurajăm să lupte. Fiindcă, pe lângă ce fac me­dicii, contează și psihicul pacien­tului. Noi încercăm s-o încurajăm cât putem. Să-i oferim toată dragostea și tot spri­jinul".

Bocănceii de primăvară

"Momentul când am aflat diagnosticul a fost groaznic, groaznic" - își continuă confesiunea tânăra mamă, cu glasul înecat de lacrimi. "Eram sin­gură, că soțul este șofer pe tir și era plecat în stră­inătate. Mi-am chemat o soră să stea cu mine, eram paralizată de frică". Primul semn a fost când a început să șchio­păteze. Era în clasa 0. "Mi-au zis mai întâi că e copilul mofturos, fiindcă e singur la părinți și că n-are nimic. La prima radiografie nu s-a văzut. Un medic chiar m-a trimis la psiholog, că vreau să radiez copilul degeaba. Asta s-a întâmplat la Constanța. Apoi am ajuns la Man­galia, la un medic care a spus că Georgi are o problemă la șold și a pus-o în cârje. Trei luni de zile o culcam pe o stinghie, că doctorul mi-a zis s-o culc în pat, pe ceva tare. Și o încălțam cu bocănceii, vară sau primăvară. Și-i le­gam o greutate de două ki­lo­grame de piciorul drept. După cele trei luni, s-a văzut la radiografie. Și mi-au spus: osteosarcom la femur, altfel spus, can­cer osos. Am plecat la București. Atunci a-nceput drumul, calvarul. Viața mea s-a schimbat total. Au fost momente grele, crun­te. Am plâns. Când ajungi acolo, la oncologie, viața capătă altă semni­ficație. Îți dai seama ce înseamnă sănătatea cu adevărat. Iar când în ca­uză e copilul, e groaz­nic! Și când stai acolo și vezi că atâtea vieți de copii se duc fără putere de împotrivire, e cu atât mai îngrozitor!... Georgi era spe­riată. Simțea că se pe­trece ceva rău. Am căutat să nu mai plângă, s-o în­ve­selesc cu tot ce pot... E pri­mul diagnostic din familie cu așa ceva, și avem bunici de 90 de ani. Ea știe diag­nosticul, știe ce înseamnă cuvântul cancer, dar despre moar­te n-am vorbit nicio­dată. Lui Georgi i s-a amputat piciorul drept. A fost greu, pentru că la vârsta ei se spunea că nu există un tip de proteză care să se alungească atât de mult cât mai are ea de crescut. E operată în Italia, la Rizzoli. Cu efor­turi financiare extrem de mari, cu ajutor din par­tea colegilor, a prietenilor, a oamenilor străini. Că nu am avut atâta amar de bănet, să facem sin­guri lucrurile astea... Atunci când am pre­gătit-o pentru operație, i-am spus deschis: «Georgi, e posibil să-ți taie piciorul», iar ea mi-a răspuns: «Ce dacă, mami, eu tot o să merg și-o s-alerg». Așa a fost. A mers, a aler­gat, a mers pe munte. Pe picioarele ei. A-nvățat să dan­seze din nou cu proteza. A făcut progrese zi de zi. Am crezut, după operație, că s-a vin­decat. Dar după un an, boala a recidivat și ne-am întors la spital.

- Ce v-au spus medicii?

- Șanse sunt mici la noi acum. Medicii încearcă să țină boala pe linie de plutire. Sunt rea­­listă, sunt conștientă. Șansele sunt mici. Georgi nu știe lucrul ăsta. Pe ea am încu­rajat-o de fiecare dată să meargă mai depar­te. I-am spus înainte de operația de picior ce se va întâmpla, în ideea de a o pregăti. Că una e să intri acolo întreg și să ieși apoi amputat, să nu-ți mai vezi o mână, un picior. Când te vezi fără un picior, șo­cul e crunt. Nu mai ești cum erai. Au fost mo­mente grele, dar au trecut. Doar că nu le uităm, că n-ai cum să le uiți. Mi-amintesc că a făcut primul pas a patra zi după operația de amputare. M-am bucurat enorm! A fost operată pe 16 decem­brie 2016. Fix pe 16 decembrie 2017 a mers fără ambele cârje. Înainte de operație, pri­mul lucru m-a întrebat: "Mami, mai am picio­rul?". Și-am zis, da, mami, îl ai. Și-a adormit din nou liniștită. După aceea am stat cu ea până i-au pus anestezia. După operație am stat cu ea pe terapie intensivă patru nopți și pa­tru zile. Se rugau de mine să dorm. Noi vor­bim în familie despre boală, asta e viața noastră, nu e un secret. Tot timpul am discutat cu Georgi deschis și între timp, sărăcuța de ea, din copil, a devenit adult. Dar trebuie să fiu foarte atentă la ce spun. Ghi­cește răul chiar și în nuanțele vocii și se în­tu­necă la față imediat. Mai avem de făcut radio­te­rapie, deși șansele sunt foarte mici. Dar nu mă las! Mă zbat până la capăt pentru copilul meu! Țin cu dinții de orice speranță și de orice minut. Orice minut pentru mine contează.

"Când vedea piticii, se prăpădea de râs"

"Când am născut-o pe Georgi, am fost fe­ricită. A fost un copil cu care n-am avut pro­ble­me. A avut o copilărie normală, frumoasă... Când Georgi intra undeva, se zguduia camera de râs, știai de prezența ei. Se uita la «Albă ca ză­pada». Și când vedea piticii, se prăpădea de râs.

- Și-acum mai râde?

- Greu, greu. Acum ne răspunde ca un om mare. S-a maturizat foarte mult. Acum, o zi obiș­nuită la spital înseamnă analize, rezultate, trata­ment, sau ce stabilesc medicii. Și seara ci­tește. Îi place să citească foarte mult. Sau, dacă vine doamna Mihaela, seara e mai colorată. Dacă e acasă, la Constanța, mănâncă, ia pastiluțele, și seara ieșim la plimbare. Uneori căutăm să mer­gem în locuri unde nu sunt oameni mulți, pentru că se uită ciudat. Te văd cu măscuță, fără păr... Unii înțeleg, alții nu s-au lovit de așa ceva... Camera lui Georgi e veselă. Și colorată, la fel ca picturile ei. Are niște covorașe pe roz, unul cu fluturi și altul cu un castel, cu o fetiță, o prințesă. Avem un apartament mic, de 52 de metri pătrați. Și uneori râd: de ce m-am băgat datoare pe 30 de ani la bănci, ca să stau mai mult prin spitale? Iro­nie. Ironizez cât pot de mult. Altfel n-aș re­zista. Are un pat și două bibliorafturi. Și foarte mult lego, lui Georgi îi place să construiască. Mai nou, i-am înveselit camera cu picturile ei. Avem pe un perete și o planșă de papură pe care-și pune fotografiile. Și-a pus inclusiv fotografii de-ale ei de la oncologie, fără perișor. A zis: "Mami, asta sunt!". Și din prima zi de școală. Și biroul e co­lorat cu verde, cu portocaliu. E colțul ei.

"Mă țin de gard"

- Dar colțul dumneavoastră de viață cum este?

- Praf și pulbere! Uneori, și surorile mele mă întreabă cum de mai sunt pe picioare. Mă țin de gard. Gardul mă ține, că-i mai puternic. Ca ma­mă, ca părinte, e groaznic. Dar trebuie să fiu pu­ter­nică pentru ea. N-ai cum să-ți lași copilul. Dar e crunt, nu știi ce decizii să iei, ca să fie bine. Astea sunt frământările noas­tre, ale părinților. Nu știi dacă faci bine ce faci, ce rezul­tat va avea orice. Dar tre­buie să fii acolo, să fii lucid, să fii conștient.

- Ați mai avut altă viață în acești trei ani?

- De când am intrat cu Georgi în spital, nu. Viața s-a transformat. În acești ani, soțul meu era plecat la lucru câte șase luni de zile. Și noi do­uă eram mai mult la spital. Un an de zile, cum v-am spus, n-am ajuns deloc acasă. Când m-am întors între pereții mei, am zis că am palat și aur.
Dacă-mi spunea cineva înainte ce înseamnă să-ți sufere copilul de aceas­tă boală poate nu credeam, nu credeam așa ceva! Și-acum, am ajuns să văd și bebeluși de-o săp­tămână pe secția de oncologie. Cu ce-au greșit copiii ăia? Cine alege, Doamne, pentru copiii noș­tri? Unul să iasă învingător, iar al­tul... Asta mă tot întreb: cine alege? Cine ale­ge? Nimeni! N-avem nicio pu­tere. Când ajungem acolo, realizăm că suntem ni­mic... Am fost la pământ de multe ori. Ești fu­rios, nu-ți vine să crezi, ești ter­minat. Dar trebuie să mergi mai departe pentru copil. Ca să-l ridici pe el. E o luptă continuă. Câ­teo­dată spu­neam: am programat totul până acum: nuntă, plim­­bare, vacanță, con­­cediu. Dar fap­­tul că am ajuns acolo, pe on­co­lo­gie, lucrul ăsta nu l-am pro­gra­mat. Nu știi când ajungi, când pleci, cum pleci. Sau dacă pleci. Suntem oa­meni în voia sorții, suntem oa­meni simpli, depășiți de situație. Ne bucu­răm de Georgi, de fiecare zâmbet, de fiecare clipă pe care i-o mai dă Dum­­nezeu.

- Vă puteți împăca cu gândul că s-ar putea întâmpla...

- Niciodată! Și nu cred că exis­tă un părinte pe lumea asta care să se-mpace cu gândul că to­tul se va sfârși într-o zi. Eu încă mai caut so­luții. Nu vreau să cedez. Încă sper!

Notă: Cine dorește s-o ajute pe Georgiana pentru trata­men­tele de care mai are nevoie poate face do­nații în contul în lei, des­chis pe numele mamei, Ionela Adăscăliței, la Banca Tran­sil­vania din Cons­tanța: RO61 BTRL 0140 1201 K557 59XX.