Sihaștrii din Valea Chiliilor

Bogdan Lupescu
O probă de călugărie

Un călugăr, pe un pisc de munte, în micuța lui mânăstire din cer. Singurul preot. În jur, doar prăpăs­tii. De peste opt veacuri, schitul ăsta a fost "farul" pentru toți sihaștrii ce-au trăit în peșterile din văi. Părin­tele Modest Ghinea îi știe. Le duce uneori mâncare, în locuri tainice din păduri. Câteo­dată, urcă la mânăstire chiar ei. Doar în secret, când nu-i decât puțină lume la slujbă. Nopțile. Se vâră într-un cotlon din bi­serică și-acolo stau. Tac, se roagă și la răsărit plea­că. Sau se împărtă­șesc, de câteva ori pe an, la pă­rin­tele Ghinea, starețul mâ­năs­­tirii Cetățuia Negru Vodă. În­ghesuită pe-o stân­­că, ea înseamnă câte­va chilii, drumuri în pantă, un funi­cular și două bise­ri­cu­țe: una nouă de lemn, ma­ramureșeană, alta stră­ve­che săpată într-o peșteră în care se slujește necon­tenit, din vremea preoților daci. Atât. Alte clădiri n-au loc. Nicio grădină de zarzavat nu se poate însămânța în piatra seacă. Nici apă n-au, niciun izvor în tot muntele. Pu­țina apă e trasă de niște pompe, din vale, până într-un bazin săpat în stâncă de daci, acum 2500 de ani. E viață aspră sus. Puțini monahi rezistă. Cetățuia e-o "probă" de călugărie: "dac-o făcut față acolo, la greutăți, înseamnă că-i vred­nic", zice mereu Episcopul și-i trimite la alte mâ­năstiri începătoare pe cei ce nu rezis­tă. Iar starețul Modest rămâne iarăși singur, mereu. Neclintit în credință; de 26 de ani, de când a venit aici n-a părăsit mânăstirea. Și să vrea, n-ar putea pleca nicio zi, că n-are cine ține Liturghia. E singurul preot. N-are cum să-i lase pe credincioșii ce urcă zi de zi muntele, ca să-l caute. Și locu­rile astea binecuvântate. Și peș­terile. Și sihaștrii...

Nebuni întru Hristos

Să stai într-o bisericuță intimă, întunecată, din ferestruicile căreia zbucnește peste lume o prive­liște dumnezeiască... Nu vezi pământurile de jos. Doar valuri unduitoare de stâncă și păduri, plu­tind peste cețurile înseninate. "Vă dați seama ce minune divină, pentru un preot, să facă Liturghia privind mereu la frumusețile astea prin ferestre?... Chiar și când slujesc singur, tot sunt fericit", îmi mărturisește sta­rețul Modest. Undeva jos, depar­te, spre rămă­șițele ferfenițite ale negurii, un colț de cătun de bordeie mărunte înconjoară poalele mânăstirii. Toc­mai de-acolo urcasem, pe-o potecă abruptă și șerpuită. Acolo se află valea largă a Dâmboviței, mașinile trecând în goană pe drum, vuietul, satul Cetățeni, de țigani, grătarele cu ma­nele, în weekend... Ăsta-i ver­santul din față al mâ­năs­tirii. Cel mai cunoscut. Puțină lume știe, însă, că pe partea cealaltă a mun­te­lui se află un defileu mult mai sălbatic, care din străvechime s-a numit "Va­­lea Chi­liilor". Așa a ră­mas în vor­ba localnici­lor, până azi. Orice rudar din Cetățeni știe că acolo, "în spate", e valea cu chi­lii ale preoților daci și ale celor "de-ai lui Negru Vodă". Toți știu, dar puțini se-ncumetă prin văgău­nile alea. Gabriel Tinca, din Ce­tățeni, apro­piat al bise­ricii, spune că, de fapt, oa­menii nu prea mai au curaj. Foarte puțini țigani de-ai lui se aventu­rează în acea zonă. Nu-s locuri de plimbare, mar­cate, bă­tute de poteci. E periculos, doar stânci și copaci, ce-abia se mai țin de versanți. Plus că-i plin de sălbăticiuni, ce parcă păzesc locul. Starețul mer­ge cu mine să-mi arate Valea Chiliilor, din locul cel mai înalt al piscului, unde a fost înfiptă cândva o cruce numită "Crucea Do­rin­țelor". Valea Chi­liilor... Se vede toată, sub picioarele noastre. O căldare abisală de codri, pe albia pârâu­lui Cetă­țuia, paralelă cu cea a Dâm­boviței. Ți se pare incre­dibil ca-n arealul ăsta atât de restrâns, de doar 4 kilometri, la doar 23 de kilometri de Câm­pulung și așa aproape de drumul național spre Rucăr-Bran (bătut de mii de mașini și turiști), aco­lo, în prăpastia aia ne­știută, să mai tră­iască pust­nici, în veacul XXI!... O vatră de si­haștri, ruptă de lume. Părintele Modest îi cunoaște. Ultimii trei au venit în anul 1998 și de-atunci n-au mai părăsit grotele. N-au văzut alt chip de om decât pe-al lui, rar, când vine să le adu­că merindă și împărtășanie. Ori pe-al vreunui credincios rătăcit noaptea pe cărare... "Toată Valea asta a Chiliilor e plină de peșteri, naturale sau scobite de mână de schimnici. Nu­mele nu-i trecut pe vreo hartă, dar localnicii așa îi zic de sute de ani. Nici eu nu știu toate grotele. Sunt acolo, jos, ascunse", îmi spune părintele Modest, ținându-se vârtos de balustrada de fier ce încon­joară Crucea Dorințelor, pentru ca pele­rinii să nu cadă în prăpastie.
"E sigur că-n grotele astea s-au nevoit mai întâi pustnici daci. Celebrii preoți «ktistai» («în­temeietorii de neam»), care erau și mari maeștri în vindecări cu plante medicinale. Sunt inscripții, dovezi arheo­logice clare, ale existenței acestei vetre de pustnicie a călugărilor daci, încă din veacul V î.Hr. A fost aici o continuitate fir­ească de credință, între daci și creștini. Patericul măr­turisește despre așezarea isi­hastă din Valea Chi­liilor că a luat ființă încă înainte de veacul XIII. Cea mai veche și mai se­veră sihăstrie de pe pă­mânt românesc. Veneau aici cuvioși greci din Athos, încă din primul mileniu creștin, doritori de îndumnezeire și viață aspră. Acești «nebuni întru Hris­tos» se zideau efectiv de vii în găurile lor, lăsând doar o deschi­zătură pe unde să pă­trun­dă aerul și să le fie coborâtă puțină hrană pe frânghie. Pe-acești «zăvorâți», oame­nii locu­lui i-au numit «chilioți» - oamenii chiliilor din peșteri. Mulți au ajuns eremiți faimoși, atingând mă­sura sfințeniei. Toată Valea asta a Chiliilor e azi sit arheologic de inte­res național. Cetate și așezare dacice, din cultura Latène. Cetate, chilii și mânăstire creștine, încă din 1215, din vremea lui Negru Vodă... În plus, alt lucru bizar: doar în acești 4 kilo­metri, sunt foarte multe plante me­dicinale, care nu și-ar avea locul aici. Botanic, științific, nu se explică. O doamnă profesoară botanistă din Câmpulung mi-a notat un tabel cu zeci de specii vechi, care efectiv nu sunt din acest areal. Unii rudari băștinași merg acolo doar pen­tru plantele astea miraculoase. Știu și-un pustnic, părintele Pamvo, care le caută. Culegând plante de leac, localnicii găsesc mereu oseminte vechi și mi le aduc. Pe toate le păstrez, într-un loc anu­me. Urmează a fi date la analiză, mi-am notat lo­curile unde au fost găsite, începem să facem niște hărți... Am răbdare, nu plec de aici. Toate la tim­pul lor...".

Cuvioasa Mavra și lupii

Năframe colorate flutură lung pe Crucea Do­rin­țelor. Legate de credincoși, ca să le poarte ru­gă­ciu­nile în cele patru vânturi... La piciorul Cru­cii, pe-o masă, sunt obiecte aduse de suferinzii ce-și caută speranța pe-acest pinten de stâncă, numit și "Tronul lui Negru Vodă", cel mai înalt din tot muntele, înconjurat doar de cer. De-aici, în urmă cu 75 de ani, un monah pe nume Pimen Bărbieru a coborât pe funie, găsind peștera și moaștele în­tregi ale unui mare sfânt român: Ioa­nichie cel Nou de la Muscel. Modest, călugărul de lângă mine, le-a redescoperit în 1996, îngro­pate, printr-o întâm­plare miraculoasă, despre care am scris în revistă pe larg (F. AS nr. 1368). Asta-i cea mai importantă peșteră a muntelui. Un loc socotit sfânt, dar inac­cesibil: nici părintele Mo­dest n-a reușit s-ajungă decât de două ori, în 26 de ani. Doar pe frânghie poți intra. Toată lumea și-o amin­tește pe cuvioasa Mavra, călugărița care a venit aici în 1969, peste creste, tocmai din munții Neam­țului. "Mi-a poves­tit părintele Do­ro­tei Bărbieru, tot pustnic din Valea Chiliilor, fra­tele de sânge al protosin­ghe­lului Pimen, descope­ritorul moaștelor. Mavra a venit din părțile mâ­năstirii Sihla, iarna, prin ză­pezi până la șold. Avea cu ea doi lupi care o pă­zeau, cu care vorbea precum cu oamenii. Lupi da, lupi mari. Le zicea pe nume. I-a întrebat pe oamenii de jos, din sat, unde e un loc sfânt numit Cetățuia. A intrat în biserica din peș­teră și a rămas trei zile, doar în genunchi. S-a spovedit la părintele Dorotei. A zis că simțise de-o viață che­ma­rea de a ajunge aici, într-un loc cu rugăciune milenară. Apoi și-a luat lupii și a ple­cat, sute de kilometri prin nămeți, înapoi până la Sihla, unde e consemnată în do­cumente că a fost pustnică muceniță până la sfâr­șitul zilelor..."

Pesmeții sfinților

La fiecare început de iarnă, starețul adună pâi­ne și o taie cuburi, pentru a o face pesmeți, pre­cum anafura. O pune la uscat, la soare, apoi o rân­du­iește în saci. În fiecare sac pune și câte-un bolovan de sare. Părintele Modest merge greu. Are diabet, mai multe operații la picioare, din cauza frigurilor și a lungilor urcușuri prin munți, când, uneori, s-a accidentat grav. Ia sacii și îi duce pust­nicilor.
"Deseori am vrut să le duc și ceva mâncare de post, dar nu vor. Se mânie. De fapt, ei nu cer nici pesmeții ăia, dar insist să las sacii în locurile stabilite. Pentru ei, hrana nu contează. Doar să atingă din când în când, cu limba, sloiul de sare, să bea din apa pe care le-o aduc. Și le-ajunge. În rest, sunt cufundați în rugăciune. Nu sunt multe care trebuiesc trupului acestuia, ci numai atât cât să aibă putere de a se ruga. Dacă-i găsesc oa­me­nii, se ascund, fug. Sau îi alungă. Îi izgonesc destul de brutal. Dar faptul că nu vorbesc cu ei, asta nu înseam­nă că nu-i iubesc. Îi iubesc prea mult, au capaci­tatea să se roage pentru toți oa­me­nii deodată. Cu lacrimi se roagă. Așa mi-a spus mie pustnicul Paho­mie, destul de dur: «Să știi, măi, pă­rinte, că rugă­ciu­nea care nu-i cu la­crimi, aia nu-i rugăciune!». Tot cu un lup a apă­rut aici și Pahomie și tot din munții Neam­țului, de la Mânăstirea Sihăstria. Anul trecut, în sep­tem­­brie, s-au făcut doi ani de când a murit. La fel, sute de kilometri pe jos, prin munți. Și n-a um­blat decât noaptea. Lupu ăla l-a păzit până la moarte. Era un om înalt, ciolănos, zdravăn. Și des­tul de fioros, așa. Îl ve­deam încruntat, neier­tă­tor. Parcă tuna când vor­bea, cu glasul lui gros. Avea ochii arzători, sub sprâncenele foarte groa­se, înroșiți de oboseala privegherilor. Vă spun, îmi era cam... teamă așa, de dân­sul. Mai ales când vedeam și lupul ăla, cum îl așteaptă sus pe stâncă. Abia apoi am început să-i simt firea cea ascunsă. Un om în armonie cu tot ce-i în jur. Cu natura, cu mersul anotim­pu­ri­lor... Se enerva dacă-i ofeream ceva, nu se plângea de nimic, zicea că-i e foarte cald iarna în peștera lui, fără foc. Doar de trei ori am petrecut puțin timp cu Sfinția Sa. Am trecut pe lân­gă căprioare, care nu au fu­git de noi. Am văzut râsul, pe o creangă deasupra noastră, care a mâ­râit la noi, gata să sară. Cuviosul Pahomie doar s-a în­tors puțin spre el și a tunat cu glasul ăla: "Măăă!...". Râsul s-a ghemuit cu botul pe labe, ca un motan cu­minte. N-a mai zis nimic, dar nici n-a fugit. Cât am stat cu el, niciodată n-am căutat să vorbim despre ce se în­tâmplă în lume. Oa­me­nii ăștia... ai im­pre­sia că simt deja mer­sul lumii, fără a avea ne­voie de televizor sau infor­mații concrete des­pre ea. Țin minte că, odată, stăteam cu el aici, la Cruce, ne uitam la munți. Mai mult tăceam, ca de obicei. Eu eram cam deznă­dăjduit, aveam lipsuri mari în mâ­­năs­tire, obște pu­ți­nă... Pen­tru prima dată am avut ispita de-a pă­răsi mânăstirea. Să plec în Sfântul Munte. Țin minte că atunci părintele m-a atins cu palma pe umăr. Nu mai făcuse ni­cio­dată asemenea ges­turi de apropiere. Nu m-am putut abți­ne și-am izbuc­nit: «Nu știu, pă­rinte... Suntem păcă­toși... Mai ales eu, sunt cel mai ma­re pă­că­tos din lumea as­ta!...» Îmi dă­deau lacri­mile. El a as­cultat și apoi a procla­mat, aproape ți­pând: «Auzi, mă, cuvioa­se?!...». Să știi că și ciu­linele are floa­rea lui și parfumul lui! Oameni-s ca ciulinii. Ai văzut tu floarea de ciu­line?!... Nu ți se pare cea mai frumoa­să de pe pă­mânt?»".

Pustnicul din cer

De când e la Ce­tățuia, pă­rintele Mo­dest n-a intrat decât în 7 peșteri de schimnici, din mul­tele care sunt adunate în strâmta Vale a Chiliilor. Moti­vul: mai mereu găseș­te acolo ursoaice cu pui, plus că e foarte greu de urcat. De pil­dă, schi­monahul Pam­vo stă într-o gro­tă, un­deva între Valea Chi­liilor și Valea lui Co­man și face 3-4 ore până aici, pe-o scur­tătură doar de el știută. Nimeni nu în­țele­ge cum, dar apare în mânăs­tire toc­mai pe sus, pe sub chilii. "Nu ocoleș­te pis­cul, ca să urce apoi pe po­teca obișnuită. Vine prin spate, din Valea lui Co­man, nu-i nicio cărare acolo. De parc-ar fi ur­cat prin cer", se ui­mește egu­menul. Îl găsește de­seori la Crucea Dorin­țe­lor, sau în partea cealaltă, la "Peș­tera lui Za­mol­xe", care are tot un hău sub ea. Pamvo e pustnicul care vine cel mai des la mânăstire. Chiar și la o lună-două. Are nevoie de biserică, de Liturghie, s-a spove­dit o dată și la părintele Modest. Dar și el își duce iernile-n peștera neîncăl­zită, fără a cere ceva. "Nu pot să spun că vorbim mare lu­cru, când mă-ntâlnesc cu el. Pe cu­vânt. Mi-a spus odată că atunci când te rogi, simți o în­flăcă­rare-n inimă, ce, efectiv, îți ține de frig, nu mai simți nimic. Pare tânăr, în forță, dar am auzit că ar avea mult peste 80 de ani. Și mai are el o vorbă, me­reu: «Da­rul cel mai de preț al omu­lui, viața!..» Atâta zice: «Să nu uităm să prețuim via­ța!...»".
Părintele Modest mai știe alți doi sihaștri, care stau chiar în capătul Văii Chiliilor, spre Bu­cegi: schimonahii Nicolae și Tihon. Veniți și ei tocmai din 1998, străbătând toți Car­pații Orien­tali, de la nord la sud, pen­tru a găsi această vale renumită. "Ei doi au ceva de... ruși, vor­besc greu româ­nește. M-a frapat că sunt neschimbați la chip de când au venit. Nicolae e sigur foarte bă­trân, poate că a trecut de suta de ani, cine știe... N-au vârstă. Tihon i-e ucenic, tânăr, abia puțin peste 70. Cred că mo­men­tan stau în aceeași peșteră, pentru ca Tihon să aibă grijă de cu­vios. Știu grota de 23 de ani, dar nu mă duc la ei. Ne întâlnim doar în anumite locuri stabilite. Odată mi-au spus că veni­seră aici fiindcă știau că-n Valea Chiliilor au trăit mulți sfinți vechi, de care auziseră de­ja. Și că vor ră­mâne amândoi până la moarte...".
Trebuie să precizez că n-a fost prea ușor să obțin aceste puține informații des­pre sihaștri de la părintele Modest. La început, n-a vrut să-mi zică nimic. Mereu se oprea la jumătatea frazei, sfiindu-se să continue. Nici nu­mele lor nu mi le-a dezvăluit decât târziu. Îmi jură că, dacă Episco­pul însuși l-ar obliga să arate cuiva locurile unde trăiesc, nu le-ar divulga. Îi cunoaște demult, știe că sunt oameni îndumne­zeiți. E convins că, din­tre peșterile pe care le-a descoperit, unele cu si­guranță au în ele oseminte sau moaște. "E aici o grotă, pe versantul celălalt, cu două ciuperci de piatră de-o parte și de alta a intrării, ca Babele de pe Bu­cegi. Deasupra in­trării, vezi un mic lo­caș pentru icoană. Tavanul e pe jumătate prăbu­șit, dar înăuntru se poate vedea un fel de pat scobit în rocă și niște in­scrip­ții vechi, exact ca-n peștera Sfântului Ioanichie, la 1638. Undeva, chiar sub chiliile noastre, e o altă peșteră foar­te veche, în care intrau cinci persoane, c-un zid de bolovani în față, ce încă se mai păstrează par­țial. A fost astu­pată cu pământ. Sunt sigur că aco­lo e trupul unui cuvios, dar n-am vrut să-l scot. Și nici nu vreau să arăt locul. Nu mă simt vrednic să sap, e o răspun­de­re prea mare. Am zis că va fi atunci când va vrea Dum­nezeu...".
Părin­tele Modest știe bine ce e pust­nicia. A trăit deja experiența de-a sta în preajma unui sfânt. De la 18 ani a renun­țat la lume. În '82, era deja în mânăstire, la Sitaru. Nu l-a interesat nici că făcuse două facultăți și masterate, la Teologie și Istorie, nici c-a ajuns călugărul cel mai apropiat al Înaltului Teofan, Episcop Vicar al Patriarhiei din București. I se pro­misese un viitor confortabil, dar în 1992, a renunțat la tot. După o întâmplare mira­culoasă, despre care a vorbit cu pu­țină lume. O redau aici, cuvânt cu cuvânt:

Sfântul din dumbravă

"Eram la Mânăstirea Antim, dar cău­tam me­reu singurătatea. Nu știu, un dor nepotolit să plec. Atunci, în vara lui '92, am cerut binecuvântare să mă duc singur undeva, pe munte, să mă reculeg. Aveam demult amintirea asta: că odată, în copi­lărie, fusesem într-o drumeție în Bucegi și ne-a prins o ploaie mare și toți copiii ne-am adăpostit într-un fel de grotă, la intrarea căreia era o iconiță. Am stat acolo toți, zgribuliți, și m-am simțit cel mai fericit din viața mea. Voiam să regăsesc grota aia, icoana copi­lăriei. Nu am găsit-o. M-am rătăcit sus pe munte și ore întregi am umblat prin jne­penișuri, de-a bușilea. Nu vedeam lu­mina, nu știam încotro s-o iau. Mă târâiam efectiv pe sub tu­fi­șuri. M-am luat du­pă un su­sur de apă, dar nu puteam vedea apa, doar bă­­nuiam că e undeva, pe dedesubt. Și o voce-mi spunea: «Mergi înainte». M-am pomenit în­tr-o dum­bravă micuță, scăl­dată de-o lu­mină portoca­lie, o țin minte și acum: în dreapta, un fel de paraclis sălbatic, băgat sub o stân­că, aco­perit cu niște ierburi lungi, ude, groase, ca niște liane. Foarte mic, cât o că­suță. În dreapta, un bordei de pă­mânt, la fel de ca­mu­flat de ierburi într-o gau­ră de piatră. Dac-aș fi venit din orice altă direcție, nu le vedeam. Apa pe care-o ur­ma­sem era de fapt un izvor ce țâșnea din munte. Și atunci am văzut un pustnic în iarbă care mi-a zis: «Te-ai rătăcit, taică. Te-ai rătăcit...». De 60 de ani de zile nu mai văzuse chip de om. Venise în luminișul ăla de la 24 de ani și atunci avea 84. Absolut nimeni nu găsise locul ăsta, în acest timp. «Aici e impo­sibil să a­jungi, dacă nu vrea Dum­ne­zeu...», mi-a zis. Am trăit trei zile cu acest sihas­tru, în bor­deiul lui. Trei zile! Și-am simțit că aflu mai multe despre Dum­nezeu decât din toate facultățile de Teo­lo­gie posibile. Eram pri­mul om cu care a vorbit, după 60 de ani! Mi se părea că e în­con­jurat efectiv de-o aură de sfin­țenie. Nu știu de ce, dar nu voiam să mai plec de lângă el niciodată. Și azi, deseori, îmi pare rău că n-am rămas. L-am rugat, dar el a zis simplu: «Nu-i pentru tine locu' ăsta. Sunt mulți care au nevoie de tine aco­lo...». Am plecat din dumbrava aia, tot uitându-mă înapoi. Și el doar zâmbea, ui­tân­du-se după mine. Nu l-am mai văzut ni­cio­da­tă, dar experi­en­ța asta mi-a schim­bat viața. Am cerut insistent, la Patriarhie, să mă duc undeva într-un munte, la o mânăstire izolată. «Oriunde! Unde-o fi mai greu și mai singu­rătate», ziceam. Până la urmă, în '93 am fost trimis aici. Nu știam nimic despre Cetățuia, des­pre pustnici, schitul era pă­răsit. Apoi l-am dez­gropat pe Sfântul Ioa­nichie și asta a fost o mare fericire. Apoi i-am cu­nos­cut pe ceilalți sihaștri și tot ce a urmat...

Moartea lui Pahomie

În 2017, la moartea schi­monahului Pahomie, lupul său a urlat de tristețe. L-a auzit pust­nicul Pamvo și a mers în peștera călugărului. Pe urmă a dat fuga la mine: «Veniți, pă­rinte stareț, că fra­tele Pahomie s-a dus la Domnul...». Tocmai ie­șisem de la masă, eram pe o stâncă, în spate, când a apărut. «Prin cer», așa cum venea el mereu. Am luat câteva lumânări în grabă și m-am dus. La peștera lui Pahomie, venise între timp și pustnicul Tihon, care-l priveghea tăcut, c-o can­delă de seu aprinsă. M-am uitat înăuntru: mona­hul își săpase dinainte mormântul. Acolo, în gro­tă. Își cărase și plăci de piatră, din munte, ca să fie puse deasupra lui. Părintele Tihon mi-a spus doar că Pahomie știa dinainte când va muri, și că i-a zis asta. Și i-a mai lăsat cuvânt că vrea să nu se pună la groapa lui nicio cruce, niciun semn, absolut nimic. Și să nu zicem la nimeni unde a murit, fiindcă vrea să plece din lumea asta «un nimeni». Acolo l-am înmormân­tat după trei zile, doar eu împreună cu bunii mei Pamvo, Tihon și Nicolae. Am spus câte o rugă­ciune fiecare... și gata. Dar n-o să uit niciodată chipul pustnicului, când l-am văzut întins pe pă­tura aia, înainte de a-l coborî în groapă. Emana o lumină! Jur. Avea un zâmbet, o bunătate cum nici n-aș fi bănuit c-ar putea avea omul ăla as­pru, mânios. Recunosc, am plâns. Era efectiv un mort viu, complet împăcat cu Dumnezeu. Și am mai constatat ceva: până atunci, prin peștera lui curgea un izvoraș. În par­tea dreaptă, printr-un șanț îngust, se prelingea pe lângă intrare, până într-un găvan săpat în piatră. Era dintre puținele izvoare, din toți munții ăștia săraci. De aceea Pahomie nu avusese niciodată nevoie de apă de băut. Ei bine, chiar în ziua mor­ții lui, izvorul acela a secat brusc. Mai trec uneori pe acolo, să-i mai pun o lumină și mă uit. De atunci nu mai curge niciun strop, pentru tot­dea­una."