- Dragă Oana, au trecut doi ani de la precedenta noastră întâlnire şi te regăsesc la fel de senină şi de strălucitoare. Ai o reţetă de oprit timpul?
- Din păcate, de ceva vreme încoace, sunt într-o dispoziţie emoţională foarte fragilă. Din punct de vedere familial, am intrat într-o perioadă a vieţii extrem de sensibilă, poate cea mai sensibilă perioadă din întreaga noastră viaţă. Dacă până în urmă cu vreo doi ani, mi se părea că existenţa noastră împreună, adică viaţa mea alături de fratele meu şi de părinţii noştri, va fi de-a pururi senină, liniştită şi armonioasă, că ne vom bucura unii de alţii la infinit, acum observ că lucrurile se schimbă, că părinţii noştri au avansat în vârstă şi au devenit foarte fragili. Ei au acum nevoie de îngrijire aproape permanentă, iar eu şi fratele meu înregistrăm toate aceste modificări cu strângere de inimă, cu tristeţe... A coborât o umbră, cumva, peste noi. Emoţional, mai ales, situaţia e greu de acceptat şi asta ne marchează pe toţi. Şi pe noi, şi pe ei. Totuşi, pentru că întotdeauna balanţa trebuie să se echilibreze cumva, există şi senin în viaţa mea. Iar când spun asta, mă gândesc, în primul şi-n primul rând, la Alex, la fiul meu, care zilnic ne aduce un strop de frumos şi de zâmbet, înseninându-ne. Alex a crescut, a dezvoltat o personalitate minunată, e plin de idei extraordinare şi e un suflet extrem de generos. Mi-e de-ajuns să-l aud râzând sau spunându-mi, ca azi dimineaţă, în lift, "Te iubesc!", şi capăt puteri, ca Făt-Frumos din poveşti. La fel de important e şi ritualul nostru de seară, când, înainte de culcare, ne mărturisim care-au fost momentele frumoase de peste zi, dar şi momentele mai puţin plăcute. E o intimitate foarte preţioasă! Bine, recunosc că eu uneori mai trădez. Sunt atât de încărcată cu gânduri, încât uit cât e ceasul, uit de dialogul nostru de seară şi-atunci Alex, delicat, îmi trimite un mesaj pe telefon, deşi e doar în camera cealaltă, şi-mi scrie, ca să nu mă deranjeze: "Te iubesc! Noapte bună! Pentru mine, cel mai frumos moment de azi a fost când... Pentru tine care a fost?". De fiecare dată mi se umplu ochii de lacrimi şi am grijă să-mi cer iertare pentru neatenţia de care m-am făcut vinovată sau pentru că, peste zi, am fost poate mai risipită, mai neatentă, mai nervoasă... Cred că e important să spui că-ţi pare rău, aşa cum la fel de important este să te arăţi faţă de propriul copil aşa cum eşti, fiindcă, în felul ăsta, el înţelege că nimeni nu e perfect, că viaţa nu e doar roz... În orice caz, Alex e un băieţel foarte înţelept, foarte atent, foarte înţelegător... E balsamul sufletului meu!
"Sunt într-o perioadă romantică. Culmea!"
Cu băieţelul ei, Alexandru Stelian
- După o perioadă mai îndelungată de introspecţie, în care am privit în urmă, la oamenii care au trecut prin viaţa mea şi apoi au plecat, la momentele mai puţin plăcute prin care am trecut, la schimbările care au survenit în existenţa mea, simt acum un soi de revenire emoţională. Sunt şi într-o perioadă romantică - culmea! Deşi anul trecut am schimbat prefixul, mă simt plină de candoare, de inocenţă, de bucuria întâlnirilor de suflet... Mi-am redescoperit calităţile de femeie, ştii? (râde) Pentru că am debutat în lumea artistică atât de timpuriu, pe la 16-17 ani, eu n-am avut parte de o anume aşezare sentimentală. Parcursul "normal" al relaţiilor sentimentale la mine a fost anulat, fiindcă mereu eram pe coclauri: la filmări, în turnee... Adolescenţa mea s-a consumat pân-am clipit, şi într-un mediu artistic, n-a evoluat natural, cu toate ramificaţiile ei, inclusiv cele sentimentale. Apoi m-am măritat, tot aşa, de timpuriu... În plus, perioada schimbărilor din societate, de la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, la mine a coincis cu o etapă de mare tumult, care, din nou, mi-a anulat posibilitatea de a-mi construi acea aşezare sentimentală. Acum, în schimb, cam în ultimii doi ani, trăiesc, după cum îţi spuneam, o renaştere, şi de iubire, şi de emoţie. Am întâlnit şi nişte poveşti mai romantice, care mi-au refăcut zona emoţională şi mi-au arătat că am rămas la fel de inocentă, de candidă, ca la 14 ani, când am cunoscut o iubire extraordinar de puternică! Ceea ce e fantastic şi mă încarcă enorm! Mă umple de bucurie, mă împlineşte, mă face să mă simt frumoasă... Starea asta interioară nouă îmi prieşte de minune, inclusiv din punct de vedere profesional, pentru că, tot de vreo doi ani încoace, am devenit şi mult mai creativă: am făcut mai multe piese noi, profunde, inspirate din lucrurile pe care le-am trăit, pe care le-am simţit "în direct".
"Am rămas acelaşi om discret dintotdeauna"
Senzualitate şi feminitate
- Anii afirmării tale în muzică au beneficiat de un climat foarte diferit de cel de acum. Tinerii artişti erau ajutaţi să se lanseze, să pătrundă în lumea spectacolului. Nu ţi-e greu să te adaptezi?
- Da, integrarea în viaţa profesională de acum e foarte dificilă. Practic, zona spectacolului, în sensul clasic, nu mai există. Azi, lumea spectacolului e egală cu expunerea mediatică: fiecare lucru pe care-l faci trebuie să-l pui pe Instagram, pe Facebook sau pe Twitter. Şi asta se întâmplă nu doar la noi, ci pe tot globul. Or, ideea de a te expune public, dincolo de profesie (să postezi fotografii cu ce mănânci, cu copilul în braţe, cu iubitul sau iubita etc.), pe mine mă înspăimântă. Totuşi, încerc să mă adaptez şi acestei "mode", păstrându-mi însă decenţa şi apărându-mi, în continuare, intimitatea. Am rămas acelaşi om discret dintotdeauna, dar mă străduiesc să fiu prezentă şi în mediul on-line, pentru că azi ăsta e principalul vehicul de promovare. Aşa că - uite! - pentru că mi-am format o trupă de "jazzy-bossa-nova", mai dau poze de la repetiţiile cu băieţii, de la înregistrări, de la spectacole... Bun, până acum ţi-am vorbit despre aspectul negativ, în opinia mea, al expunerii pe reţelele de socializare, dar trebuie să fiu cinstită şi să remarc şi aspectul pozitiv: pe conturile mele primesc mii şi mii de mesaje de la oameni dragi, cu care m-am cunoscut în diverse perioade din trecut şi care-mi aduc aminte de lucruri minunate, dar şi de la oameni care, pur şi simplu, mă admiră şi cărora le pasă de ceea ce fac eu, ca artistă. În altă ordine de idei, din punct de vedere profesional, am operat nişte modificări radicale, adică am eliminat ce nu-mi mai plăcea şi am păstrat doar ceea ce-mi este aproape de suflet. Colaborez cu nişte muzicieni de vârf, lucrez mult şi cu enormă bucurie... De exemplu, am lucrat cu Ninel Cristea (Ninel de la Brăila, cum îşi spune el), un lăutar autentic şi un om extraordinar de talentat. El mi-a scris o piesă de dragoste fabuloasă, pentru care Narcis Constantin Avădanei a închipuit nişte versuri minunate, inspirate dintr-o poveste trăită de mine. Piesa se numeşte "O lacrimă de cântec" şi i-am filmat şi un videoclip, în zona Horezu, o zonă care mie îmi place foarte, foarte mult şi pe care am avut ocazia s-o descopăr şi mai bine în perioada în care am realizat albumul de rugăciuni pentru copii, împreună cu călugării de la mânăstirea Hurezi. Sau - uite! - împreună cu Virgil Popescu, am mai făcut o piesă superbă, pe poezia "Cu tine", a lui Adrian Păunescu. Am înregistrat-o aproape integral cu instrumente acustice, l-am rugat şi pe Emy Drăgoi să ne ajute, iar Emy a venit imediat şi a suprapus un acordeon, iar pentru backing le-am avut pe Marcela Scripcaru şi pe Elena Niciu, două voci fantastice, astfel că, din toate elementele astea, a rezultat o piesă deosebită, cred eu, care ilustrează cu mare fidelitate starea sufletească pe care o am în prezent. Am mai făcut şi nişte cover-uri de la nişte piese vechi, cu care vibrez în mod deosebit. De exemplu, am prelucrat "Dio, come ti amo", un cover după piesa lansată de Domenico Modugno şi Gigliola Cinquetti în 1966, care a ieşit superb! Nu în ultimul rând, anul ăsta, de ziua mea, am organizat un eveniment la Tempini, un showroom de arhitectură, un spaţiu cu-adevărat deosebit, dezvoltat într-o vilă interbelică, unde am lansat un album "Best Of", cu 28 de piese din creaţia lui Virgil Popescu, deci piese pe care el le-a compus pentru mine, de-a lungul celor 34 de ani de când colaborăm.
"Nu ştiu dacă există cu adevărat fericire"
Oana şi Romulus Sârbu, la emisiunea "Te cunosc de undeva"
- Aşa e. Anul trecut, în preajma zilei mele de naştere, când am împlinit 50 de ani, am făcut un pictorial foarte frumos, o serie de fotografii de artă, cu o atitudine mai senzuală, foarte feminine, pentru care, la recomandarea domnului Dinu Lazăr, am colaborat cu un discipol de-al său, cu fotograful Bogdan Botofei, un artist extrem de talentat. A fost un proiect pe care am simţit să-l fac (eu sunt un om care-şi ascultă vocea interioară) atunci, în contextul noii schimbări de prefix. Nu pentru că aş fi vrut să păcălesc oamenii în privinţa vârstei - oricum, la mine, e simplu de făcut socoteala, că există multe repere după care să te ghidezi: când m-am lansat în muzică, când am făcut "Liceenii"... - ci aşa, ca o afirmare a stării mele de bine interioare şi trupeşti. Tocmai din acest motiv am refuzat să apelez la artificii: fotografiile s-au făcut în lumină naturală, doar cu o blendă, într-un palat splendid, cu decor rafinat, iar ulterior au fost foarte puţin editate. În timpul şedinţei foto, asistenta lui Bogdan chiar m-a lăudat şi mi-a spus că ar fi trebuit să mă las fotografiată mai des. (râde) Adevărul e că eu am făcut foarte puţine fotografii în cariera mea de până acum, mă refer în regim de pictorial. Doar la voi am făcut, cu minunatul Iulian Ignat, şi cu alţi câţiva fotografi, în care tot aşa, am avut deplină încredere. Ştii, doar, la capitolul ăsta, între tine şi oamenii cu care lucrezi trebuie să existe încredere, altfel te crispezi şi nicio imagine nu mai iese ca lumea. Bref, şedinţa foto de anul trecut am făcut-o pentru sufletul meu şi a ieşit pe sufletul meu. Acum, sigur, aş fi ipocrită să nu recunosc că, ulterior, m-au bucurat şi aprecierile celor din jur - se pare că impresionează felul în care mă menţin fizic! (râde) Deşi, în zona asta, dincolo de nişte îngrijiri de bun simţ şi de echilibrul pe care încerc să mi-l cultiv, şi în ceea ce priveşte trupul, şi în ceea ce priveşte spiritul, eu altă contribuţie nu am, ci trebuie să le mulţumesc părinţilor mei că m-au înzestrat cu gene bune.
- Să trag concluzia că, pentru tine, 50 de ani reprezintă numărul fericirii?
- Nu ştiu dacă pot să spun că sunt fericită. De fapt, nici nu ştiu dacă fericirea există cu-adevărat. Dar sigur sunt bucuroasă şi simt o împlinire, care e însă amestecată cu o stare de dor, de nostalgie, de tristeţe... Nu ştiu... Poate că e prea mult să spun c-am îmbătrânit - (râde!) -, dar cred că m-am maturizat afectiv, emoţional şi spiritual, şi-această maturizare m-a învăţat, pe de o parte, să preţuiesc şi tristeţile, şi nostalgiile, iar pe de altă parte, să mă bucur şi de cel mai mic semn pe care mi-l dă cineva drag, de un zâmbet primit de la o persoană necunoscută, cu care mă intersectez pe stradă, de un buchet de flori pe care mi-l oferă o admiratoare, de o mărturisire de genul "Mama mi-a pus numele după tine" sau "Te-am văzut într-o zi pe stradă, erai îmbrăcată foarte simplu, dar arătai atât de diafană, că mi s-a părut că eşti din lumea basmelor"... Mă bucur de gesturi afective aparent mici, dar care pentru mine au o valoare foarte mare, pentru că le judec şi în contextul societăţii de azi, care e marcată de tumult, de lipsă de răbdare, de superficialitate...
- Te descurci? Ai vreo reţetă contra superficialităţii pe care să ne-o împrumuţi şi nouă?
- Mă retrag în singurătatea mea, dar pe care n-o percep ca pe ceva tragic. Adică n-am o problemă cu faptul că nu-mi sunt înţelese momentele de dramatism sau profunzimile sau efuziunile ... Ştii, eu cred, totuşi, că şi generaţiile de azi continuă să aibă profunzime, sentimentalitate şi dramatism, dar se feresc de toate emoţiile astea - mai ales în iubire. Iubirea, constat cu tristeţe, sperie din ce în ce mai mult. Mai ales cei încă tineri, care au acum 30-35-45 de ani, trăiesc în complezenţe, în relaţii călduţe, lasă să treacă pe lângă ei zilele şi sentimentele şi, până la urmă, viaţa, fără să realizeze că timpul fuge sau noi fugim prin timp, dar e păcat ca pe urma acestei fugi să nu rămână nimic profund şi emoţional.
O dimineaţă senină
- Eu sunt un om realist. La interior, mă simt aproape ca-n copilărie, lumea din jur îmi spune că sunt neschimbată, aproape de când am făcut "Liceenii", dar totuşi, când mă privesc în oglindă, cu toate că-mi dau seama că, într-adevăr, arăt destul de bine, realizez că nişte lucruri s-au mai schimbat şi, mai ales, că vârsta pe care am împlinit-o e destul de... mare. Că nu ştiu cum altfel să-i zic! (râde) Există un anume conflict interior care se naşte din disonanţa asta, însă realismul meu îl atenuează. Şi apoi trăind lângă un copil în perioada de formare, sunt "obligată" să rămân realistă, în pas cu timpul, cu societatea, şi, mai ales, cu necesităţile lui Alex, chiar dacă, măcar uneori, mi-ar fi mai simplu să mă retrag în copilăria mea interioară. Dar n-am voie să fac asta decât cu măsură şi e foarte bine aşa!
Foto: BOGDAN BOTOFEI (2), VICENŢIU AMARANDEI (3)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
