Un călugăr, pe un pisc de munte, în micuța lui mânăstire din cer. Singurul preot. În jur, doar prăpăstii. De peste opt veacuri, schitul ăsta a fost "farul" pentru toți sihaștrii ce-au trăit în peșterile din văi. Părintele Modest Ghinea îi știe. Le duce uneori mâncare, în locuri tainice din păduri. Câteodată, urcă la mânăstire chiar ei. Doar în secret, când nu-i decât puțină lume la slujbă. Nopțile. Se vâră într-un cotlon din biserică și-acolo stau. Tac, se roagă și la răsărit pleacă. Sau se împărtășesc, de câteva ori pe an, la părintele Ghinea, starețul mânăstirii Cetățuia Negru Vodă. Înghesuită pe-o stâncă, ea înseamnă câteva chilii, drumuri în pantă, un funicular și două bisericuțe: una nouă de lemn, maramureșeană, alta străveche săpată într-o peșteră în care se slujește necontenit, din vremea preoților daci. Atât. Alte clădiri n-au loc. Nicio grădină de zarzavat nu se poate însămânța în piatra seacă. Nici apă n-au, niciun izvor în tot muntele. Puțina apă e trasă de niște pompe, din vale, până într-un bazin săpat în stâncă de daci, acum 2500 de ani. E viață aspră sus. Puțini monahi rezistă. Cetățuia e-o "probă" de călugărie: "dac-o făcut față acolo, la greutăți, înseamnă că-i vrednic", zice mereu Episcopul și-i trimite la alte mânăstiri începătoare pe cei ce nu rezistă. Iar starețul Modest rămâne iarăși singur, mereu. Neclintit în credință; de 26 de ani, de când a venit aici n-a părăsit mânăstirea. Și să vrea, n-ar putea pleca nicio zi, că n-are cine ține Liturghia. E singurul preot. N-are cum să-i lase pe credincioșii ce urcă zi de zi muntele, ca să-l caute. Și locurile astea binecuvântate. Și peșterile. Și sihaștrii...
Nebuni întru Hristos
Să stai într-o bisericuță intimă, întunecată, din ferestruicile căreia zbucnește peste lume o priveliște dumnezeiască... Nu vezi pământurile de jos. Doar valuri unduitoare de stâncă și păduri, plutind peste cețurile înseninate. "Vă dați seama ce minune divină, pentru un preot, să facă Liturghia privind mereu la frumusețile astea prin ferestre?... Chiar și când slujesc singur, tot sunt fericit", îmi mărturisește starețul Modest. Undeva jos, departe, spre rămășițele ferfenițite ale negurii, un colț de cătun de bordeie mărunte înconjoară poalele mânăstirii. Tocmai de-acolo urcasem, pe-o potecă abruptă și șerpuită. Acolo se află valea largă a Dâmboviței, mașinile trecând în goană pe drum, vuietul, satul Cetățeni, de țigani, grătarele cu manele, în weekend... Ăsta-i versantul din față al mânăstirii. Cel mai cunoscut. Puțină lume știe, însă, că pe partea cealaltă a muntelui se află un defileu mult mai sălbatic, care din străvechime s-a numit "Valea Chiliilor". Așa a rămas în vorba localnicilor, până azi. Orice rudar din Cetățeni știe că acolo, "în spate", e valea cu chilii ale preoților daci și ale celor "de-ai lui Negru Vodă". Toți știu, dar puțini se-ncumetă prin văgăunile alea. Gabriel Tinca, din Cetățeni, apropiat al bisericii, spune că, de fapt, oamenii nu prea mai au curaj. Foarte puțini țigani de-ai lui se aventurează în acea zonă. Nu-s locuri de plimbare, marcate, bătute de poteci. E periculos, doar stânci și copaci, ce-abia se mai țin de versanți. Plus că-i plin de sălbăticiuni, ce parcă păzesc locul. Starețul merge cu mine să-mi arate Valea Chiliilor, din locul cel mai înalt al piscului, unde a fost înfiptă cândva o cruce numită "Crucea Dorințelor". Valea Chiliilor... Se vede toată, sub picioarele noastre. O căldare abisală de codri, pe albia pârâului Cetățuia, paralelă cu cea a Dâmboviței. Ți se pare incredibil ca-n arealul ăsta atât de restrâns, de doar 4 kilometri, la doar 23 de kilometri de Câmpulung și așa aproape de drumul național spre Rucăr-Bran (bătut de mii de mașini și turiști), acolo, în prăpastia aia neștiută, să mai trăiască pustnici, în veacul XXI!... O vatră de sihaștri, ruptă de lume. Părintele Modest îi cunoaște. Ultimii trei au venit în anul 1998 și de-atunci n-au mai părăsit grotele. N-au văzut alt chip de om decât pe-al lui, rar, când vine să le aducă merindă și împărtășanie. Ori pe-al vreunui credincios rătăcit noaptea pe cărare... "Toată Valea asta a Chiliilor e plină de peșteri, naturale sau scobite de mână de schimnici. Numele nu-i trecut pe vreo hartă, dar localnicii așa îi zic de sute de ani. Nici eu nu știu toate grotele. Sunt acolo, jos, ascunse", îmi spune părintele Modest, ținându-se vârtos de balustrada de fier ce înconjoară Crucea Dorințelor, pentru ca pelerinii să nu cadă în prăpastie.
"E sigur că-n grotele astea s-au nevoit mai întâi pustnici daci. Celebrii preoți «ktistai» («întemeietorii de neam»), care erau și mari maeștri în vindecări cu plante medicinale. Sunt inscripții, dovezi arheologice clare, ale existenței acestei vetre de pustnicie a călugărilor daci, încă din veacul V î.Hr. A fost aici o continuitate firească de credință, între daci și creștini. Patericul mărturisește despre așezarea isihastă din Valea Chiliilor că a luat ființă încă înainte de veacul XIII. Cea mai veche și mai severă sihăstrie de pe pământ românesc. Veneau aici cuvioși greci din Athos, încă din primul mileniu creștin, doritori de îndumnezeire și viață aspră. Acești «nebuni întru Hristos» se zideau efectiv de vii în găurile lor, lăsând doar o deschizătură pe unde să pătrundă aerul și să le fie coborâtă puțină hrană pe frânghie. Pe-acești «zăvorâți», oamenii locului i-au numit «chilioți» - oamenii chiliilor din peșteri. Mulți au ajuns eremiți faimoși, atingând măsura sfințeniei. Toată Valea asta a Chiliilor e azi sit arheologic de interes național. Cetate și așezare dacice, din cultura Latène. Cetate, chilii și mânăstire creștine, încă din 1215, din vremea lui Negru Vodă... În plus, alt lucru bizar: doar în acești 4 kilometri, sunt foarte multe plante medicinale, care nu și-ar avea locul aici. Botanic, științific, nu se explică. O doamnă profesoară botanistă din Câmpulung mi-a notat un tabel cu zeci de specii vechi, care efectiv nu sunt din acest areal. Unii rudari băștinași merg acolo doar pentru plantele astea miraculoase. Știu și-un pustnic, părintele Pamvo, care le caută. Culegând plante de leac, localnicii găsesc mereu oseminte vechi și mi le aduc. Pe toate le păstrez, într-un loc anume. Urmează a fi date la analiză, mi-am notat locurile unde au fost găsite, începem să facem niște hărți... Am răbdare, nu plec de aici. Toate la timpul lor...".
Cuvioasa Mavra și lupii
Năframe colorate flutură lung pe Crucea Dorințelor. Legate de credincoși, ca să le poarte rugăciunile în cele patru vânturi... La piciorul Crucii, pe-o masă, sunt obiecte aduse de suferinzii ce-și caută speranța pe-acest pinten de stâncă, numit și "Tronul lui Negru Vodă", cel mai înalt din tot muntele, înconjurat doar de cer. De-aici, în urmă cu 75 de ani, un monah pe nume Pimen Bărbieru a coborât pe funie, găsind peștera și moaștele întregi ale unui mare sfânt român: Ioanichie cel Nou de la Muscel. Modest, călugărul de lângă mine, le-a redescoperit în 1996, îngropate, printr-o întâmplare miraculoasă, despre care am scris în revistă pe larg (F. AS nr. 1368). Asta-i cea mai importantă peșteră a muntelui. Un loc socotit sfânt, dar inaccesibil: nici părintele Modest n-a reușit s-ajungă decât de două ori, în 26 de ani. Doar pe frânghie poți intra. Toată lumea și-o amintește pe cuvioasa Mavra, călugărița care a venit aici în 1969, peste creste, tocmai din munții Neamțului. "Mi-a povestit părintele Dorotei Bărbieru, tot pustnic din Valea Chiliilor, fratele de sânge al protosinghelului Pimen, descoperitorul moaștelor. Mavra a venit din părțile mânăstirii Sihla, iarna, prin zăpezi până la șold. Avea cu ea doi lupi care o păzeau, cu care vorbea precum cu oamenii. Lupi da, lupi mari. Le zicea pe nume. I-a întrebat pe oamenii de jos, din sat, unde e un loc sfânt numit Cetățuia. A intrat în biserica din peșteră și a rămas trei zile, doar în genunchi. S-a spovedit la părintele Dorotei. A zis că simțise de-o viață chemarea de a ajunge aici, într-un loc cu rugăciune milenară. Apoi și-a luat lupii și a plecat, sute de kilometri prin nămeți, înapoi până la Sihla, unde e consemnată în documente că a fost pustnică muceniță până la sfârșitul zilelor..."
Pesmeții sfinților
La fiecare început de iarnă, starețul adună pâine și o taie cuburi, pentru a o face pesmeți, precum anafura. O pune la uscat, la soare, apoi o rânduiește în saci. În fiecare sac pune și câte-un bolovan de sare. Părintele Modest merge greu. Are diabet, mai multe operații la picioare, din cauza frigurilor și a lungilor urcușuri prin munți, când, uneori, s-a accidentat grav. Ia sacii și îi duce pustnicilor.
"Deseori am vrut să le duc și ceva mâncare de post, dar nu vor. Se mânie. De fapt, ei nu cer nici pesmeții ăia, dar insist să las sacii în locurile stabilite. Pentru ei, hrana nu contează. Doar să atingă din când în când, cu limba, sloiul de sare, să bea din apa pe care le-o aduc. Și le-ajunge. În rest, sunt cufundați în rugăciune. Nu sunt multe care trebuiesc trupului acestuia, ci numai atât cât să aibă putere de a se ruga. Dacă-i găsesc oamenii, se ascund, fug. Sau îi alungă. Îi izgonesc destul de brutal. Dar faptul că nu vorbesc cu ei, asta nu înseamnă că nu-i iubesc. Îi iubesc prea mult, au capacitatea să se roage pentru toți oamenii deodată. Cu lacrimi se roagă. Așa mi-a spus mie pustnicul Pahomie, destul de dur: «Să știi, măi, părinte, că rugăciunea care nu-i cu lacrimi, aia nu-i rugăciune!». Tot cu un lup a apărut aici și Pahomie și tot din munții Neamțului, de la Mânăstirea Sihăstria. Anul trecut, în septembrie, s-au făcut doi ani de când a murit. La fel, sute de kilometri pe jos, prin munți. Și n-a umblat decât noaptea. Lupu ăla l-a păzit până la moarte. Era un om înalt, ciolănos, zdravăn. Și destul de fioros, așa. Îl vedeam încruntat, neiertător. Parcă tuna când vorbea, cu glasul lui gros. Avea ochii arzători, sub sprâncenele foarte groase, înroșiți de oboseala privegherilor. Vă spun, îmi era cam... teamă așa, de dânsul. Mai ales când vedeam și lupul ăla, cum îl așteaptă sus pe stâncă. Abia apoi am început să-i simt firea cea ascunsă. Un om în armonie cu tot ce-i în jur. Cu natura, cu mersul anotimpurilor... Se enerva dacă-i ofeream ceva, nu se plângea de nimic, zicea că-i e foarte cald iarna în peștera lui, fără foc. Doar de trei ori am petrecut puțin timp cu Sfinția Sa. Am trecut pe lângă căprioare, care nu au fugit de noi. Am văzut râsul, pe o creangă deasupra noastră, care a mârâit la noi, gata să sară. Cuviosul Pahomie doar s-a întors puțin spre el și a tunat cu glasul ăla: "Măăă!...". Râsul s-a ghemuit cu botul pe labe, ca un motan cuminte. N-a mai zis nimic, dar nici n-a fugit. Cât am stat cu el, niciodată n-am căutat să vorbim despre ce se întâmplă în lume. Oamenii ăștia... ai impresia că simt deja mersul lumii, fără a avea nevoie de televizor sau informații concrete despre ea. Țin minte că, odată, stăteam cu el aici, la Cruce, ne uitam la munți. Mai mult tăceam, ca de obicei. Eu eram cam deznădăjduit, aveam lipsuri mari în mânăstire, obște puțină... Pentru prima dată am avut ispita de-a părăsi mânăstirea. Să plec în Sfântul Munte. Țin minte că atunci părintele m-a atins cu palma pe umăr. Nu mai făcuse niciodată asemenea gesturi de apropiere. Nu m-am putut abține și-am izbucnit: «Nu știu, părinte... Suntem păcătoși... Mai ales eu, sunt cel mai mare păcătos din lumea asta!...» Îmi dădeau lacrimile. El a ascultat și apoi a proclamat, aproape țipând: «Auzi, mă, cuvioase?!...». Să știi că și ciulinele are floarea lui și parfumul lui! Oameni-s ca ciulinii. Ai văzut tu floarea de ciuline?!... Nu ți se pare cea mai frumoasă de pe pământ?»".
Pustnicul din cer
De când e la Cetățuia, părintele Modest n-a intrat decât în 7 peșteri de schimnici, din multele care sunt adunate în strâmta Vale a Chiliilor. Motivul: mai mereu găsește acolo ursoaice cu pui, plus că e foarte greu de urcat. De pildă, schimonahul Pamvo stă într-o grotă, undeva între Valea Chiliilor și Valea lui Coman și face 3-4 ore până aici, pe-o scurtătură doar de el știută. Nimeni nu înțelege cum, dar apare în mânăstire tocmai pe sus, pe sub chilii. "Nu ocolește piscul, ca să urce apoi pe poteca obișnuită. Vine prin spate, din Valea lui Coman, nu-i nicio cărare acolo. De parc-ar fi urcat prin cer", se uimește egumenul. Îl găsește deseori la Crucea Dorințelor, sau în partea cealaltă, la "Peștera lui Zamolxe", care are tot un hău sub ea. Pamvo e pustnicul care vine cel mai des la mânăstire. Chiar și la o lună-două. Are nevoie de biserică, de Liturghie, s-a spovedit o dată și la părintele Modest. Dar și el își duce iernile-n peștera neîncălzită, fără a cere ceva. "Nu pot să spun că vorbim mare lucru, când mă-ntâlnesc cu el. Pe cuvânt. Mi-a spus odată că atunci când te rogi, simți o înflăcărare-n inimă, ce, efectiv, îți ține de frig, nu mai simți nimic. Pare tânăr, în forță, dar am auzit că ar avea mult peste 80 de ani. Și mai are el o vorbă, mereu: «Darul cel mai de preț al omului, viața!..» Atâta zice: «Să nu uităm să prețuim viața!...»".
Părintele Modest mai știe alți doi sihaștri, care stau chiar în capătul Văii Chiliilor, spre Bucegi: schimonahii Nicolae și Tihon. Veniți și ei tocmai din 1998, străbătând toți Carpații Orientali, de la nord la sud, pentru a găsi această vale renumită. "Ei doi au ceva de... ruși, vorbesc greu românește. M-a frapat că sunt neschimbați la chip de când au venit. Nicolae e sigur foarte bătrân, poate că a trecut de suta de ani, cine știe... N-au vârstă. Tihon i-e ucenic, tânăr, abia puțin peste 70. Cred că momentan stau în aceeași peșteră, pentru ca Tihon să aibă grijă de cuvios. Știu grota de 23 de ani, dar nu mă duc la ei. Ne întâlnim doar în anumite locuri stabilite. Odată mi-au spus că veniseră aici fiindcă știau că-n Valea Chiliilor au trăit mulți sfinți vechi, de care auziseră deja. Și că vor rămâne amândoi până la moarte...".
Trebuie să precizez că n-a fost prea ușor să obțin aceste puține informații despre sihaștri de la părintele Modest. La început, n-a vrut să-mi zică nimic. Mereu se oprea la jumătatea frazei, sfiindu-se să continue. Nici numele lor nu mi le-a dezvăluit decât târziu. Îmi jură că, dacă Episcopul însuși l-ar obliga să arate cuiva locurile unde trăiesc, nu le-ar divulga. Îi cunoaște demult, știe că sunt oameni îndumnezeiți. E convins că, dintre peșterile pe care le-a descoperit, unele cu siguranță au în ele oseminte sau moaște. "E aici o grotă, pe versantul celălalt, cu două ciuperci de piatră de-o parte și de alta a intrării, ca Babele de pe Bucegi. Deasupra intrării, vezi un mic locaș pentru icoană. Tavanul e pe jumătate prăbușit, dar înăuntru se poate vedea un fel de pat scobit în rocă și niște inscripții vechi, exact ca-n peștera Sfântului Ioanichie, la 1638. Undeva, chiar sub chiliile noastre, e o altă peșteră foarte veche, în care intrau cinci persoane, c-un zid de bolovani în față, ce încă se mai păstrează parțial. A fost astupată cu pământ. Sunt sigur că acolo e trupul unui cuvios, dar n-am vrut să-l scot. Și nici nu vreau să arăt locul. Nu mă simt vrednic să sap, e o răspundere prea mare. Am zis că va fi atunci când va vrea Dumnezeu...".
Părintele Modest știe bine ce e pustnicia. A trăit deja experiența de-a sta în preajma unui sfânt. De la 18 ani a renunțat la lume. În '82, era deja în mânăstire, la Sitaru. Nu l-a interesat nici că făcuse două facultăți și masterate, la Teologie și Istorie, nici c-a ajuns călugărul cel mai apropiat al Înaltului Teofan, Episcop Vicar al Patriarhiei din București. I se promisese un viitor confortabil, dar în 1992, a renunțat la tot. După o întâmplare miraculoasă, despre care a vorbit cu puțină lume. O redau aici, cuvânt cu cuvânt:
Sfântul din dumbravă
"Eram la Mânăstirea Antim, dar căutam mereu singurătatea. Nu știu, un dor nepotolit să plec. Atunci, în vara lui '92, am cerut binecuvântare să mă duc singur undeva, pe munte, să mă reculeg. Aveam demult amintirea asta: că odată, în copilărie, fusesem într-o drumeție în Bucegi și ne-a prins o ploaie mare și toți copiii ne-am adăpostit într-un fel de grotă, la intrarea căreia era o iconiță. Am stat acolo toți, zgribuliți, și m-am simțit cel mai fericit din viața mea. Voiam să regăsesc grota aia, icoana copilăriei. Nu am găsit-o. M-am rătăcit sus pe munte și ore întregi am umblat prin jnepenișuri, de-a bușilea. Nu vedeam lumina, nu știam încotro s-o iau. Mă târâiam efectiv pe sub tufișuri. M-am luat după un susur de apă, dar nu puteam vedea apa, doar bănuiam că e undeva, pe dedesubt. Și o voce-mi spunea: «Mergi înainte». M-am pomenit într-o dumbravă micuță, scăldată de-o lumină portocalie, o țin minte și acum: în dreapta, un fel de paraclis sălbatic, băgat sub o stâncă, acoperit cu niște ierburi lungi, ude, groase, ca niște liane. Foarte mic, cât o căsuță. În dreapta, un bordei de pământ, la fel de camuflat de ierburi într-o gaură de piatră. Dac-aș fi venit din orice altă direcție, nu le vedeam. Apa pe care-o urmasem era de fapt un izvor ce țâșnea din munte. Și atunci am văzut un pustnic în iarbă care mi-a zis: «Te-ai rătăcit, taică. Te-ai rătăcit...». De 60 de ani de zile nu mai văzuse chip de om. Venise în luminișul ăla de la 24 de ani și atunci avea 84. Absolut nimeni nu găsise locul ăsta, în acest timp. «Aici e imposibil să ajungi, dacă nu vrea Dumnezeu...», mi-a zis. Am trăit trei zile cu acest sihastru, în bordeiul lui. Trei zile! Și-am simțit că aflu mai multe despre Dumnezeu decât din toate facultățile de Teologie posibile. Eram primul om cu care a vorbit, după 60 de ani! Mi se părea că e înconjurat efectiv de-o aură de sfințenie. Nu știu de ce, dar nu voiam să mai plec de lângă el niciodată. Și azi, deseori, îmi pare rău că n-am rămas. L-am rugat, dar el a zis simplu: «Nu-i pentru tine locu' ăsta. Sunt mulți care au nevoie de tine acolo...». Am plecat din dumbrava aia, tot uitându-mă înapoi. Și el doar zâmbea, uitându-se după mine. Nu l-am mai văzut niciodată, dar experiența asta mi-a schimbat viața. Am cerut insistent, la Patriarhie, să mă duc undeva într-un munte, la o mânăstire izolată. «Oriunde! Unde-o fi mai greu și mai singurătate», ziceam. Până la urmă, în '93 am fost trimis aici. Nu știam nimic despre Cetățuia, despre pustnici, schitul era părăsit. Apoi l-am dezgropat pe Sfântul Ioanichie și asta a fost o mare fericire. Apoi i-am cunoscut pe ceilalți sihaștri și tot ce a urmat...
Moartea lui Pahomie
În 2017, la moartea schimonahului Pahomie, lupul său a urlat de tristețe. L-a auzit pustnicul Pamvo și a mers în peștera călugărului. Pe urmă a dat fuga la mine: «Veniți, părinte stareț, că fratele Pahomie s-a dus la Domnul...». Tocmai ieșisem de la masă, eram pe o stâncă, în spate, când a apărut. «Prin cer», așa cum venea el mereu. Am luat câteva lumânări în grabă și m-am dus. La peștera lui Pahomie, venise între timp și pustnicul Tihon, care-l priveghea tăcut, c-o candelă de seu aprinsă. M-am uitat înăuntru: monahul își săpase dinainte mormântul. Acolo, în grotă. Își cărase și plăci de piatră, din munte, ca să fie puse deasupra lui. Părintele Tihon mi-a spus doar că Pahomie știa dinainte când va muri, și că i-a zis asta. Și i-a mai lăsat cuvânt că vrea să nu se pună la groapa lui nicio cruce, niciun semn, absolut nimic. Și să nu zicem la nimeni unde a murit, fiindcă vrea să plece din lumea asta «un nimeni». Acolo l-am înmormântat după trei zile, doar eu împreună cu bunii mei Pamvo, Tihon și Nicolae. Am spus câte o rugăciune fiecare... și gata. Dar n-o să uit niciodată chipul pustnicului, când l-am văzut întins pe pătura aia, înainte de a-l coborî în groapă. Emana o lumină! Jur. Avea un zâmbet, o bunătate cum nici n-aș fi bănuit c-ar putea avea omul ăla aspru, mânios. Recunosc, am plâns. Era efectiv un mort viu, complet împăcat cu Dumnezeu. Și am mai constatat ceva: până atunci, prin peștera lui curgea un izvoraș. În partea dreaptă, printr-un șanț îngust, se prelingea pe lângă intrare, până într-un găvan săpat în piatră. Era dintre puținele izvoare, din toți munții ăștia săraci. De aceea Pahomie nu avusese niciodată nevoie de apă de băut. Ei bine, chiar în ziua morții lui, izvorul acela a secat brusc. Mai trec uneori pe acolo, să-i mai pun o lumină și mă uit. De atunci nu mai curge niciun strop, pentru totdeauna."