Formula AS în Ţara de Sus a Moldovei - Mânăstirea Popăuţi

- Cea mai veche şi mai frumoasă ctitorie a lui Ştefan cel Mare în Botoşani -

Vecernie

Pereţii înalţi şi strâmţi vibrează sub rugăciune. Îi simt de parcă mi-ar fi cuprins inima într-un căuş. Zidurile vechilor biserici sunt vii. Ca acestea între care mă aflu acum. Pentru că ele nu sunt făcute doar din piatră şi din mortar, ci şi din rugăciuni, din suferinţă, dragoste, bucurie şi umbre. Da, um­bre! Toate sufletele marilor ctitori care au îngenun­cheat dinaintea unui astfel de altar şi-au ţesut umbrele în tencuiala bătrânelor ziduri. Poate de aceea ochii sfinţilor pictaţi în biserici strălucesc de viaţă. Poate de aceea mă simt şi eu ca şi cum m-aş naşte din nou, la fiece slujbă ţinută într-o biserică veche...
Sfârşitul slujbei la Popăuţi a fost vestit de tre­cerea preotului printre creştini cu cădelniţa, din care fumul subţire şi îmbătător, de tămâie, se ridica spre sfinţii zugrăviţi pe pereţi. Apoi, câţiva călugări s-au pornit a se închina cu metanii mari la icoanele de dinaintea altarului, doi câte doi, urmaţi de mâna de credincioşi pe care ceasul vecerniei ne-a aflat în biserică. Părintele ne-a miruit solemn, fără o vorbă, apoi a mers într-un colţ al bisericii, să facă o rugăciune de dezlegare, pentru câţiva pelerini veniţi de departe, la Popăuţi. M-am apropiat şi eu cu sfială şi am îngenuncheat. Am simţit că astfel voi fi mai pregătit pentru convorbirea pe care urma să o am.

Stareţul

Părintele Arhimandrit Ioan Harpa are chip de înţelept. Pe faţa lui, semnele timpului sunt îmblân­zite de pacea pe care o respiră. Deşi am obţinut cu greu întâlnirea cu sfinţia sa, îmi arată imediat, prin bunăvoinţă şi zâmbet, că a fost numai pentru că are prea multe obligaţii. Ne încuiem în biserica nouă, ca să obţinem răgazul pentru un scurt interviu.
Vieţuieşte la Mânăstirea Popăuţi de 23 de ani şi este stareţ aici de "numai" 10 ani. A venit de la Pângăraţi, din Neamţ, ca un monah începător, dar a devenit repede unul dintre duhovnicii cu mare căutare în Ţara de Sus a Moldovei. A călcat, cum s-ar zice, pe urmele marilor monahi sub oblăduirea cărora s-a format şi pe care îi are drept icoane în inima lui: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Luca Diaconu... Astăzi, biografia sa nu mai poate fi desprinsă de Mânăstirea Po­păuţi. Viaţa îi este pe jumătate întrepătrunsă în zi­durile celei mai vechi ctitorii a lui Ştefan cel Mare din Botoşani.

Popas domnesc

Părintele stareţ Ioan este unul dintre înţe­lepţii care preţuiesc istoria şi se impreg­nează de ea. Închide uşor ochii şi se şi duce secole în trecut, pentru a ne povesti "ce vede". Pe aici nu erau decât codri seculari. Oraşul Botoşani, care astăzi înconjoară mânăstirea, se oprise la mare depărtare, în afara acestui loc, căruia i se mai spunea şi Tătăraşi. Nici vreo casă răzleaţă de gospodar îndrăzneţ nu era prin preajmă. Numai pădure. Până când Domnul Moldovei a hotărât să-şi ridice aici un aşezământ de popas, pe drumul către Curtea Domnească de la Hârlău. A construit un palat, o biserică şi un turn de clopotniţă, bun şi pentru refugiu, în caz de primejdie, şi care rezistă şi azi.
Biserica a fost gata pe 30 Septembrie 1496 şi a luat hramul "Sfântul Nico­lae". Abia după o sută de ani, în jurul ei s-a format sa­tul Popăuţi. Numele satului, destul de neobişnuit, ar veni de la un cuvânt slavonesc ce se referă la oamenii care îl ajută pe preot la treburile bisericii.
În anul 1750, domni­torul Constantin Racoviţă a transformat biserica "Sf. Ni­colae" - Popăuţi, în mâ­năstire de călugări. Era pe atunci într-o stare destul de precară, cu multe strică­ciuni şi golită de odoare. Vodă a reparat-o, i-a clădit chilii, i-a refăcut zidurile de împrejmuire şi a înzestrat-o nu doar cu veşminte preo­ţeşti, cărţi şi obiecte litur­gice de mare preţ, ci şi cu o moşie din care să poată trăi călugării. Mânăstirea a primit şi alte daruri, sub formă de păduri şi de vii, de la domnitorul Grigore al II-lea Ghica şi de la familia Cantacuzino, aşa încât ajunsese foarte bogată până înainte de se­cularizarea lui Cuza. După aceea, rămasă fără surse de existenţă, a înce­put să decadă. Dar chiar dacă astăzi ea poate nu se ridică la gloria de altă­dată, mânăstirea este de o frumu­seţe care te face să înlemneşti. Marcată în toate amănuntele ei de geniul constructor al lui Ştefan cel Mare, ea este o adevărată minune de fru­museţe, pe care creştini din toate colţurile ţării vin să o vadă şi să se-închine în biserica ei. Şi pleacă cu ochii scăldaţi nu doar în splendorile arhitec­tonice şi picturale, ci şi în la­crimi de bucurii duhovni­ceşti.

Pr. Arh. Ioan Harpa: "Participarea la slujbe te înnobilează"

- Preacuvioase părinte stareţ, ne aflăm la o fostă Curte domnească, şi de aceea, prima între­bare a mea va fi despre aristocraţie, dar nu despre una de sânge, ci despre una în duh. În nesfârşitele noastre peregrinări prin ţară, am observat că Mol­dova se distinge printr-un fel nobil de trăire a cre­dinţei. De la estetica arhitecturii bisericeşti şi de la ţinuta în biserică a preoţilor şi credin­cioşilor, până la felul în care se slujeşte şi la relaţia duhov­nicească dintre păstori şi păstoriţi, totul este plin de demnitate, eleganţă şi bun gust. De unde vine această ati­tudine... boierească?

- Acum, că mi-aţi spus dvs. toate acestea, constat şi eu această realitate. Până acum, nu m-am gândit niciodată la ce ne face diferiţi pe noi, creştinii moldoveni, de restul ţării. E posibil ca atitudinea aceasta să se nască din faptul că punem accentul pe vistieria liturgică. Spre deosebire de credincioşii din alte zone, noi preţuim cel mai mult slujbele. Suntem în­tr-o nesmintită relaţie cu Dum­nezeu, în biserica locaş de ru­gă­ciune. În alte părţi este la mai mare preţ teologia dog­ma­tică, adică ştiinţa despre cre­dinţă; în altele, creştinii se simt mai aproape de Dumnezeu prin fapte sociale... La noi, în Moldova, ne este aproape de inimă slujirea. Şi dacă ai trăi­rea liturgică, le ai pe toate ce­lelalte. Participarea la slujbe, care sunt spre slava lui Dumnezeu, te înnobilează. Părintele Dumitru Stăniloae spunea, cu dreptate: "Biserica este laboratorul Învierii". Altfel spus, fără practică, doar cunoaşterea teoretică a credinţei nu înseamnă şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Poţi să ştii despre Dumnezeu, fără să te apropii de El şi fără să-L simţi. Or, a trăi în preajma lui Dumnezeu îţi cultivă gustul pentru frumos, îţi îndreaptă fruntea spre cer, te face demn fără a te semeţi, te învaţă cu o anumită boierie a credinţei, care se traduce prin generozitate, prin iubire, prin relaţia plină de bună­voie cu toţi ceilalţi. Prin rugăciune, care este un mod de a sta de vorbă cu Dumnezeu, ne molipsim de frumos, ca să spun aşa, şi apoi avem ce împăr­tăşi. Când ne rugăm lui Dumnezeu, El ne răspunde în felul Său, tainic. Aşa apare inspiraţia pentru o pictură care să exprime cât mai frumos şi mai con­vingător dogma, pentru o arhitectură bisericească de natură să ne bucure ochiul şi să fie deopotrivă utilă.

"O mânăstire în oraş întăreşte viaţa credincioşilor. Nu ştiu dacă şi pe a călugărilor"

- Mânăstirea Popăuţi era, cu secole în urmă, locul perfect de călugărie, "în pustie". Astăzi, sun­teţi în plin oraş. Influenţează acest fapt trăirea mo­nahicească?

- Nu ştiu dacă întăreşte cumva viaţa monahilor, dar viaţa credincioşilor, da. Au nevoie de noi în apro­­­­piere. Toţi cei pe care i-am găsit aici când am venit acum 23 de ani mergeau pe la mânăstiri, în special în judeţul Neamţ. Venind la ei, n-au mai simţit ne­voia să bată drumurile Moldovei după o mânăstire unde să-şi odihnească sufletul. Ne-au mărturisit: vedem în sfinţiile voastre pe părintele Cleopa, pă­rin­tele Ioanichie, părintele Paisie... Au simţit că noi am venit să le aducem ce căutau acolo, departe.

- E o recunoaştere foarte frumoasă a slujirii sfinţiilor voastre. Înseamnă că aţi adus ceva din duhul acelor mari părinţi.

- Ne-am format în jurul acelor părinţi şi am ve­nit cu binecuvântarea lor şi cu indicaţii precise pentru ce avem de făcut aici, în mijlocul oraşu­lui. Ne-au spus aşa: "Slujbă la miezul nopţii, Liturghie în fie­care zi şi să fiţi cu oamenii într-o per­ma­nentă relaţie duhovnicească. Dacă nu le puteţi face altceva, măcar să-i stropiţi cu agheasmă cât mai des". I-am ascultat.

"În Botoşani, oamenii au un duh bun"

- Când aţi sosit la Popăuţi, aveaţi anu­mite frământări sufleteşti, pe care le-aţi mărtu­risit. Cum aţi reuşit să vă adaptaţi?

- M-a ajutat mult că am ascultat de duhov­nic şi de stareţ. În mânăstire, n-ai ce căuta dacă nu asculţi. Însă, dacă faci totul cu binecuvân­tare, n-ai nici o grijă, nici o frică de nimic. Sfântul Paisie Aghioritul spune: "Şi-n lună, dacă te duci cu bine­cuvântare, vei reuşi. Şi-n Rai, dacă ai putea să mergi fără binecuvân­tare, n-ai putea sta". Am venit să-mi sprijin du­hovnicul, pe părintele Luca Diaconu, care la vremea respectivă primise această as­cul­tare, să redea viaţă unei mânăstiri care era neglijată de peste 150 de ani. Apoi, m-a încurajat un părinte pe care îl aveam la Pângăraţi şi care se născuse în Boto­şani. Mi-a spus că oamenii de pe-aici sunt foarte evlavioşi. "Mai evlavioşi ca la Neamţ?". "Da, părinte, mult mai evla­vioşi". Nu-mi venea să cred! Dar când am venit aici, m-am convins. Oamenii se hrănesc cu slujbele bisericii. Sunt liniştiţi, atenţi, sme­riţi, îţi sărută poalele straielor, se închină cu metanii mari... Au un duh bun. Şi credincioşii ne-au ajutat să rămânem aici. Când ai în spate o aşa putere de oameni rugători, dedicaţi lui Dumnezeu, nu mai poţi să pleci de lân­gă ei.

- Deci, până la urmă nu contează atât de mult dacă eşti călugăr în oraş sau în pustiu, ci mai mult cu cine slujeşti şi pentru cine slujeşti...

- Da, atmosfera din biserică este cea mai im­portantă. Vă mărturisesc că nu rezistam fără aceşti oameni de aur. Şi să ştiţi că sunt rari în lume, aşa că Dumnezeu ne-a făcut o mare favoare că ne-a tri­mis în mijlocul lor.

"Simţim permanent prezenţa Sfântului Nicolae"

- Biserica mânăstirii sfinţiilor voastre este cea mai veche din judeţ. Depun mărturie şi eu că se sim­te aievea că în aceste ziduri s-au impregnat ru­găciunile rostite, vreme sute de ani, de nenumă­raţi călugări...

- Aţi văzut că noi slujim în biserica veche. Bise­rica ne cheamă, căci e una într-adevăr duhovni­ceas­că. Zeci de generaţii de călugări s-au rugat acolo.
Pe de altă parte, această biserică a fost zidită de Binecredinciosul Voievod Ştefan, pe mormântul unuia dintre slujitorii săi cei mai devotaţi, vornicul Dragoş Boul, care şi-a dat viaţa în luptă pentru dom­nitor. Deci, avem înmormântat aici un om cu mare dragoste pentru Hristos. Căci spune Mântuito­rul în Evanghelie: "Mai mare dragoste decât aceas­­ta, să-şi dea viaţa cineva pentru prietenii săi, nu este". Eu unul am fost cuprins de o mare bucu­rie, imediat ce am văzut biserica. M-a învăluit cu puterea ei duhovnicească. Pentru că orice biserică adevărată este Cerul pe pământ, iar eu asta am sim­ţit aici.

- Aveţi mărturii sau dovezi că în această mâ­năstire au vieţuit călugări sfinţiţi?

- Într-o criptă am descoperit patru mitropoliţi greci înmormântaţi, aşa cum se făcea odată, stând pe scaun. Doi de-o parte şi doi de cealaltă, stăteau ca la sfat. Mumificaţi, n-au putrezit. Se pare că, deşi ei aveau ca misiune principală administrarea averi­lor mânăstireşti - căci mânăstirea era închinată Pa­triarhiei Antiohiei, care era grecească - n-au ne­gli­jat nici viaţa liturgică. Şi s-au sfinţit. De altfel, au fost foarte cinstiţi de credincioşi şi obşti, de vreme ce i-au îngropat în biserică.

- De când sunteţi la Popăuţi, aţi simţit pro­tecţia Sfântului Nicolae, căruia îi este închinată mânăstirea?

- Da, da, şi cu atât mai mult cu cât eu am evlavie la Sfântul Nicolae încă de pe când eram copil. Aveam acasă la părinţi o icoană cu Sfântul Nicolae, pictată la Mânăstirea Neamţ, în şcoala paisiană, pe care am iubit-o foarte mult. Sfântul Nicolae e înfă­ţi­şat acolo arătând cum se face crucea. Şi scrie într-o parte: Sfântul Nicolae - îndreptător credinţei. Am avut mereu icoana asta în faţă. Aşa încât, venirea mea la Popăuţi nu e întâmplătoare. Cu atât mai pu­ţin cu cât decizia mea de mutare aici mi s-a semnat pe 9 Mai, când prăznuim aducerea moaştelor Sfân­tului Nicolae, din Cetatea Lichiei la Bari. Poate nu e întâmplător nici că am venit chiar în anul în care mânăstirea împlinea 500 de ani de la zidire. Am fă­cut o mare festivitate cu acest prilej, la 6 Decembrie 1996, de praznicul Sfântului Nicolae. Iar de atunci încoace, simţim permanent prezenţa Sfântului. De câte ori avem mai multă nevoie de ceva, se re­zolvă. De exemplu, noi am zidit biserica nouă în doar şase luni, fără sponsori propriu-zişi, ci numai cu ce-am putut aduna, de la unul, de la altul. Slujeam şi apă­reau cele ne­ce­sare: o maşină cu cărămidă, una cu ciment, un camion de lemne..., după nevoie. E o mi­nune a Sfântului Nicolae, care a văzut că nu mai pu­team sluji iarna în biserica veche, de­ve­nită neîncă­pătoare, şi a cărei pictură se de­te­riora de la căl­dură. S-a milostivit şi pentru credinţa botoşă­ne­nilor, care aveau nevoie să participe la sluj­be în condiţii omeneşti. În biserică trebuie să ai un pic de confort, ca să-ţi poţi goli inima de probleme şi să o umpli de Dumnezeu...

Înapoi la Hristos!

- Părinte stareţ, s-a dus vestea că sunteţi un duhovnic bun, la care multă lume are evlavie. Ştiu că monahii nu vorbesc despre sine, dar vă întreb: ce credeţi că îi face pe credincioşi să fie atraşi mai mult de un preot, decât de un altul? Ce anume are un ecou mai puternic în sufletul lor: felul în care slujeşte, modul în care spovedeşte, înţelepciunea pe care o are în a da sfaturi duhovniceşti, felul în care se poartă cu creştinii?

- Cred că, dincolo de toate motivele ome­neşti pe care ni le putem închipui, aşa le spune lor Duhul Sfânt în inimă. Iar Duhul suflă unde vrea. E o taină pe care n-o putem noi dezlega. Datoria noastră, a preoţilor, este să nu-i smin­tim.

- Părinte stareţ, ce-ar trebui să facem oare, noi, creştinii din România, ca să ne menţiem vie speranţa, ca să facem lumină în jurul nostru, pentru ca ţara noastră să o ia pe drumul ce bun?

- Îmi vine în minte o cântare din Săptă­mâna Mare, în care se spune că poporul lui Israel a părăsit Izvorul cel Adevărat şi a săpat o fântână într-un loc fără apă. Cred că asta este cauza şi pentru situaţia în care ne aflăm noi. Ne-am rătăcit pe cale. Umblăm după iluzii şi proroci mincinoşi, căutăm "tradiţii" care nu ne sunt proprii şi în care nu-l aflăm pe Dumne­zeu. S-a smintit mult tineret de atâtea expe­rienţe exotice. Trebuie să ne întoarcem la Iz­vor! Să nu ne lăsăm amăgiţi, să nu umblăm după izvoare false, ci să ne întoarcem la cel dătător de viaţă. "Veniţi să bem băutură nouă,/ Nu din piatra stearpă, făcută cu minuni,/ Ci din Izvorul nestrică­ciunii,/ Care a izvorât din mormântul lui Hristos". Când românii au fost credincioşi, şi societatea lor a fost morală, românească, bine tocmită. Acum, dacă nu mai sunt românii atât de credincioşi, nici socie­tatea nu mai e morală, nici românească, nici bine aşezată.
Deci, înapoi la Hristos!