Cernobîl - Când se va şti adevărul?

- Au trecut 33 de ani de la explozia reactorului 4 de la Centrala Nu­clea­ră de la Cernobîl. 33 de ani de contro­verse, bizarerii şi întrebări fără răs­puns. Accidentul a fost o urmare a incompetenţei sau şi-a băgat coa­da temuta CIA, aşa cum sugerează, acum, Moscova? Unde s-a greşit? Ca­re au fost cu adevărat consecinţele? În ce fel au afectat radiaţiile fiinţele care mai vieţuiesc în zonă? Şi când va re­veni situaţia la normal? -

Un spion american

Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl se află în Ucraina, la 18 km distanţă de oraşul Pripiat (şi la peste 800 de kilometri de capitala României). La vre­­mea exploziei, ea juca un rol important, aco­pe­rind 10% din necesarul de energie al fostei republici sovietice. Cu o zi înainte de explozie, a fost pro­gramată închiderea reactorului 4, pentru în­treţinere. Cu acest prilej, s-a decis şi efectuarea unui test de siguranţă. Din nefericire, o sumedenie de lucruri au mers prost, greşelile echipei care s-a ocu­pat de această operaţiune ţinân­du-se lanţ. Totul a cul­mi­nat într-o noapte de sâm­bătă, la ora 1 şi 23 de mi­nute, cu o explozie de­zas­­truoasă, ale cărei efec­te au fost com­parate de specialişti cu cele pro­duse în urma ex­plo­ziei a 500 de bombe nu­cleare de mă­rimea celor de la Hiro­shi­ma şi Nagasaki.
Recent, povestea ex­plo­zi­ei şi a urmărilor ei a ajuns su­biectul unui se­rial ame­rican, care a de­ve­nit cel mai bine notat din istoria IMDB (site-ul spe­cializat în infor­maţii din domeniul cinemato­grafiei). Dar pen­tru că serialul "Cernobîl" pune în lumină in­com­petenţa ce­lor implicaţi în gestionarea crizei pro­vocată de teribilul accident nuclear, el a stârnit un val de re­plici dure, din partea presei apro­piate Krem­li­nului. Mai mult: Rusia se pregăteşte să vină cu o ecrani­za­re proprie a evenimentelor, Mi­nisterul Cul­turii în­suşi urmând să finanţeze parţial proiectul. Noul se­rial va fi realizat de Aleksei Mura­dov, care a explicat într-un interviu difuzat de BBC că el va relata "ceea ce s-a întâmplat cu adevărat" în urmă cu 33 de ani. "Există o teorie potrivit căreia ame­ri­canii s-au in­filtrat în centrala nucleară de la Cer­nobîl. Mulţi istorici nu resping posibilitatea ca, în ziua exploziei, un agent de informaţii duşman să fi lucrat la cen­tra­lă", a spus regizorul. Cu alte cu­vinte, autorităţile ruse doresc să sugereze că adevă­ratul vinovat al tragediei din 26 aprilie 1986 nu a fost incompetenţa echipei care lucra la centrala nu­cleară, ci sabotajul Statelor Unite, cu care Uniunea Sovie­tică se afla la acea dată în plin Război Rece. Cu această teorie există însă o mică problemă: do­vezile de incom­petenţă au continuat şi după explo­zie, şi încă de la cel mai înalt nivel.

Un păcălit: Gorbaciov

Politologul american William Taubman, licenţiat al prestigioasei Universităţi Harvard şi laureat al pre­miului Pulitzer, a publicat în urmă cu doi ani o carte extrem de minuţios documentată, dedicată vie­ţii fostului lider sovietic Mihail Gorbaciov, în vre­mea căruia s-a produs catastrofa nucleară de la Cer­nobîl. Cartea vorbeşte pe larg despre acest as­pect, dezvăluind o serie întreagă de fapte strigătoare la Cer, ce ne înfăţişează crudul adevăr al eveni­men­telor petrecute în toată grozăvia lor sinistră. Iată câteva dintre ele:
* Raportul iniţial pe care l-a primit Gorbaciov de la ministrul adjunct al energiei şi electrificării, chiar în ziua exploziei, concluziona că "nu sunt necesare ni­ciun fel de măsuri speciale, nici evacua­rea popu­laţiei".
* În aceeaşi zi fatidică de 26 aprilie 1986, Biroul Politic (structura de vârf a conducerii URSS) a fost anunţat de au­torităţile din Cernobîl, care se te­meau, desigur, de eventuale re­percu­si­uni, că incendiul nuclear a fost stă­pânit şi centrala a fost salvată. În aceste condiţii, liderii de la Kremlin s-au mul­ţu­mit să numească o co­misie la nivel înalt care să investigheze acciden­tul.
* Abia pe 28 aprilie, URSS a recunoscut în plan internaţional ce s-a întâmplat. Şi asta, doar în con­diţiile în care, cu o zi în urmă, inginerii nu­cleari din Suedia, detectând niveluri neobişnuite de radiaţii, întrebaseră dacă nu cumva acestea îşi aveau originea în Uniunea Sovietică.
* Veştile au fost aduse la cunoştinţa populaţiei din URSS - ţineţi-vă bine! - abia pe 14 mai, când Gor­baciov s-a adresat naţiunii la televiziune, cu pri­vire la accidentul nuclear (pe 1 Mai muncitoresc, aşa cum cerea tradiţia comunistă, o mulţime neştiutoare de oameni, între care şi nume­roşi copii, defilaseră prin Kiev şi alte oraşe aflate în apropierea Cerno­bîlului, expunându-se ast­fel din plin radia­ţiilor cau­zatoare de cancer).
* Pe 3 iulie, într-o şedinţă a Biroului Per­manent, Gorbaciov a vorbit şi despre in­com­petenţa cu care a fost tratată situaţia după momentul pro­ducerii dezastrului: "Nimeni nu a fost pregătit! Nici apăra­rea civilă, nici ser­viciile medicale, nici cei care măsoară ni­velul de radiaţii, nici pompierii, care n-au avut habar cum să in­tervină. Toţi au dat-o în bară. A doua zi după explozie, aveau loc nunţi în ime­diata apropiere. Copiii se jucau pe străzi. A în­cer­cat cineva să esti­me­ze încotro se în­drep­ta norul ra­­dioac­tiv? A făcut cineva măsurători? Nu! Di­rec­to­rul centralei nucleare ne-a asigurat că nimic de ge­nul ăsta nu se putea întâmpla. Nu v-a neliniştit faptul că în ultimii cinci ani s-au petrecut 104 ac­ci­den­te?"

Numărul victimelor rămâne un mister

Valeri Kodemciuk. Aşa se numea primul om care a murit ca urmare a exploziei de la Cernobîl şi al cărui trup nu a fost nicodată recuperat. Inginerul ucrainean în vârstă de numai 35 de ani se afla, în noaptea în care s-a produs accidentul, în sala turbi­nelor, de unde trebuia să raporteze rezultatele testu­lui de siguranţă. Kodemciuk a murit pe loc în explo­zie şi în memoria sa a fost ridicat un altar, lângă fosta cameră de control. Şi numele celei de-a doua victime a exploziei este cu­noscut: Vladimir Şaşenok a murit, chiar în timp ce încerca să îl salveze pe Ko­demciuk. Alţi 29 dintre cei care au venit să acor­de primul aju­tor au murit în primele săptămâni de după explozie, din cauza expunerii la ra­diaţii. Ana­toli Zakharov, unul dintre pom­pie­rii care au supravieţuit acelor zile de coş­mar, po­vestea în 2008: "Îmi amin­tesc că glu­meam cu ceilalţi că trebuie să fie un nivel incredibil de radiaţie aici. Avem noroc dacă mai rămânem în viaţă până mâine dimi­nea­ţă". Într-o notă mai gravă, el a adă­ugat: "Sigur că ştiam! Dacă am fi urmat regulile, nu ne-am fi deplasat niciodată în apropierea re­ac­torului. Dar era o obligaţie mora­lă - datoria nostră. Eram ca nişte kamikaze", a declarat el pentru pu­blicaţia bri­tanică "The Guar­dian". De altfel, după cum era de aşteptat, cei 600 de oameni din echipa de pompieri au alcătuit grupul cel mai sever iradiat. În decurs de doar câteva ore, 134 dintre ei au fost expuşi unor doze de radiaţii de până la 13.000 de ori mai mare decât nivelul normal. Ulterior, datele Uniunii Cercetătorilor Îngrijoraţi din Rusia au indicat că, pe termen mediu şi lung, au fost afectate de radiaţii între 4.000 şi 27.000 de per­soane, care au fost secerate de diverse forme de can­cer, în special tiroidian. Organizaţia Greenpeace a ve­nit cu estimări mult mai sumbre, apreciind că, din ca­uza accidentului de la Cernobîl, au murit între 93.000 şi 200.000 de oameni. Un studiu publicat în 2010 la New York afirma că aproape un milion de oameni din mai multe părţi ale globului au murit din 1986 încoace din cauza contaminarii radioactive pro­duse în urma accidentului de la Cernobîl. După cum se vede, specialiştii nu prea reuşesc să se pună de acord în privinţa numărului efectiv al victimelor directe şi indirecte ale exploziei din 26 aprilie. Cifrele exacte nu le vom cunoaşte niciodată, întrucât datele necesare pentru o estimare concludentă sunt, pur şi sim­plu, indisponibile.

Norul radioactiv a ajuns până în America de Nord

Oamenii de ştiinţă au putut, în schimb, urmări cu uşurinţă zonele afectate de norul radioactiv. După cum era de aşteptat, în urma exploziei a fost conta­mi­nată în special zona învecinată centralei nucleare. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Gazele cu densitate scăzută au fost purtate de vânt mai ales de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei, dar şi în Scandinavia, Polonia, Cehoslovacia, Austria şi sudul Germaniei. Când direcţia vântului s-a schimbat, emisiile radio­ac­­tive au ajuns să afecteze şi România, Grecia, Bul­garia şi Turcia. Accidentul a afectat de asemenea până şi părţile estice ale Americii de Nord.
Suprafaţa cu cel mai mare grad de risc de ira­diere includea însă părţi din Ucraina, Ru­sia şi Be­larus. Acesta din urmă a fost, de alt­fel, statul cel mai afectat din URSS, graniţa sa aflân­du-se la doar 16 km de Cernobîl. În plus, nici vremea nu a ţinut cu această ţară, cu mult peste jumătate din precipitaţiile ra­dioactive căzând pe teritoriul său. În total, se esti­mează că aproximativ 8,4 milioane de locuitori din cele trei state au fost expuşi la radiaţii şi circa 350.000 de oameni au fost evacuaţi.

Cernobîl... în România

După cum s-a văzut, nici ţara noastră nu a scăpat de efectele dezastrului nuclear pro­dus în Ucraina, valori depăşite ale radioac­ti­vităţii fiind măsurate mai ales la începutul lunii mai. Abia atunci, la câteva zile de la tra­gedie, au apărut în România şi primele ştiri de presă care vor­beau pe această temă. La 30 aprilie, la Telejur­nalul de seară, a fost citit un comunicat care con­firma că la Cernobîl se produsese un ac­ci­dent la o centrală nucleară. A urmat Agerpres, care a anunţat, la 1 mai, că "în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai a.c., au apărut unele creşteri ale radioacti­vi­tăţii în nord-estul ţării". În data de 2 mai, presa din Ro­­mâ­nia relata că s-a înregistrat o creştere a ra­dio­ac­ti­vităţii mult peste limitele normale, în special în judeţele Iaşi, Suceava, Mureş, Cluj şi în muni­ci­piul Bucu­reşti. Potrivit documentelor din arhive, cel mai afectat de norul radioactiv a fost Iaşiul, unde ni­ve­lul de radiaţii în aer atinsese "54.581 Pico Curie/m.p. pe zi", limita de atenţionare fiind de 5.000, iar cel de alar­mare, de 50.000. În aceste con­di­ţii, populaţiei i se recomanda să folosească apă potabilă numai din reţeaua urbană, din puţurile de adâncime sau apă minerală, şi să efectueze spălarea riguroasă cu apă potabilă a legumelor şi fructelor înainte de consum. De asemenea, copiii trebuiau să evite statul afară, iar uni­tăţile agricole şi gospo­dă­riile individuale erau sfă­tu­ite să asigure adăparea ani­ma­­le­lor din puţurile de adân­­ci­me şi să protejeze, prin aco­­perire, fântânile şi fu­rajele. Mi­nis­terul Sănătăţii a lu­at, totodată, măsuri pentru ad­mi­nis­trarea iodurii de po­ta­siu pentru po­pulaţia de până la 18 ani. Aceas­ta protejează în­să nu­­mai tiroida şi nu previne in­trarea în corp a iodului ra­dioactiv, prin in­halare sau prin mâncarea conta­mi­nată. De asemenea, ea nu are efect re­troactiv şi nu protejează ti­roida de alte com­ponente ra­dioactive, cum ar fi cesiul. Să nu ne plân­gem, însă. În URSS, de pildă, pregătirile în ve­de­rea distribuirii iodului către popu­laţie a început abia la 23 mai, mult prea tarziu din punct de vedere me­dical. Deşi nici în ţara noas­tră nu există statistici precise cu privire la cei care au avut de suferit în urma dezastrului de la Cernobîl, nu este exclusă o le­­gătură între acesta şi creşterea ca­zurilor în­re­gis­trate de cancer, în special tiroidian, dar şi a ca­zurilor de leucemie şi cancer osos, cu pre­că­de­re în zona Moldovei, zona cea mai lovită de radiaţii.

Aşezări părăsite în masă

În data de 2 mai 1986, autorităţile sovietice au decis să creeze o zonă de excludere, care înconjoară centrala nucleară de la Cernobîl şi teritoriile cele mai contaminate după accidentul nuclear. Pentru asta, zona a trebuit să fie evacuată, lăsând în urmă mai multe oraşe şi sute de sate-fantomă, complet abandonate de locuitori, dar înţesate de lucrurile acestora: păpuşi, tele­foa­ne, caiete, haine şi mii de alte obiecte în­cremenite parcă în timp. În 1986, s-a decis ca zona de excludere să fie împărţită în trei sub-zone: "zona nea­gră", în care cei eva­cuaţi nu mai urmau să revină vreodată, "zona roşie", în care cei eva­cuaţi puteau reveni oda­tă cu normalizarea nivelurilor de radiaţie şi "zona al­bastră", în care au fost evacuaţi copiii şi femeile în­săr­cinate, cu începere din vara anului 1986 Deşi zona de excludere a fost constant păzită de forţele de ordine, unii oamenii, mai ales vârst­nici, pentru ca­re dorul de casă a fost mai puternic decât teama de radiaţii, au început treptat să se întoarcă. Auto­ri­tăţile au decis să tole­reze situaţia, preferând să nu in­tervină. Astfel, cum-necum, generaţiile au con­ti­nuat să se succeadă în aceste locuri parcă lovite de blestem. Şi au plătit cu vârf şi îndesat. Rapoartele me­­­dicale sunt cât se poate de concludente în acest sens, menţionând numeroase pierderi de sarcină, naşteri problematice, o rată ridi­cată a mortalităţii in­fantile, copii cu mal­formaţii şi tumori şi suferind de o puzde­rie de afec­ţiuni urina­re, osoase, neu­ro­­ve­ge­tative, digestive, car­dio­vasculare, ale sistemului imuni­tar, reproductive, mus­cu­lare, he­matologice şi gene­ti­ce. Ba şi mai stupefiant, zona de ex­clu­dere a în­­ceput în ultima perioa­dă să atragă şi tu­riştii, ca un veritabil magnet. Un proces ca­re s-a ampli­ficat du­pă ce Pripiat a apărut în unele jocuri vi­deo, şi care va atinge, după toate pro­­ba­bi­lităţile, noi culmi în viito­rul apro­piat, dat fiind suc­cesul uriaş pe care l-a înre­gis­trat serialul american "Cer­no­­bîl" în întreaga lume.

Raiul ciupercilor

Ce s-a întâmplat însă cu flora şi fa­una? Efectele pe termen scurt au fost, desigur, teribile şi uşor de ob­servat, ducând la dispariţia imediată a unui număr imens de plante şi ani­male. Oamenii de ştiinţă nu au reuşit însă să ajungă la un consens şi cu privire la efectele pe termen lung ale expunerii la radiaţii. Câteva ob­servaţii clare au putut totuşi fi făcute. De pildă, mul­te animale sunt albinoase, numeroase pă­sări s-au ales cu un creier mai mic, capacitatea re­pro­ductivă a fost afectată şi durata medie de viaţă a ani­malelor s-a redus.
Christopher Robinson, un microbiolog care a pe­trecut trei luni în Cernobîl în 2017, pe când era stu­dent Fulbright, a lăsat, la rândul său, câteva măr­tu­rii interesante despre vie­­tăţile care populează acele lo­curi. În primul rând, a arătat el, deşi zonele cu ra­­dia­ţii mari se caracte­ri­zează printr-o bio­diver­sitate re­dusă, unor ciu­perci se pare că le merge mai bine aici decât prin alte părţi. Micro­bio­lo­gul a amintit toto­dată faptul că multe dintre ani­ma­lele pe care le-a întâlnit erau oarbe. "Să trăieşti în Cer­­nobîl e ca şi cum te-ai uita toată viaţa la un soa­re slab. Aşa că mai toate ani­ma­lele au ochii strălucitori şi galbeni, din cauză că orbesc. Într-o zi, când ne plimbam printr-o pă­dure fru­moa­să, am ajuns în­tr-o poiană unde erau patru­zeci de cai. Toţi aveau ochii galbeni ca de foc şi nici nu s-au uitat la noi când am trecut", a relatat Chris­topher Robinson.

Lumina de la capătul tunelului

Una dintre primele măsuri care au fost luate după explozia de la Cernobîl a fost acoperirea reactorului cu un "sarcofag'' de beton, menit să opreas­că radia­ţiile. În 2012, a început cons­truc­ţia unui dom de protecţie, menit să protejeze Europa de reziduurile nucleare pentru următorii 100 de ani. Structura din oţel are 108 metri înălţime, depăşind de pildă Statuia Libertăţii, şi cântăreşte 36 de tone, fiind de trei ori mai grea decât Turnul Eiffel. Construcţia domu­lui a costat 2,1 miliarde de euro, bani plătiţi din fon­durile Băncii Europene pentru Re­cons­trucţie şi Dez­voltare (BERD). "Acesta este sfâr­şitul unei lungi bătălii cu consecinţele ne­fastului eveniment din 1986", a afir­mat re­prezentantul Mi­nis­terului de Eco­logie din Ucrai­na, vorbind despre gigantica struc­tură. O afir­ma­ţie cel puţin optimistă, în condiţiile în care se estimează, potrivit Live­science, că locul va fi din nou sigur pentru oameni, abia peste 20.000 de ani. Abia atunci Cernobîlul va vedea cu adevărat lumina de la capătul tune­lului...