Un spion american
Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl se află în Ucraina, la 18 km distanță de orașul Pripiat (și la peste 800 de kilometri de capitala României). La vremea exploziei, ea juca un rol important, acoperind 10% din necesarul de energie al fostei republici sovietice. Cu o zi înainte de explozie, a fost programată închiderea reactorului 4, pentru întreținere. Cu acest prilej, s-a decis și efectuarea unui test de siguranță. Din nefericire, o sumedenie de lucruri au mers prost, greșelile echipei care s-a ocupat de această operațiune ținându-se lanț. Totul a culminat într-o noapte de sâmbătă, la ora 1 și 23 de minute, cu o explozie dezastruoasă, ale cărei efecte au fost comparate de specialiști cu cele produse în urma exploziei a 500 de bombe nucleare de mărimea celor de la Hiroshima și Nagasaki.
Recent, povestea exploziei și a urmărilor ei a ajuns subiectul unui serial american, care a devenit cel mai bine notat din istoria IMDB (site-ul specializat în informații din domeniul cinematografiei). Dar pentru că serialul "Cernobîl" pune în lumină incompetența celor implicați în gestionarea crizei provocată de teribilul accident nuclear, el a stârnit un val de replici dure, din partea presei apropiate Kremlinului. Mai mult: Rusia se pregătește să vină cu o ecranizare proprie a evenimentelor, Ministerul Culturii însuși urmând să finanțeze parțial proiectul. Noul serial va fi realizat de Aleksei Muradov, care a explicat într-un interviu difuzat de BBC că el va relata "ceea ce s-a întâmplat cu adevărat" în urmă cu 33 de ani. "Există o teorie potrivit căreia americanii s-au infiltrat în centrala nucleară de la Cernobîl. Mulți istorici nu resping posibilitatea ca, în ziua exploziei, un agent de informații dușman să fi lucrat la centrală", a spus regizorul. Cu alte cuvinte, autoritățile ruse doresc să sugereze că adevăratul vinovat al tragediei din 26 aprilie 1986 nu a fost incompetența echipei care lucra la centrala nucleară, ci sabotajul Statelor Unite, cu care Uniunea Sovietică se afla la acea dată în plin Război Rece. Cu această teorie există însă o mică problemă: dovezile de incompetență au continuat și după explozie, și încă de la cel mai înalt nivel.
Un păcălit: Gorbaciov
Politologul american William Taubman, licențiat al prestigioasei Universități Harvard și laureat al premiului Pulitzer, a publicat în urmă cu doi ani o carte extrem de minuțios documentată, dedicată vieții fostului lider sovietic Mihail Gorbaciov, în vremea căruia s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl. Cartea vorbește pe larg despre acest aspect, dezvăluind o serie întreagă de fapte strigătoare la Cer, ce ne înfățișează crudul adevăr al evenimentelor petrecute în toată grozăvia lor sinistră. Iată câteva dintre ele:
* Raportul inițial pe care l-a primit Gorbaciov de la ministrul adjunct al energiei și electrificării, chiar în ziua exploziei, concluziona că "nu sunt necesare niciun fel de măsuri speciale, nici evacuarea populației".
* În aceeași zi fatidică de 26 aprilie 1986, Biroul Politic (structura de vârf a conducerii URSS) a fost anunțat de autoritățile din Cernobîl, care se temeau, desigur, de eventuale repercusiuni, că incendiul nuclear a fost stăpânit și centrala a fost salvată. În aceste condiții, liderii de la Kremlin s-au mulțumit să numească o comisie la nivel înalt care să investigheze accidentul.
* Abia pe 28 aprilie, URSS a recunoscut în plan internațional ce s-a întâmplat. Și asta, doar în condițiile în care, cu o zi în urmă, inginerii nucleari din Suedia, detectând niveluri neobișnuite de radiații, întrebaseră dacă nu cumva acestea își aveau originea în Uniunea Sovietică.
* Veștile au fost aduse la cunoștința populației din URSS - țineți-vă bine! - abia pe 14 mai, când Gorbaciov s-a adresat națiunii la televiziune, cu privire la accidentul nuclear (pe 1 Mai muncitoresc, așa cum cerea tradiția comunistă, o mulțime neștiutoare de oameni, între care și numeroși copii, defilaseră prin Kiev și alte orașe aflate în apropierea Cernobîlului, expunându-se astfel din plin radiațiilor cauzatoare de cancer).
* Pe 3 iulie, într-o ședință a Biroului Permanent, Gorbaciov a vorbit și despre incompetența cu care a fost tratată situația după momentul producerii dezastrului: "Nimeni nu a fost pregătit! Nici apărarea civilă, nici serviciile medicale, nici cei care măsoară nivelul de radiații, nici pompierii, care n-au avut habar cum să intervină. Toți au dat-o în bară. A doua zi după explozie, aveau loc nunți în imediata apropiere. Copiii se jucau pe străzi. A încercat cineva să estimeze încotro se îndrepta norul radioactiv? A făcut cineva măsurători? Nu! Directorul centralei nucleare ne-a asigurat că nimic de genul ăsta nu se putea întâmpla. Nu v-a neliniștit faptul că în ultimii cinci ani s-au petrecut 104 accidente?"
Numărul victimelor rămâne un mister
Valeri Kodemciuk. Așa se numea primul om care a murit ca urmare a exploziei de la Cernobîl și al cărui trup nu a fost nicodată recuperat. Inginerul ucrainean în vârstă de numai 35 de ani se afla, în noaptea în care s-a produs accidentul, în sala turbinelor, de unde trebuia să raporteze rezultatele testului de siguranță. Kodemciuk a murit pe loc în explozie și în memoria sa a fost ridicat un altar, lângă fosta cameră de control. Și numele celei de-a doua victime a exploziei este cunoscut: Vladimir Șașenok a murit, chiar în timp ce încerca să îl salveze pe Kodemciuk. Alți 29 dintre cei care au venit să acorde primul ajutor au murit în primele săptămâni de după explozie, din cauza expunerii la radiații. Anatoli Zakharov, unul dintre pompierii care au supraviețuit acelor zile de coșmar, povestea în 2008: "Îmi amintesc că glumeam cu ceilalți că trebuie să fie un nivel incredibil de radiație aici. Avem noroc dacă mai rămânem în viață până mâine dimineață". Într-o notă mai gravă, el a adăugat: "Sigur că știam! Dacă am fi urmat regulile, nu ne-am fi deplasat niciodată în apropierea reactorului. Dar era o obligație morală - datoria nostră. Eram ca niște kamikaze", a declarat el pentru publicația britanică "The Guardian". De altfel, după cum era de așteptat, cei 600 de oameni din echipa de pompieri au alcătuit grupul cel mai sever iradiat. În decurs de doar câteva ore, 134 dintre ei au fost expuși unor doze de radiații de până la 13.000 de ori mai mare decât nivelul normal. Ulterior, datele Uniunii Cercetătorilor Îngrijorați din Rusia au indicat că, pe termen mediu și lung, au fost afectate de radiații între 4.000 și 27.000 de persoane, care au fost secerate de diverse forme de cancer, în special tiroidian. Organizația Greenpeace a venit cu estimări mult mai sumbre, apreciind că, din cauza accidentului de la Cernobîl, au murit între 93.000 și 200.000 de oameni. Un studiu publicat în 2010 la New York afirma că aproape un milion de oameni din mai multe părți ale globului au murit din 1986 încoace din cauza contaminarii radioactive produse în urma accidentului de la Cernobîl. După cum se vede, specialiștii nu prea reușesc să se pună de acord în privința numărului efectiv al victimelor directe și indirecte ale exploziei din 26 aprilie. Cifrele exacte nu le vom cunoaște niciodată, întrucât datele necesare pentru o estimare concludentă sunt, pur și simplu, indisponibile.
Norul radioactiv a ajuns până în America de Nord
Oamenii de știință au putut, în schimb, urmări cu ușurință zonele afectate de norul radioactiv. După cum era de așteptat, în urma exploziei a fost contaminată în special zona învecinată centralei nucleare. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Gazele cu densitate scăzută au fost purtate de vânt mai ales de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei, dar și în Scandinavia, Polonia, Cehoslovacia, Austria și sudul Germaniei. Când direcția vântului s-a schimbat, emisiile radioactive au ajuns să afecteze și România, Grecia, Bulgaria și Turcia. Accidentul a afectat de asemenea până și părțile estice ale Americii de Nord.
Suprafața cu cel mai mare grad de risc de iradiere includea însă părți din Ucraina, Rusia și Belarus. Acesta din urmă a fost, de altfel, statul cel mai afectat din URSS, granița sa aflându-se la doar 16 km de Cernobîl. În plus, nici vremea nu a ținut cu această țară, cu mult peste jumătate din precipitațiile radioactive căzând pe teritoriul său. În total, se estimează că aproximativ 8,4 milioane de locuitori din cele trei state au fost expuși la radiații și circa 350.000 de oameni au fost evacuați.
Cernobîl... în România
După cum s-a văzut, nici țara noastră nu a scăpat de efectele dezastrului nuclear produs în Ucraina, valori depășite ale radioactivității fiind măsurate mai ales la începutul lunii mai. Abia atunci, la câteva zile de la tragedie, au apărut în România și primele știri de presă care vorbeau pe această temă. La 30 aprilie, la Telejurnalul de seară, a fost citit un comunicat care confirma că la Cernobîl se produsese un accident la o centrală nucleară. A urmat Agerpres, care a anunțat, la 1 mai, că "în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai a.c., au apărut unele creșteri ale radioactivității în nord-estul țării". În data de 2 mai, presa din România relata că s-a înregistrat o creștere a radioactivității mult peste limitele normale, în special în județele Iași, Suceava, Mureș, Cluj și în municipiul București. Potrivit documentelor din arhive, cel mai afectat de norul radioactiv a fost Iașiul, unde nivelul de radiații în aer atinsese "54.581 Pico Curie/m.p. pe zi", limita de atenționare fiind de 5.000, iar cel de alarmare, de 50.000. În aceste condiții, populației i se recomanda să folosească apă potabilă numai din rețeaua urbană, din puțurile de adâncime sau apă minerală, și să efectueze spălarea riguroasă cu apă potabilă a legumelor și fructelor înainte de consum. De asemenea, copiii trebuiau să evite statul afară, iar unitățile agricole și gospodăriile individuale erau sfătuite să asigure adăparea animalelor din puțurile de adâncime și să protejeze, prin acoperire, fântânile și furajele. Ministerul Sănătății a luat, totodată, măsuri pentru administrarea iodurii de potasiu pentru populația de până la 18 ani. Aceasta protejează însă numai tiroida și nu previne intrarea în corp a iodului radioactiv, prin inhalare sau prin mâncarea contaminată. De asemenea, ea nu are efect retroactiv și nu protejează tiroida de alte componente radioactive, cum ar fi cesiul. Să nu ne plângem, însă. În URSS, de pildă, pregătirile în vederea distribuirii iodului către populație a început abia la 23 mai, mult prea tarziu din punct de vedere medical. Deși nici în țara noastră nu există statistici precise cu privire la cei care au avut de suferit în urma dezastrului de la Cernobîl, nu este exclusă o legătură între acesta și creșterea cazurilor înregistrate de cancer, în special tiroidian, dar și a cazurilor de leucemie și cancer osos, cu precădere în zona Moldovei, zona cea mai lovită de radiații.
Așezări părăsite în masă
În data de 2 mai 1986, autoritățile sovietice au decis să creeze o zonă de excludere, care înconjoară centrala nucleară de la Cernobîl și teritoriile cele mai contaminate după accidentul nuclear. Pentru asta, zona a trebuit să fie evacuată, lăsând în urmă mai multe orașe și sute de sate-fantomă, complet abandonate de locuitori, dar înțesate de lucrurile acestora: păpuși, telefoane, caiete, haine și mii de alte obiecte încremenite parcă în timp. În 1986, s-a decis ca zona de excludere să fie împărțită în trei sub-zone: "zona neagră", în care cei evacuați nu mai urmau să revină vreodată, "zona roșie", în care cei evacuați puteau reveni odată cu normalizarea nivelurilor de radiație și "zona albastră", în care au fost evacuați copiii și femeile însărcinate, cu începere din vara anului 1986 Deși zona de excludere a fost constant păzită de forțele de ordine, unii oamenii, mai ales vârstnici, pentru care dorul de casă a fost mai puternic decât teama de radiații, au început treptat să se întoarcă. Autoritățile au decis să tolereze situația, preferând să nu intervină. Astfel, cum-necum, generațiile au continuat să se succeadă în aceste locuri parcă lovite de blestem. Și au plătit cu vârf și îndesat. Rapoartele medicale sunt cât se poate de concludente în acest sens, menționând numeroase pierderi de sarcină, nașteri problematice, o rată ridicată a mortalității infantile, copii cu malformații și tumori și suferind de o puzderie de afecțiuni urinare, osoase, neurovegetative, digestive, cardiovasculare, ale sistemului imunitar, reproductive, musculare, hematologice și genetice. Ba și mai stupefiant, zona de excludere a început în ultima perioadă să atragă și turiștii, ca un veritabil magnet. Un proces care s-a amplificat după ce Pripiat a apărut în unele jocuri video, și care va atinge, după toate probabilitățile, noi culmi în viitorul apropiat, dat fiind succesul uriaș pe care l-a înregistrat serialul american "Cernobîl" în întreaga lume.
Raiul ciupercilor
Ce s-a întâmplat însă cu flora și fauna? Efectele pe termen scurt au fost, desigur, teribile și ușor de observat, ducând la dispariția imediată a unui număr imens de plante și animale. Oamenii de știință nu au reușit însă să ajungă la un consens și cu privire la efectele pe termen lung ale expunerii la radiații. Câteva observații clare au putut totuși fi făcute. De pildă, multe animale sunt albinoase, numeroase păsări s-au ales cu un creier mai mic, capacitatea reproductivă a fost afectată și durata medie de viață a animalelor s-a redus.
Christopher Robinson, un microbiolog care a petrecut trei luni în Cernobîl în 2017, pe când era student Fulbright, a lăsat, la rândul său, câteva mărturii interesante despre vietățile care populează acele locuri. În primul rând, a arătat el, deși zonele cu radiații mari se caracterizează printr-o biodiversitate redusă, unor ciuperci se pare că le merge mai bine aici decât prin alte părți. Microbiologul a amintit totodată faptul că multe dintre animalele pe care le-a întâlnit erau oarbe. "Să trăiești în Cernobîl e ca și cum te-ai uita toată viața la un soare slab. Așa că mai toate animalele au ochii strălucitori și galbeni, din cauză că orbesc. Într-o zi, când ne plimbam printr-o pădure frumoasă, am ajuns într-o poiană unde erau patruzeci de cai. Toți aveau ochii galbeni ca de foc și nici nu s-au uitat la noi când am trecut", a relatat Christopher Robinson.
Lumina de la capătul tunelului
Una dintre primele măsuri care au fost luate după explozia de la Cernobîl a fost acoperirea reactorului cu un "sarcofag'' de beton, menit să oprească radiațiile. În 2012, a început construcția unui dom de protecție, menit să protejeze Europa de reziduurile nucleare pentru următorii 100 de ani. Structura din oțel are 108 metri înălțime, depășind de pildă Statuia Libertății, și cântărește 36 de tone, fiind de trei ori mai grea decât Turnul Eiffel. Construcția domului a costat 2,1 miliarde de euro, bani plătiți din fondurile Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD). "Acesta este sfârșitul unei lungi bătălii cu consecințele nefastului eveniment din 1986", a afirmat reprezentantul Ministerului de Ecologie din Ucraina, vorbind despre gigantica structură. O afirmație cel puțin optimistă, în condițiile în care se estimează, potrivit Livescience, că locul va fi din nou sigur pentru oameni, abia peste 20.000 de ani. Abia atunci Cernobîlul va vedea cu adevărat lumina de la capătul tunelului...