TUDOR GIURGIU - "N-am ce face, am lipici la oameni. Filmele mele trag cu ochiul la public"

E regizor, distribuitor, producător şi di­rector de festival, asta - dacă nu punem pe listă şi toate celelalte talente ascunse: darul prieteniei, uşurinţa de a-i face pe oameni să se simtă acasă şi bucuria de a-i aduce pe toţi împreună. În aproape două decenii, Tudor Giurgiu a pus Clujul pe harta cinematografiei europene şi a ridicat din nimic o industrie întreagă. Anul acesta, ediţia aniversară a Festivalului de Film Transil­va­nia a coincis în mod fericit şi cu lansarea pro­priu­lui său film, "Parking". Inspirată de un roman al lui Marin Mălaicu Hondrari, povestea de dragoste filmată în Spania a fost îndelung aplaudată la Cluj.

"Parking nu e doar despre dragoste, e şi despre însingurare, despre singurătăţi, despre singurătatea în doi"

- 2019 pare anul tău din toate punctele de vedere. TIFF a ajuns la ediţia cu numărul 18, iar Parking, filmul la care ai lucrat în ultimii patru ani, a ajuns, în sfârşit, pe marile ecrane. Cum te simţi?

- Nu prea apuc să fac analize şi retrospective, fiindcă toate se succed foarte rapid. La TIFF a fost ca şi cum aş fi trăit trei festivaluri simultan: TIFF-ul în sine, lansarea filmului Parking, cu care acum plec în caravana de promovare prin toată ţara, şi TIFF Unlimited, un proiect major, care va permite pu­bli­cului să vadă filmele şi online. Aşa că anul meu a fost de la început foarte solicitant. În afară de ia­nuarie, care e singura lună în care pot citi, gândi, că­lători, începând din februarie, martie, restul lunilor sunt pentru mine un tăvălug. Anul ăsta, chiar am simţit că, dacă nu termin filmul ăsta şi dacă nu-i dau drumul odată, mă sufoc.

- De ce ţi-a luat atât de mult să duci Parking la bun sfârşit?

- Pentru că, fiind implicat în atât de multe lucruri, nu reuşesc niciodată să am un proces liniar, să am câteva luni doar dedicate scrisului, apoi alte câteva în care doar să filmez şi doar să montez. Duc ideile cu mine mult timp, le procesez, le las să gesteze, între timp mă apuc de altceva, mă întorc iar la ele, am frici, încep să mă gândesc că proiectul nu stă în picioare şi tot aşa. Abia după ce am călătorit cu Marin Hondrari în Spania, după ce ne-am îm­prietenit şi ne-am deschis sufletul unul în faţa celui­lalt, după ce l-am provocat la complicate exerciţii de rememorare şi sinceritate, am ştiut că merită să fac acest film, chiar dacă e doar o poveste de dra­goste şi nu va schimba lumea.

- Şi Marin ce reacţie a avut când şi-a văzut, în sfârşit, cartea transformată în film, pe ecran?

- A fost foarte emoţionat, pentru că la premieră a fost prezent şi Rafael, adevăratul Rafael, cel care a inspirat personajul Rafa din cartea lui şi din film. Şi au urcat amândoi în faţa publicului. Toate scenele acestea din film, în care îl vedem pe erou singur în rulota lui, înconjurat de şobolani şi visând la marea literatură pe care nu a scris-o încă, toate reveriile lui şi gândul că familia e atât de departe, fac parte dintr-o experienţă a emigrantului, pe care eu nu am trăit-o, nu am putut decât să o intuiesc. În fond, e experienţa lui, nu a mea, şi sunt convins că realitatea a fost mult mai dură decât o înfăţişează el în carte. Tocmai de aceea mi-am dorit să o transpun în film, într-un mod care să doară la nivel epidermic. De altfel, am împrumutat teme şi idei din toată opera şi viaţa lui.

- ... care la el se confundă. Ceea ce scrie e ceea ce trăieşte, de cele mai multe ori.

- Exact, şi tocmai asta m-a convins să fac acest film. Am găsit un om care a pus semnul egal între viaţa şi opera lui şi care a făcut lucruri pe care eu nu aş fi fost în stare să le fac. Eu nu mi-aş fi putut asuma niciodată această experienţă a emigrării pe care a trăit-o el. Prin ea, am ajuns să mă cunosc şi pe mine şi limitele mele. Şi lucrând la filmul ăsta, experienţele noastre de viaţă s-au amestecat, ne-am găsit unul pe altul ca două lumi diferite, care trebuia să-şi găsească un punct comun. Cred că în fiecare din noi exista o par­te care tânjea, în ascuns, să aibă experienţa de viaţă a celuilalt. Îmi a­min­tesc că stăteam amândoi şi lucram la scenariu, la el în apartament. Şi el îmi spunea: "Tu­dor, simt că va ieşi ceva extraordinar, totul e să te laşi li­ber, du-te îna­in­te!". E un om cu un entuziasm co­ple­şitor, care nu te salută niciodată cu jumătate de gură. Şi un om de o bu­nă­tate extraordi­na­ră.

- Ce anume din povestea de viaţă a lui Marin Mălaicu Hondrari te-a mişcat cel mai mult? Unde te-ai găsit cu adevărat în ea?

- Întâi de toate, a fost o potriveală de topos. Am "sim­ţit" şi am "văzut " Spania lui din carte. Mi s-a părut că vorbea despre o lume pe care, chiar dacă nu o cunoşteam, era a mea, o vedeam, o puteam atinge. Apoi, ceva m-a mişcat şi în felul excesiv de roman­ţios în care îşi tratează personajele feminine din car­te. M-am regăsit în relaţia lui cu femeile respective. Şi tot stând de vorbă cu el şi spunându-ne vieţile, am vorbit şi de momentul ăla pe care o dată în viaţă l-am trăit cu toţii, când întâlneşti un om şi simţi că povestea ta cu el sau ea ar putea fi acea întâlnire care îţi schimbă total existenţa. M-a frământat întrebarea asta. Ce faci dacă ţi se întâmplă? Laşi totul, te arunci să zbori cu rulota şi pleci în lume cu el sau rămâi acasă, cu picioarele pe pământ? De asta cred că "Parking" nu e doar despre dragoste, e şi despre însingurare, despre singurătăţi, despre singurătatea în doi. Iar marea provocare a fost să fac un film despre cineva care e un antierou, care, cea mai mare parte a timpului, stă într-o rulotă şi aşteaptă, şi a cărui viaţă, cu toate intensităţile ei, se petrece cel mai mult la interior.

"Singurul meu criteriu este emoţia" 

- Tu ce relaţie ai cu literatura, Tudor? Nu eşti la prima ecranizare, din contră, debutul tău în lungmetraj s-a făcut tot cu un scenariu după un roman, Legături bolnăvicioase.

- Nu mi-am propus să fie aşa, nu am niciun program estetic în direcţia asta, de altfel, filmele mele sunt foarte diferite unele faţă de altele. Dacă un text, fie el roman sau scenariu, mă entuzias­mea­ză într-atât încât să-mi nască o dorinţă aprigă de moment, să mă facă să spun chiar atunci "Vreau!", atunci o să fac tot po­sibilul să-l transform în film.

- De altfel, în tot ce ai făcut în cine­matografie, te-ai pus, încă de la început, în răspăr cu Noul Val românesc. N-ai ur­mă­rit niciodată reţe­te...

- Nu mi-am pro­pus să fie într-un anu­mit fel, nu mi-am fă­cut filmele după nişte canoane, ci aşa cum am simţit. Am vrut să fug de etichete şi să încerc mereu ceva nou, ca fiecare film să fie pentru mine o pro­vocare, să mă facă să mă regăsesc şi eu, alt­fel, de fiecare dată. Singurul meu criteriu este emoţia şi cum să spun o poveste într-un fel în care ea să fie relevantă şi pentru români, dar şi pentru un public străin. Pun mai puţin accentul pe formă şi mai mult pe substanţă şi conţinut. Or, asta mă face un pic mai comercial, între ghilimele. Filmele mele trag cu ochiul mai mult către public decât către critici. N-am ce face, am lipici la oameni, filmele pe care le fac seamănă cu mine. (râde)

- Care crezi că ar trebui să fie calitatea cea mai importantă a unui regizor?

- Să fie un bun dirijor! Şi în acelaşi timp, un bun psiholog. Ca regizor, trebuie să mobilizezi într-o singură direcţie nişte oameni cu energii şi perso­nalităţi diferite, să-i faci să-ţi dăruiască din energiile şi personalităţile lor. E o iluzie să crezi că tu, ca regizor, faci filmul. Filmul e o sumă a tuturor aces­tor energii care vin de la actori, de la costu­mieri, de la cameramani, de la cei care trag de cabluri etc. E operă colectivă.

- Viziunea e însă a regizorului. Tu când ţi-ai dat seama că vezi lumea în imagini?

- Când eram mic, mergeam foarte des să văd filme la Cinema Arta, acest mic cinema din centrul Clujului. Acolo am văzut integrala Fellini, de exem­plu. Şi la un moment dat, a apărut această întrebare, "Bine, bine, dar cum se fac filmele?". Ţin minte ce impact a avut asupra mea Cuţitul în apă, al lui Roman Polanski, un film în doar trei personaje, lucrat în filigran. E filmul care m-a făcut să mă gândesc serios la meseria asta de regizor, la cum aş putea să spun o poveste.

"Eu le spun studenţilor mei să nu meargă prima dată la Cannes, să meargă la Cluj"

- Hai să vorbim puţin şi de celălalt "copil" al tău, Festivalul de Film Transilvania, care tocmai a împlinit 18 ani. Simţi şi tu că s-a maturizat?

- Eu zic că TIFF s-a maturizat mai devreme, cam de acum patru ani, de când suntem în formula aceasta, cu programul ăsta şi cu numărul ăsta de invitaţi. Sunt foarte fericit să văd cum a crescut. An de an întâlnesc oameni care îmi spun cât de im­presionaţi sunt de zilele petrecute aici şi ce senti­ment de satisfacţie extraordinară au trăit la Cluj, şi asta nu e puţin lucru. Un critic din Egipt, care a făcut parte din juriu, mi-a zis: "Tudor, am călătorit în toată lumea. Rar am găsit un oraş atât de bun, care să fie gazda unui festival. Are dimensiunea potrivită pentru a oferi o experienţă unică, locaţiile sunt aproape, poţi merge pe jos oriunde, totul e accesibil şi tot oraşul vibrează". M-a bucurat enorm, pentru că ăsta a fost pariul meu. Sigur că nu ne putem compara cu Cannes, Veneţia sau Berlin, festivalurile de acolo sunt relevante, pentru că au premiere mondiale ale unor regizori de mare calibru şi, în plus, au şi o dimensiune de business, se tran­zac­ţionează foarte multe filme pe bani serioşi. TIFF are însă farmecul lui. Un producător francez mi-a zis: "Eu le spun studenţilor mei să nu mear­gă prima dată la Cannes, că nu vor înţelege nimic. Să meargă la Wroclav, la Salonic, la Cluj, la Karlovy Vary". Asta e liga festi­valurilor în care jucăm noi, o ligă foarte res­pectată din punct de vedere al programului şi al selecţiei, care are şi suficiente eve­nimente pentru industrie, dar îţi oferă şi o experienţă festivalieră de neuitat, cu petre­ceri, expoziţii, cocktailuri şi concerte.

- La TIFF, ce-i drept, toată lumea se simte ca acasă, se împrieteneşte uşor. E spiritul Clujului sau de vină eşti tu?

- De când am lansat festivalul, am avut în cap acest tipar de eveniment, în care so­cializarea şi networkingul să fie puse în valoare. Important nu e să stai toată ziua închis într-o sală de cinema, ci să poţi avea un schimb de idei, să cunoşti oameni, să împărtăşeşti păreri, să creezi legături. Anul trecut, de pildă, la Cannes, a fost selecţionat un film care s-a născut în urma unei întâlniri la Cluj, dintre un regizor din Argentina şi o producătoare din Fran­ţa. Lucrul ăsta e minunat. Apoi, sigur, genul ăsta de experienţă decurge şi din faptul că noi, cei din board-ul decizional al festivalului, suntem oameni cu personalităţi foarte diferite, drept pentru care ne lăsăm unul altuia largi culoare de respiraţie şi ne încurajăm când avem proiecte personale. Cristian Hordilă şi-a dorit un proiect legat de mâncare şi a făcut FILMFOOD, sub umbrela TIFF, Oana Giur­giu a făcut la "Vlaha" un eveniment Wood­stock, Ştefan Bradea şi-a dorit să aducă filme despre mediu, care să-i facă pe oameni mai conştienţi. Iar Mihai Chi­rilov ţine de nişte ani o secţiune de filme provo­catoare, "Fără limite". Toate astea fac ca TIFF-ul să fie foarte eclectic şi foar­te bogat în oferte. Greu să te plictiseşti la un aşa festival.

- Tu cu ce ai rămas după această ediţie ani­ver­sară?

- Cu o bucurie foarte greu de cuantificat, pe care o trăim toţi şi care ne face să ducem an de an mai departe ce am în­ceput. Aseară, în timpul Galei de închidere, a venit la mine o doamnă de 60-70 de ani din Seini, care mi-a povestit că ea a descoperit festivalul abia în 2012, dar că de atunci e pur şi simplu depen­dentă. Vine în fiecare an din Maramureş, stă la fiica ei la Cluj, se plimbă şi se bucură de tot ce vede. Anul ăsta a văzut 12 filme. Pentru ea, e de neconceput să nu fie aici anual. Ei bine, tipul ăsta de oameni chiar mă mo­tivează să merg mai departe.

"Reuşesc să le fac pe toate, într-un fel pe care nu mi-l explic"

- Produci filme, re­gizezi, ai creat de la zero un festival - nici nu cred că-ţi încap toate abilităţile pe o carte de vizită. Cum faci trecerea de la un rol la altul, Tudor? Nu te mănâncă de viu?

- Ba da, de foarte multe ori. Dacă în străinătate lucrurile sunt mai segmentate, într-o industrie ca a noastră e foarte delicat şi lucrurile se traduc adesea printr-un schimbat psihotic de pălării, de la cea de distribuitor, la cea de regizor şi tot aşa. Şi mă resimt şi eu, deşi reuşesc să le fac pe toate, într-un fel pe care nu mi-l explic. Nu cred că mi-am dorit să fac atâtea, dar când am intrat eu în lumea asta, era un mare haos. România nu avea producători, a trebuit să devenim propriii noştri producători. Nu existau festivaluri de film, am creat festivaluri de film. Voiam să ne distribuim filmele, dar nu existau companii care să distribuie filme româneşti. Aşa am ajuns câţiva oameni să ridicăm o industrie. Dar asta nu înseamnă că e uşor. Când am de lucru la un film, oricât aş vrea să deleg din treburile astea organi­zatorice, ele mă ajung din urmă şi mă afectează.

- Mai ai momente doar pentru tine, când reuşeşti să laşi totul deoparte, să nu fii nici regizor, nici director, ci doar om?

- Dacă nu mă rup să plec undeva, unde să nu mai răspund la telefon, nu se poate, îmi e imposibil. Cât sunt în ţară, sunt un om foarte reactiv social. Pot trăi fără televizor, dar dacă apuc să văd o ştire care mă irită, simt nevoia să am o reacţie, lucrul ăla mă consumă politic şi social. Doar plecând şi închizând reţelele, reuşesc să fiu doar eu cu mine.

- Când l-am intervievat pe Marin Mălaicu Hondrari, la lansarea cărţii care a servit drept inspiraţie pentru filmul tău, i-am cerut să aleagă, exact ca în carte, câteva fotografii din viaţa lui. Îţi propun şi ţie acelaşi exerciţiu. După mai bine de două decenii de la debutul în industria asta a cinematografiei, tu ce imagini sal­vezi de la uitare?

- Aş alege o fotografie din anii 90, cu mine în Piaţa Mare din Târgul Jiu, într-o masă de vreo 500 de mineri, pe care trebuia să-i organizez în calitate de asistent de regie la filmul lui Pin­tilie, "Prea târziu". Aveam 23, 24 de ani, alergam pe-acolo printre mineri şi-mi amintesc cum a venit unul la mine şi mi-a zis: "Ştii cu cine semeni tu? Cu John Lennon!" (râde) O alta e cu mine pe Bulevardul Theodor Pallady din Bucureşti, prin anii 2000, noaptea, filmând videoclipuri cu curse ilegale de maşini pentru La Familia. Părea ceva total scăpat de sub control, un haos cu figuraţie de cartier, băieţeală, pompieri şi maşini care se ciocnesc, dar paradoxal era un haos pe care îl controlam şi care-mi dădea senzaţia că sunt "el lider maximo". Şi apoi, aş pune şi o fotografie men­tală de anul trecut, dintr-o mânăstire de secol 15 dintr-un sătuc de lângă Cordoba, transformată în hotel. Acolo am mers un weekend cu cei patru actori ai mei de la Parking, să stăm, să citim, să vorbim şi să ne cunoaştem înaintea filmărilor. Era o stare de graţie în locul ăla cum rar am trăit în viaţa mea. N-o să uit prea curând curtea aia pustie în care noi, cinci necunoscuţi, venind de pe planete diferite, încer­cam să ajungem la un alfabet comun.

Foto: CORNEL LAZIA