La un deceniu după lansarea cărţilor autobiografice "Jucând cu destinul" şi "Zâmbind din iarbă", fostul mare internaţional al fotbalului românesc, Cornel Dinu, s-a reîntors la masa de scris pentru un nou volum, cu titlu incitant: "Misterele lui Mister" (porecla lui Cornel Dinu în lumea fotbalului). Amintirile acoperă primii trei ani de după Revoluţie, timp în care autorul a fost în prim-planul tumultuoasei vieţi sociale şi politice din ţara noastră ca secretar de stat în primul Guvern Roman, ca şef de delegaţie a României la Mondialul din Italia 1990 şi, ulterior, ca selecţioner unic al echipei naţionale. Cu scrisul său puternic şi franc, lipsit de inhibiţii şi de menajamente, Cornel Dinu aşează sub lupă realităţi pe care multe dintre personajele cărţii sale şi le doreau, probabil, uitate. Poveştile sale fascinante nu duc doar în vestiarele fotbalului, ci şi în culisele politicii româneşti şi internaţionale. Reputaţii antrenori Pişti Covaci şi Imi Ienei, controversatul Bernard Tapie (patronul echipei franceze de fotbal Olympique Marseille, în anii ei de glorie, politicieni ca Ion Iliescu, Petre Roman sau Vadim Tudor, oameni cu influenţă ca Virgil Măgureanu, fostul director al Serviciului Român de Informaţii, sunt doar câteva dintre personajele "Misterelor". O carte incomodă, dar cu atât mai necesară, într-o lume a sportului şi a politicii tot mai pline de conformisme şi de platitudini. O carte care, pe lângă dezvăluirile ei, pe alocuri şocante, scot la lumină şi o latură emoţională mai puţin cunoscută a intransigentului Cornel Dinu, aşa cum îl vedem la televizor. Episoade precum cel al accidentului rutier căruia i-a supravieţuit în Italia, al înfierii băiatului său, Corneluş, sau cel al ultimului său meci pe banca echipei Naţionale de fotbal ni-l arată pe Cornel Dinu cel văzut, dar necunoscut, o surpriză cu adevărat uriaşă, care îşi pune pecetea pe întreaga carte!
"Am fost conştient că multe lucruri din carte vor supăra"
- În primul rând a fost ideea fiului meu, Corneluş, care mă cunoaşte bine şi la care ţin foarte mult. Eram într-un moment de depresie, iar el mi-a sugerat să mă pun pe scris, fiindcă mai am multe de povestit, şi scrisul îmi va face bine. Pe de altă parte, mi-am dat şi eu seama că trebuie să ies din acea letargie depresivă muncind, punându-mi, din nou, mintea la contribuţie. Şi atunci, pornind din toamna lui 2017, m-am apucat să scriu despre această perioadă extrem de densă care apare în carte. A fost un program pe care mi l-am impus riguros: scriam zi de zi, în cursul după-amiezei, cam cinci-şase pagini, iar seara, după ce mă întorceam din oraş de la întâlnirile cu prietenii mei, corectam şi mai adăugam câte ceva. Aşa că, până anul ăsta, în mai 2019, am rămas concentrat pe scris. A fost o carte absolut salvatoare, care m-a scos din platitudinea în care căzusem.
- V-aţi putea defini cartea pe care aţi scris-o?
- Este o carte complexă, care conţine atât fragmente de biografie, cât şi reflecţii legate de societate, de viaţa politică, de oamenii pe care i-am cunoscut. Anumite întâmplări pe care le relatez pot fi înţelese cu claritate doar azi, ele au influenţat toţi anii care au trecut de atunci. Sigur că există un zbucium interior în această carte, pentru că am pornit de la o premisă care mie mi-a fost foarte dragă tot timpul, şi anume - de a respecta adevărul, aşa cum l-am simţit eu. Iar adevărul nu este totdeauna bine primit. Or, multe din aceste adevăruri pe care le-am spus sunt şocante, fie că sunt legate de fotbal, fie că se referă la politic sau la societatea românească, la contextul internaţional, ba chiar la "societăţi" mai mult sau mai puţin la vedere, pe care le-am cunoscut. Am fost conştient că vor fi şi lucruri şocante în carte, care pe unii îi vor supăra, dar mi le-am asumat. Între aceste supărări şi spunerea adevărului a contat adevărul. Mi-am asumat orice risc.
- Elaborarea cărţii a fost grea?
- Aveam experienţa scrisului, dar munca la această carte a fost mai meticuloasă. O muncă pe care am făcut-o cu plăcere şi care, până la urmă, m-a scos din depresia, pe undeva obiectivă, legată, pe de o parte, de societatea în care trăim, pe de altă parte, de dispariţia soţiei mele şi de faptul că eram eu însumi bolnav. Când am terminat cartea, aveam, poate, în cap, 20 de titluri. Până la urmă, am rămas la "Misterele lui Mister" şi, într-adevăr, sunt nişte mistere nu pentru mine, pentru că eu le-am trăit "în direct", dar sunt mistere legate de foarte multe întâmplări şi foarte mulţi oameni. Am pornit de la premisa că nimeni nu este fără de păcat. Chiar dacă am deranjat, am deranjat în numele adevărului. Mi-am asumat acest risc, indiferent de unde va veni el.
- Daţi dovadă de un curaj care lipseşte cu desăvârşire în societatea românească actuală. L-aţi moştenit?
- Curajul vine din educaţie şi din gena familiei. Adevărul, dreptatea au fost parte din educaţia mea, după cum făcuseră parte şi din educaţia mamei mele, sârboaică. Îmi spunea de mic că nu stă la discuţii cu mine, că vrea să ştie adevărul, vrea să ştie exact ce s-a întâmplat. Am trăit cu respectul pentru adevăr cu orice preţ. Trăim o singură dată şi e bine să fim drepţi.
- Aţi fost conducătorul delegaţiei României la primul Campionat Mondial de fotbal de după Revoluţie, "Italia '90". Iubitorii sportului cu balonul rotund îşi amintesc cu multă nostalgie de acele timpuri de aur. Cu ce amintiri aţi rămas de atunci?
- Aventura "Italia '90" o descriu cu lux de amănunte în carte. A fost, întâi de toate, fraternitatea extraordinară manifestată de italieni imediat după Revoluţia de la noi. Un fenomen extrem de emoţionant. Pentru prima dată, atunci, România a jucat în faţa unui public în care se aflau o mie şi ceva de suporteri aduşi din ţară, datorită ospitalităţii extraordinare a unor italieni dispuşi să-i cazeze în locuinţele lor. A fost un gest impresionant, dar din păcate, uitat. Apoi, există şi realitatea pe care o prezint, iarăşi, cât se poate de franc, anume - că am avut şi eu contribuţia mea la faptul că echipa României a avut o anumită componenţă la Mondial. Imi Ienei era un antrenor respectat, ascultat de jucători, dar nu era un "fixist" al amănuntelor jocului. Şi atunci am simţit nevoia să intervin, ca şef de delegaţie, înaintea meciului cu Argentina, când am fost la şedinţa tehnică, iar asta cred că a fost de bun augur.
"Ceauşescu a făcut şi lucruri bune"
- Această generaţie de excepţie (eu nu mă încumet să o numesc "de Aur") este generaţia crescută în momentul în care Nicolae Ceauşescu îi cheamă la el pe Postelnicu şi pe Ilie Ceauşescu, şefii de la Dinamo şi Steaua, şi le cere să nu se mai certe ca mahalagiii. Şi Gheorghiu-Dej făcuse la fel, în '56, când Elena Ceauşescu şi Marta Drăghici mergeau împreună la meciuri şi se certau ca la uşa cortului, până când li s-a interzis să mai intre pe stadion. Revenind, în '84, când se întâmplă episodul pe care vi-l relatez, Ceauşescu le zice celor doi să ia ce e mai bun din ţară, să facă echipe de fotbal bune, să nu se mai certe, să se bată cu cei de afară, nu pe teritoriul românesc. Ceauşescu a făcut şi lucruri bune, trebuie să admitem asta. Odată cu cele două echipe, a apărut şi această naţională puternică, în care 22 din cei 23 de jucători de la Mondialul din Italia erau de la Steaua şi de la Dinamo, cluburi care ajungeau în semifinale şi finale de cupe europene! Pe atunci se concentrau valorile, nu ca acum, când se dispersează şi sportiv, şi social... Aşa a apărut această generaţie de excepţie, la care mi-am adus şi eu o mică contribuţie, pornind de la faptul (relatat în carte) că am reuşit să mă pun de acord cu antrenorul Emerich Ienei, în privinţa unor idei de joc. Ienei era un om deschis şi comunicativ şi a înţeles că trebuia să jucăm cu cinci fundaşi în meciul de deschidere cu URSS, când era important să nu luăm gol. Am jucat atent, disciplinat, în apărare, şi am câştigat cu 2-0. Apoi, când am devenit selecţioner, am adus vreo zece jucători noi, pornind de la Belodedici, pe care l-am readus la lot din Iugoslavia, după ce l-am convins că nu era niciun risc să se întoarcă, deşi fusese condamnat la trecerea ilegală a graniţei. Pe Prunea tot eu l-am adus, pe Dan Petrescu, pe Mihali şi Prodan, Dorinel şi Selymes, la fel. Din vechea echipă din '90 rămăseseră puţini, Popescu, Hagi, Sabău, Balint. Cred că schimbările aduse de mine au fost de bun augur şi după plecarea mea. Echipa făcută de mine a avut rezultate excelente până prin 2000.
"Sunt partizanul a «ce-i în guşă-i şi-n căpuşă»"
- În ciuda faptului că sunt un tip tranşant, de mic mi se spunea "Gură de Târgovişte", căci am o limbă ascuţită şi pipărată, în acelaşi timp, cred despre mine că sunt un om bun. Chiar dacă reacţionez mai aprig pe moment, ştiu să iert, ştiu să şi uit, în unele momente, ştiu să propun şi pacea. Doar exprimarea mea verbală e drastică, pentru că am crescut într-o lume a pamfletului, printre oameni de condei, pe vremea când lumea spunea lucrurilor pe nume. Eu nu ştiu să mă eschivez, nu ştiu să joc teatru, sunt partizanul a "ce-i în guşă-i şi-n căpuşă". Pe de altă parte, chiar dacă deranjez, am ajutat multă lume, sunt o combinaţie de orgoliu şi de ajutarea aproapelui. Apropo de episodul cu băiatul meu Corneluş, m-am frământat mult cum să-l prezint în carte. Şi am ales, ca de obicei, calea adevărului. Îţi spun în premieră că am avut o strâgere de inimă să-i spun ce s-a întâmplat, cum a intrat în familia noastră, că era adoptat, şi când am făcut-o prima oară, avea 14-15 ani. Iar acum, când am scris cartea, cea mai mare strângere de inimă am avut-o când i-am dat să citească episodul înfierii, aşa cum a apărut el în carte. "E foarte bine!", mi-a spus, după ce a citit. În acel moment, mi-am luat o mare piatră de pe inimă!
- Domnule Dinu, credeţi că lumea de astăzi are nevoie de adevăruri de genul celor pe care le scrieţi în carte, ca să se vindece?
- E singura soluţie! Vindecarea, ca în orice tratare de boală, nu se poate face fără un diagnostic corect, nu se poate face fără adevăr. Sigur, adevărul presupune riscuri mari, pentru că lumea este prea puţin pregătită să-l accepte. Dar eu cred că adevărul este un leac. Aşa cum la o boală trebuie să accepţi un tratament sau o operaţie ca să te vindeci, la fel, pentru a deveni mai buni, pentru a fi sănătoşi moral, trebuie să acceptăm adevărurile care ne repun pe linia firească a vieţii. Singura cale este adevărul. Mi-aş dori ca acest model al cărţii mele să fie urmat, deşi puţini sunt pregătiţi să îşi asume riscul de a spune adevărul până la capăt...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
