OANA SÂRBU - "Constat cu tristețe că iubirea sperie tot mai mult"

Un balsam sufletesc: Alex

- Dragă Oana, au trecut doi ani de la pre­cedenta noastră întâlnire și te regăsesc la fel de senină și de strălucitoare. Ai o rețetă de oprit timpul?

- Din păcate, de ceva vreme încoace, sunt într-o dispoziție emoțională foarte fragilă. Din punct de vedere familial, am intrat într-o perioadă a vieții extrem de sensibilă, poate cea mai sensibilă perioadă din întreaga noastră viață. Dacă până în urmă cu vreo doi ani, mi se părea că existența noastră împreună, adică viața mea alături de fratele meu și de părinții noștri, va fi de-a pururi senină, li­niștită și armonioasă, că ne vom bucura unii de alții la infinit, acum observ că lucrurile se schimbă, că părinții noștri au avansat în vârstă și au devenit foarte fragili. Ei au acum nevoie de îngrijire aproape perma­nentă, iar eu și fratele meu înre­gis­trăm toate aceste modificări cu strângere de inimă, cu tristețe... A coborât o umbră, cum­va, peste noi. Emoțional, mai ales, situația e greu de acceptat și asta ne marchează pe toți. Și pe noi, și pe ei. Totuși, pentru că întotdeauna balanța trebuie să se echilibreze cumva, există și senin în viața mea. Iar când spun asta, mă gândesc, în primul și-n primul rând, la Alex, la fiul meu, care zilnic ne aduce un strop de frumos și de zâmbet, în­seninându-ne. Alex a crescut, a dezvoltat o personalitate mi­nunată, e plin de idei ex­traordinare și e un suflet extrem de generos. Mi-e de-ajuns să-l aud râzând sau spunân­du-mi, ca azi di­mi­neață, în lift, "Te iu­besc!", și capăt puteri, ca Făt-Frumos din povești. La fel de im­portant e și ritualul nostru de seară, când, înainte de culcare, ne mărturisim care-au fost momentele fru­moa­se de peste zi, dar și momentele mai puțin plă­cute. E o intimitate foarte prețioasă! Bi­ne, recunosc că eu une­ori mai trădez. Sunt atât de încărcată cu gân­duri, încât uit cât e ceasul, uit de dialogul nostru de seară și-atunci Alex, de­licat, îmi trimite un mesaj pe telefon, deși e doar în camera cea­laltă, și-mi scrie, ca să nu mă deran­jeze: "Te iu­besc! Noapte bună! Pentru mine, cel mai frumos moment de azi a fost când... Pentru tine care a fost?". De fiecare dată mi se umplu ochii de la­crimi și am grijă să-mi cer iertare pentru neatenția de care m-am fă­cut vinovată sau pentru că, peste zi, am fost poa­te mai risipită, mai neatentă, mai ner­voasă... Cred că e important să spui că-ți pare rău, așa cum la fel de important este să te arăți față de propriul copil așa cum ești, fiindcă, în felul ăsta, el înțelege că nimeni nu e perfect, că viața nu e doar roz... În orice caz, Alex e un băiețel foarte înțelept, foarte atent, foarte înțele­gător... E balsamul sufle­tului meu!

"Sunt într-o perioadă romantică. Culmea!"

- Adolescenta din "Liceenii" a împlinit anul trecut 50 de ani... O vârstă grea?

- După o perioadă mai îndelungată de intro­specție, în care am privit în urmă, la oamenii care au trecut prin viața mea și apoi au plecat, la momentele mai puțin plăcute prin care am trecut, la schimbările care au survenit în existența mea, simt acum un soi de revenire emoțională. Sunt și într-o perioadă romantică - culmea! Deși anul trecut am schimbat prefixul, mă simt plină de candoare, de inocență, de bucuria întâlnirilor de suflet... Mi-am redescoperit calitățile de femeie, știi? (râde) Pentru că am debutat în lumea artis­tică atât de timpuriu, pe la 16-17 ani, eu n-am avut parte de o anume așezare sentimentală. Par­cursul "normal" al relațiilor sentimentale la mine a fost anulat, fiindcă mereu eram pe coclauri: la filmări, în turnee... Adolescența mea s-a consu­mat pân-am clipit, și într-un mediu artistic, n-a evoluat natural, cu toate ramificațiile ei, inclusiv cele sentimentale. Apoi m-am mă­ritat, tot așa, de timpuriu... În plus, perioada schimbărilor din societate, de la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, la mine a coincis cu o etapă de mare tumult, care, din nou, mi-a anulat posibilitatea de a-mi construi acea așezare sentimentală. Acum, în schimb, cam în ultimii doi ani, trăiesc, după cum îți spuneam, o re­naștere, și de iubire, și de emoție. Am întâlnit și niște povești mai ro­mantice, care mi-au refăcut zona emoțională și mi-au arătat că am rămas la fel de inocentă, de candidă, ca la 14 ani, când am cu­noscut o iubire extraordinar de puternică! Ceea ce e fantastic și mă încarcă enorm! Mă umple de bucurie, mă îm­plinește, mă face să mă simt frumoasă... Sta­rea as­ta interioară nouă îmi priește de mi­nune, in­clusiv din punct de vedere pro­fe­sional, pen­tru că, tot de vreo doi ani în­coace, am devenit și mult mai cre­ativă: am fă­cut mai multe piese noi, profunde, ins­pirate din lucrurile pe care le-am trăit, pe care le-am simțit "în di­rect".

"Am rămas același om discret dintotdeauna"

- Anii afirmării tale în muzică au beneficiat de un climat foarte diferit de cel de acum. Tinerii artiști erau ajutați să se lanseze, să pătrundă în lumea spec­tacolului. Nu ți-e greu să te adap­tezi?

- Da, integrarea în viața profesională de acum e foarte dificilă. Practic, zona spectacolului, în sensul clasic, nu mai există. Azi, lumea spectacolului e egală cu expunerea mediatică: fiecare lucru pe care-l faci trebuie să-l pui pe Instagram, pe Facebook sau pe Twitter. Și asta se întâmplă nu doar la noi, ci pe tot globul. Or, ideea de a te expune public, dincolo de profesie (să postezi fotografii cu ce mănânci, cu copilul în brațe, cu iubitul sau iubita etc.), pe mine mă înspăimântă. Totuși, încerc să mă adaptez și acestei "mode", păstrându-mi însă decența și apărându-mi, în continuare, intimitatea. Am rămas același om discret dintot­deauna, dar mă străduiesc să fiu prezen­tă și în mediul on-line, pentru că azi ăsta e principalul vehicul de promovare. Așa că - uite! - pentru că mi-am format o trupă de "jazzy-bossa-nova", mai dau poze de la repetițiile cu băieții, de la înregistrări, de la spectacole... Bun, până acum ți-am vorbit des­pre aspectul negativ, în opinia mea, al expunerii pe rețelele de socializare, dar trebuie să fiu cins­tită și să remarc și aspectul pozitiv: pe conturile mele primesc mii și mii de mesaje de la oameni dragi, cu care m-am cunoscut în diverse perioade din trecut și care-mi aduc aminte de lucruri mi­nu­nate, dar și de la oameni care, pur și simplu, mă admiră și cărora le pasă de ceea ce fac eu, ca ar­tistă. În altă ordine de idei, din punct de vedere pro­fesional, am operat niște modificări radicale, adică am eliminat ce nu-mi mai plăcea și am păs­trat doar ceea ce-mi este aproape de suflet. Co­laborez cu niște mu­zi­cieni de vârf, lucrez mult și cu enormă bucurie... De exemplu, am lucrat cu Ninel Cristea (Ninel de la Brăila, cum își spune el), un lăutar autentic și un om extraordinar de ta­lentat. El mi-a scris o pie­să de dragoste fabuloasă, pentru care Narcis Cons­tantin Avădanei a închipuit niște versuri minunate, inspirate dintr-o poveste trăită de mine. Piesa se numește "O lacrimă de cân­­tec" și i-am filmat și un videoclip, în zona Horezu, o zonă care mie îmi place foarte, foarte mult și pe care am avut ocazia s-o descopăr și mai bine în perioada în care am realizat albumul de rugăciuni pentru copii, îm­preună cu călugării de la mânăs­tirea Hurezi. Sau - uite! - împreună cu Vir­gil Popescu, am mai făcut o piesă superbă, pe poezia "Cu tine", a lui Adrian Păunescu. Am în­re­gistrat-o aproape integral cu instrumente acus­tice, l-am rugat și pe Emy Drăgoi să ne ajute, iar Emy a venit imediat și a suprapus un acordeon, iar pentru backing le-am avut pe Marcela Scripcaru și pe Elena Niciu, două voci fantastice, astfel că, din toate elementele astea, a rezultat o piesă deo­sebită, cred eu, care ilustrează cu mare fide­li­tate sta­­rea sufletească pe care o am în prezent. Am mai făcut și niște cover-uri de la niște piese vechi, cu care vibrez în mod deosebit. De exem­plu, am pre­lucrat "Dio, come ti amo", un cover după piesa lan­­­sată de Domenico Modugno și Gigliola Cinquetti în 1966, care a ieșit superb! Nu în ulti­mul rând, anul ăsta, de ziua mea, am or­ga­nizat un eveniment la Tempini, un showroom de ar­hitec­tură, un spațiu cu-adevărat deosebit, dez­vol­tat în­tr-o vilă interbelică, unde am lansat un al­bum "Best Of", cu 28 de piese din creația lui Vir­gil Po­pes­cu, deci piese pe care el le-a compus pen­tru mi­ne, de-a lungul celor 34 de ani de când cola­bo­răm.

"Nu știu dacă există cu adevărat fericire"

- Anul trecut, în preajma zilei tale de naștere, ai realizat un pictorial destul de îndrăzneț, al­cătuit din fotografii incitante, diferite de stilul tău, destul de suav. Ce-ai urmărit?

- Așa e. Anul trecut, în preajma zilei mele de naștere, când am împlinit 50 de ani, am făcut un pictorial foarte frumos, o serie de fotografii de artă, cu o atitudine mai senzuală, foarte feminine, pentru care, la recomandarea domnului Dinu La­zăr, am colaborat cu un discipol de-al său, cu fotograful Bogdan Botofei, un artist extrem de talentat. A fost un proiect pe care am simțit să-l fac (eu sunt un om care-și ascultă vocea interioară) atunci, în contextul noii schimbări de prefix. Nu pentru că aș fi vrut să păcălesc oamenii în privința vârstei - ori­cum, la mine, e sim­plu de făcut so­co­­teala, că există multe repere după care să te ghi­dezi: când m-am lan­sat în muzică, când am făcut "Li­cee­nii"... - ci așa, ca o afirmare a stării mele de bine inte­rioa­re și trupești. Toc­mai din acest motiv am refuzat să apelez la artificii: fo­tografiile s-au fă­cut în lumină naturală, doar cu o blendă, în­tr-un palat splendid, cu decor rafinat, iar ulterior au fost foarte puțin edi­tate. În timpul șe­dinței foto, asistenta lui Bogdan chiar m-a lăudat și mi-a spus că ar fi trebuit să mă las fotografiată mai des. (râde) Adevărul e că eu am făcut foarte puține fotografii în cariera mea de până acum, mă refer în regim de pictorial. Doar la voi am făcut, cu minunatul Iulian Ignat, și cu alți câțiva fotografi, în care tot așa, am avut de­plină încredere. Știi, doar, la capitolul ăsta, între tine și oamenii cu care lucrezi trebuie să existe încredere, altfel te crispezi și nicio imagine nu mai iese ca lumea. Bref, ședința foto de anul trecut am făcut-o pentru sufletul meu și a ieșit pe sufletul meu. Acum, sigur, aș fi ipocrită să nu recunosc că, ulterior, m-au bucurat și aprecierile celor din jur - se pare că impresionează felul în care mă mențin fizic! (râ­de) Deși, în zona asta, din­colo de niște îngrijiri de bun simț și de echilibrul pe care încerc să mi-l cul­tiv, și în ceea ce privește trupul, și în ceea ce pri­vește spiritul, eu altă con­tribuție nu am, ci trebuie să le mulțumesc părinților mei că m-au înzestrat cu gene bune.

- Să trag concluzia că, pentru tine, 50 de ani reprezintă numărul fericirii?

- Nu știu dacă pot să spun că sunt fericită. De fapt, nici nu știu dacă fericirea există cu-adevărat. Dar sigur sunt bucuroasă și simt o împlinire, care e însă amestecată cu o stare de dor, de nostalgie, de tristețe... Nu știu... Poa­te că e prea mult să spun c-am îmbătrânit - (râde!) -, dar cred că m-am maturizat afectiv, emo­țional și spiritual, și-aceas­tă maturizare m-a învățat, pe de o parte, să prețuiesc și tristețile, și nostalgiile, iar pe de altă parte, să mă bucur și de cel mai mic semn pe care mi-l dă cineva drag, de un zâmbet primit de la o persoană necunoscută, cu care mă intersectez pe stra­dă, de un buchet de flori pe care mi-l oferă o admiratoare, de o măr­tu­­risire de genul "Mama mi-a pus numele după tine" sau "Te-am văzut într-o zi pe stradă, erai îm­­brăcată foarte sim­plu, dar arătai atât de dia­fană, că mi s-a părut că ești din lumea bas­me­lor"... Mă bucur de ges­turi afec­tive aparent mici, dar care pentru mine au o valoare foarte mare, pen­tru că le judec și în con­textul so­cie­tății de azi, ca­re e marcată de tu­mult, de lipsă de răb­dare, de su­perficialitate...

- Te descurci? Ai vreo re­țetă contra super­fi­cia­li­tății pe care să ne-o îm­pru­muți și nouă?

- Mă retrag în singu­ră­tatea mea, dar pe care n-o percep ca pe ceva tragic. Adică n-am o problemă cu faptul că nu-mi sunt în­țelese momentele de dra­matism sau profunzimile sau efu­ziu­nile ... Știi, eu cred, totuși, că și gene­ra­țiile de azi con­tinuă să aibă profunzime, sen­ti­men­­talitate și dra­ma­tism, dar se feresc de toate emo­­țiile astea - mai ales în iubire. Iubirea, cons­tat cu tristețe, sperie din ce în ce mai mult. Mai ales cei încă tineri, care au acum 30-35-45 de ani, trăiesc în com­ple­zențe, în relații căl­duțe, lasă să treacă pe lângă ei zilele și senti­mentele și, până la urmă, viața, fără să reali­zeze că timpul fuge sau noi fugim prin timp, dar e păcat ca pe ur­ma acestei fugi să nu rămână ni­mic profund și emoțional.

- Oana, ce simți când te vezi în oglindă la 50 de ani?

- Eu sunt un om realist. La interior, mă simt aproape ca-n copilărie, lumea din jur îmi spune că sunt neschimbată, aproape de când am făcut "Liceenii", dar totuși, când mă privesc în oglin­dă, cu toate că-mi dau seama că, într-adevăr, arăt destul de bine, realizez că niște lucruri s-au mai schimbat și, mai ales, că vârsta pe care am îm­plinit-o e destul de... mare. Că nu știu cum altfel să-i zic! (râde) Există un anume conflict interior care se naște din disonanța asta, însă realismul meu îl atenuează. Și apoi trăind lângă un copil în perioada de formare, sunt "obligată" să rămân realistă, în pas cu timpul, cu societatea, și, mai ales, cu necesitățile lui Alex, chiar dacă, măcar uneori, mi-ar fi mai simplu să mă retrag în co­pilăria mea interioară. Dar n-am voie să fac asta decât cu măsură și e foarte bine așa!

Foto: BOGDAN BOTOFEI (2), VICENȚIU AMARANDEI (3)