La Ipoteşti, pe urmele copilăriei lui EMINESCU

Formula AS în Ţara de Sus a Moldovei

- S-au scris biblioteci întregi despre viaţa lui Mihai Eminescu. Unele întâmplări sunt binecunoscute, altele mai puţin. Copilăria lui, de pildă, ţine mai mult de vrajă decât de realitate. Ca să-i găseşti urmele, trebuie să le cauţi prin iarba timpului, care a crescut peste ele, prin ocolul de soare al satului care îi poartă şi azi amintirea şi, mai ales, în iluminarea cu care oamenii locului vorbesc despre copilul Mihai. S-au şters urmele, dar nu chiar toate. Am trăit o bucurie uriaşă, să mai aflăm câte un firicel de biogra­fie, străbătând magic, precum o cometă, spaţiul copilăriei din Ipoteşti -

Mătuşile maici de la Agafton

Câinii aciuaţi pe lângă Mânăstirea Agafton vesteau primii sosirea băiatului. Numai ce-i vedeai luând-o ca nebunii pe cără­rile strâmte ale pădurii, să-i iasă înainte. Venea pe jos de dincolo de graniţă, toc­mai din Cernăuţiul imperial, cu şcoale alese, unde-şi trimiteau copiii toţi boier­naşii din părţile Moldovei. Numai că, în vreme ce "şcolerii" de vârsta lui stăteau neclintiţi la şcoala din Cernăuţi, Mihai lăsa baltă lecţiile la "Ober-Königkaiserlichen Gymnasium" şi o lua spre casă când i se năzărea. Nu-l putea împiedica nimeni. Când îşi punea ceva în cap, apoi aia făcea! Pornea pe jos cale de 100 de kilometri, de ajungea la Agafton răpănos şi flă­mând, ca vai de el! Dormea doar prin căpiţe şi fâ­nare, iar de mâncat mânca mere verzi, cireşe câte-ncăpeau în pălărie şi, dacă se nimerea, vreun boţ de mămăligă, primită de la femeile cu care intra în vorbă prin satele de pe drum, pe la care oprea ne­greşit, cu carneţelul la gât, nu doar ca să-şi astâm­pere foamea, ci gata oricând să-şi noteze, cu scrisul său frumos, caligra­fic, cuvinte şi expresii noi, po­veşti sau obiceiuri din trecut... Cât ce apărea în poar­tă la Agafton, însoţit de haita de câini iubitori (era în stare să împartă cu ei şi ultimul codru de pâine!) - mătuşile, tustrele îmbrăcate în hainele lor cele negre şi lungi, îi ieşeau înainte să-l cuprindă şi nu mai pridi­deau a-l drăgăli. Mihăiţă, băietul sen­sibil şi iute de minte al Ra­lucăi Emi­novici, le intrase tare de tot la suflet surorilor mamei sale şi veri­şoarei Xe­nia, călugăriţe, toate, la mâ­năstirea Agafton de lângă Botoşani. De cum se ivea, prin iarba necosită din ci­mitir (drumul pe-acolo era mai scurt), în­dată-l ferchezuiau, şi-apoi îl îndes­tulau cu ce aveau mai bun prin trapeza mâ­năstirii, peste care domnea chiar mătu­şa Olimpiada. Când se ivea, sea­ra, la ceasurile vecerniei, frumos aran­jat, cu părul negru, ondulat, dat pe spate, cântând la strană, cu vocea lui sonoră şi clară, mătuşile de-abia-şi mai puteau ţine ochii plecaţi peste cărţile de ru­găciune. Mai c-ar fi tăbărât, iarăşi, toate, să-l mai drăgălească un pic!
Ştiau bine mătuşile de ce era-n stare ştrengarul de gimnazist! Ştiau cât e de neastâmpărat, ştiau cât e de neînduplecat, ştiau câte griji îi făcea bietei Ra­luca, ştiau, de bună sea­mă, câţi peri albi îi scotea tatălui Gheorghe, absentând de la gimna­ziu, pentru a hoinări. Dar mai ştiau mătuşile şi că Mihăiţă nu e ca fraţii mai mari, aşezaţi în tipare fireşti. Mihăiţă era altfel, visător, curios, dornic să descopere tainele vieţii în mânăstire, dornic să le descoase pe măicu­ţe, despre basme şi cântece vechi din popor (era în stare să asculte la nesfârşit basmul cu Călin Nebu­nul, al măicuţei Zanaida!), nerăbdător să desci­freze buchea slavonă din cărţile Olimpiadei. Era un copil tare schimbător Mihăiţă: acum era plin de vervă, acum se întrista din nimic, acum dispărea, înconjurat doar de câinii lui credincioşi, pe plaiurile şi prin pădurile Agaftonului ori citea, pierdut de pe lume, la umbra vreunui tei. După care, nu­mai te trezeai cu el în pridvorul căsuţei mâ­năstireşti, mereu c-o întrebare încuietoare, mereu cu o mirare care le îndemna pe maici să facă o cruce asupra lui. Cea mai tânără dintre surorile mamei, maica Olimpiada, îl poftea atunci înăuntru şi-i po­ves­tea, răbdă­toare, câte-n lună şi-n stele, până când lui Mihăiţă i se închideau ochii şi-adormea, cu ca­pul pe foaia veche a Psaltirei. Atunci, măi­cuţa Olimpiada îl întindea în pat şi îl înve­lea, îi veghea niţel somnul dulce, apoi co­bora în bisericuţa de lemn să se roage Bunu­lui Dumnezeu pentru scum­pul ei nepot. Sim­ţea că băiatul Ralucăi are un destin dintre cele alese, şi se ruga cu râvnă mare, ca puiul de om, frământat de atâtea întrebări, mult prea mari pentru făptura lui pirpi­rie, să-şi găsească, în­tr-o bună zi, drumul lui...
Sunt chiar în faţa Mânăstirii Agafton, în locul unde gimnazistul Mihai Eminovici îşi lua rămas bun de la mătu­şile Olimpiada, Sofia şi Fevronia, şi de la mai tânăra verişoară, Xenia, înain­te să pornească,amărât peste poate, spre Ipoteşti, să înfrun­te vorbele aspre, ba poate chiar băţul cămi­na­rului Gheorg­he Emi­novici, după fiecare nouă "evadare" de la Cernăuţi. Vre­mea de mij­loc de mai e schim­bătoare, întocmai ca firea lui Mihai. Acum arde soarele, acum dă un ropot de ploaie, aburul cald al pădurii aduce în poarta între­deschisă a mânăstirii miresme de ierburi săl­batice. Mânăstire "de sine" (fiecare măicuţă stă într-o căsuţă a ei) Agaf­tonul arată întocmai ca satele vechi din nordul Mol­dovei, de acum 100 şi mai bine de ani, prin care trecea copilul Mihai în peregrinările sale dinspre Cernăuţi către Ipoteşti. De-a stânga şi de-a dreapta drumului, în lun­gul aleii, zeci de căsuţe cu cerdac, proaspăt zugrăvite şi dichisite, ridica­te, în secolele XVIII-XIX, din "dota" fiicelor de boieri care ve­neau aici să se călugărească. Calc cu sfială, ca-ntr-un loc de poveste, cumva temător să nu stric vraja, printre casele albe, cuprinse din spate de pădurea verde, iar din faţă, de grădini vesele, pline de flori. Râvna măicuţelor dă un aer idilic locului, iar liniştea picură, parcă, o aură de lumină peste fie­care detaliu, peste fiecare clipă ce trece.

Mătuşile călugăriţe

Măicuţa Ambrozia, stareţa mânăstirii, îmi iese în cale pe cărarea de flori a căsuţei sale. Îmi toarnă un ceai parfumat, din plante culese din pajiştile care mărginesc aşezarea, şi se apucă să-mi povestească despre Mihai Emi­nescu. Vorbeşte cu atâta tandreţe, cu atâta drag, de parcă ar fi trăit, aivea, lân­gă Maica Olimpia­da, mătuşa poetului. "Mihăiţă venea ade­sea la Agafton", spu­ne pe ton mă­mos. "Îi pria liniş­tea, îl inspira. Pri­mele lui versuri aici le-a şi scris, în liniştea pădurii de la Agafton. Îi plăceau şi sluj­bele, cântecele bisericeşti, în poe­ziile lui se găsesc imagini pe care doar aici, în mâ­năstire, le-ar fi putut vedea". Mihai îşi dorea să citească din cărţile de rugăciuni ale mătuşilor, îmi spune maica stareţă, iar ele îl ajutau să buchisească în chiri­lică. S-a şi păs­trat o carte a lor, în care pe una dintre pagini se găseşte o însemnare făcută de Mihai Eminescu în anii copilăriei. Maica Ambrozia îmi spune povestea de viaţă a mătuşilor poetului, în timp ce coborâm, pe nişte trepte de lemn, mai în vale, la bisericuţa din lemn, veche de pe vremea vizi­telor lui Mihai. Iarba n-a fost cosită, şi printre crucile cimitirului au înflo­rit maci roşii. "Aici îşi doarme somnul de veci Mai­ca Olimpiada, care a fost şi stareţă la Agafton, aici, mai încoace, sunt mormintele mătuşilor Sofia şi Fe­vronia şi al veri­şoarei Xenia". Printre mormin­te, ţărâna e moale, calci uşor, ca pe nori, miroase tare a iarbă înflorită, iar asta sporeşte şi mai mult senza­ţia că te-ai întors, înapoi, în timp. De ani de zile lup­tă Maica Ambro­zia să readucă la viaţă acest loc atât de aparte în viaţa şi în opera lui Mihai Emi­nescu. Magia copilă­riei, trăită înainte de a-şi scrie primele poezii. În 1959, când au desfiinţat mânăs­tirea şi le-au scos în drum pe cele 300 de măicuţe care vieţu­iau aici, comu­niştii au transformat Agaf­tonul într-un cămin pentru bătrâni cu handicap. Greu de povestit în ce hal au găsit călugăriţele locul după 1990! Şi, ce mi­nune! În vreme ce mânăstirea era aproape distrusă, amintirea lui Mihai, băiatul cel luminat al Ralucăi, era neatinsă, în cimitirul plin de cruci şi de iarbă, aşteptând să fie chemată printre cei vii.
Casele familiei Eminovici din Botoşani s-au prăpădit în focul cel mare din 1887, casa copilăriei de la Ipoteşti s-a prăbuşit şi-a fost refăcută de două ori, odăile din curte ale băieţilor Eminovici nu mai există, atâtea şi atâtea locuri care amintesc de paşii poetului au dispărut, şi ele, în atâta amar de ani. Doar Agaftonul e aşa cum era în vremea copilăriei lui Eminescu. Absolut neschimbat! Şi biserica în care cânta există, şi căsuţele în care buchisea alfa­betul există, pădurea din jur e neatinsă, iar măicu­ţele, măicuţele de azi , de la Agafton, poţi să juri că sunt şi ele aceleaşi de pe vremea lui Eminescu, afectuoase şi dezlegate la vorbă, poftindu-te la o "chisea" cu dulceaţă de cireşe amare.

IPOTEŞTI. "Tâlhariul ista di Mihăiţă!"

Cu greu mă dau dus, la fel ca Mihăiţă, pe vre­muri, de la Agaf­ton. De la mânăs­tire până la Ipo­teşti, peste dealuri, sunt mai puţin de 10 kilometri. Dar, plecând de la mă­tuşi, Mihăiţă nu se grăbea deloc acasă. Hoinărea ziulica toată, dând ocoluri largi livezilor în pârg de pe dea­lu­rile Botoşanilor. A­bia spre seară îşi făcea apariţia, tip­til, de pe după un colţ al atenansei lungi, care servea drept dormitor pentru băieţii familiei. Călca cu mare băgare de seamă, nu care cumva să fie prin preajmă căminarul Eminovici! "Dulcea mamă", cu ochii ei mari, negri, şi trăsături de prinţesă, îl aştepta cu sufletul la gură, alertată de bârfele veci­nelor, cum că ăl mic ar fi fost văzut "pe ici, pe colea". "Ce-o zice Gheorghiţă când l-o videa iar pi băiet la Ipoteşti?", îşi zicea biata Raluca Emino­vici, în timp ce-şi as­cundea "băietul", pân' ce şi-a prinde omul în toane bune...
Atenansa, o casă de lemn, cu pridvor, în care dormeau Mihăiţă şi fraţii lui, nu mai există azi. În schimb, casa căminarului Gheor­ghe Eminovici de la Ipoteşti a fost re­făcută aşa cum era pe vremuri: mândră, ro­bustă, încăpătoare, în ton cu ambiţiile pro­prie­tarului. Alături cu biserica veche, boie­reas­că, din dosul ogră­zii, unde se găsesc mormintele familiei, şi cu toată curtea din jur, lasă impresia unei moşii, în toată puterea cuvântului. Copil de plugar, dar urcat îndată prin inteligenţă la rang boieresc, căminarul Eminovici ţinea să îşi întărească poziţia cu o imagine pe măsură. Îşi luase case "pe Centru", la Botoşani, intrase în felurite afaceri, cumpărase moşioara de la Ipoteşti, nu stătea rău! Înăuntru, cum intri în faţă, biroul căminarului împrumută ceva din aerul rigid pe care Gheorghiţă îl inspiră în portretele de familie: bărbat bine legat, cu barbă aspră şi cu o privire încă mai aspră, pozând în om prosper.Muncitor, isteţ şi disciplinat, cu responsabilităţi pe cap, nu glumă, Gheorghe Eminovici visa să-şi vadă copiii, cei 11, aranjaţi, cu mese­rii de vază, şi era gata de orice sacrificiu pentru ei. Încă de când locuia la Botoşani, îşi lăsa băie­ţii cei mari să doar­mă la inter­natul din oraş, să petreacă mai mult timp cu pedagogii, să înve­ţe mai bine germana. Când s-a mutat la Ipoteşti, a tocmit medi­ta­tori, şi-apoi i-a trimis pe copii la Cernăuţi, unde se făcea carte serioasă în limba germană. Cum era moda pe la boierii mari, pen­tru care lucrase în tinereţe, a strâns în casa de la Ipoteşti o bi­bliotecă, cum numărai pe dege­tele unei mâini în Moldova ace­lor vremuri! N-avusese, însă, Gheorghiţă Eminovici, noroc de copii cu lipici la carte. Băieţii cei mari erau mereu repetenţi pe la Cernăuţi, de s-au luat profe­sorii de la gimnaziu cu mâi­nile de cap când a apărut şi Mihai la şcoală. "Nu se poate! Încă un Emino­vici?!". Dintre fete, Hen­rieta părea mai dotată, avea o memorie ieşită din comun, dar tocmai ea n-a putut face şcoală, pentru că, bolnavă de mică, a stat viaţa toată într-un scaun cu rotile... Dornic să-şi vadă copiii bine şcoliţi, căminarul Emino­vici nu putea înţelege firea răz­vrătită, de artist, a lui Mihai, căruia Cernăuţiul, în afară de pro­fesorul Pumnul şi de fabu­loasa lui bibliotecă, nu-i spunea nimic. În casa memorială de la Ipoteşti, printre mo­bilele grele, bo­ie­reşti, achiziţionate de Gheorghe Emi­novici, aşezată în faţa unei oglinzi cu argintul neatins, se află o relicvă extra­terestră: trusa de machiaj a lui Mi­hai Eminescu, din vremea teribilis­me­lor sale, când co­linda ţara cu tru­pele de teatru, ca sufleur. Bietul Gheor­ghe Emino­vici ar fi trebuit să înţeleagă ade­vărata fire a fiului său, şi să nu ţină morţiş să croias­că din el "un om". "Of, câtă treabă am, Ralucă, şi-acum trebuie să mă duc la Cer­năuţi să duc înapoi tâlhariul ista la şcoală!", i se plângea Gheorghiţă soţiei, după una dintre evadările lui Mihai. "La ce mă tot dai la Cer­năuţi? Că eu sunt învăţat şi fără Cernăuţi!", riposta gimnazis­tul, din dosul căruţei, unde sta as­cuns de privirea tăioasă a cămina­rului.

Unde se despart pădurile

Născut la Botoşani, la doi paşi de Biserica Us­penia, unde a şi fost botezat, Mi­hai Emi­nes­cu se mută, cu în­trea­ga fa­mi­lie, pe moşia de la Ipo­teşti, abia la vârsta de 5 ani. Până la 8 ani, când Gheorghe E­mino­vici scoa­te paşaport "pi ză­bavă de 11 luni", pentru bă­ietul cu "pă­rul negru, ochii negri şi faţa smolită", pen­tru a-l da la şcoală la Cer­năuţi, Mihăiţă are, la Ipoteşti, o copilărie de vis. Cum fraţii mai mari erau daţi la gimnaziu, Mihai rămâne la Ipoteşti doar cu fratele lui Ilie. Desculţi, cu coifuri încro­pite din gazete, se căţărau prin copaci şi călăreau de voie girezile de paie, ca nişte veritabili explo­ratori. Din coji de nucă îşi făceau "care de boi", la care înjugau cul­beci bă­trâni, cu coarne mari. Cum dădea soarele mai tare, cum fu­geau la scăldat, în balta de sub pădure, unde se întreceau la gălăgie cu broaştele, de vuia tot satul. Ilie învăţase a prinde şerpi cu mâna, îi aducea acasă şi le da dru­mul pe jos, ca s-o sperie pe slujnica ţigancă. Şi câte şi mai câte astfel de năzbâtii nu făceau cei doi fraţi... Toată moşia era dată peste cap de trei ori, de când pleca tatăl de-aca­să şi până se întorcea!
"Vezi, sus pe deal, acolo unde se despart pădu­rile?", îmi arată un loc profesorul Sergiu Mano­lache din Cucorăni. E om de-al locului, ştie ca-n palmă teritoriile copilăriei lui Mihai Eminescu, le bate cu sfinţenie, la pas, de ani de zile. "Ei, acolo sus e «Stânca stearpă», unde mergeau la joacă Mi­hăiţă şi Iliuţă. Pădurea începea de acolo şi mer­gea până jos, în sat, fix în curtea casei de la Ipo­teşti. 28 de fălci de pădure! Asta era moşia lui Emi­no­vici, de pe Dealul Haraminilor, până pe celălalt deal, Viişoara: o fâşie îngustă de pădure, cu lac pe ea, cam la 400 de hectare. Adevăratul lac al copi­lăriei lui Emines­cu, care apare în poe­ziile sale, e chiar aici.E pe fos­ta mo­şie a tatălui său, la doi paşi de casă!", mă convin­ge pro­fe­sorul Ma­no­lache, în timp ce dăm un ocol o­chiu­lui de apă cu­prins de-o coroniţă de flori albe, de-abia înflorite. "Când îi pălea foamea, în loc să se «oste­neas­că» până aca­să, Mihai şi Ilie se duceau drept la stâna tatălui lor, pe coasta Dealului Cru­cii, la un caş dulce. Le plă­cea la nebunie să dea oile în strungă! Şuierau după ele, asmuţeau câinii cei mici şi răi şi pocneau din ha­rap­nic. Şi-apoi, dis­tracţia dis­trac­ţiilor: Mihăiţă că­lărindu-l pe ciobă­nescul Şoltuz, bu­cu­ros nevoie mare de aşa călăreţ de vază, cuco­naşul Eminovici! La lăsatul întunericului, când liniştea cădea peste lume şi doar broaştele de pe lac îşi mai dregeau vocea pentru «răsboiul» de a doua zi, Ilie îi poves­tea lui Mihăiţă din aventurile lui Robinson Crusoe sau îi citea poezii populare din colecţia lui Alecsan­dri, pe care cel mic le me­mora din zbor. Înnebunit după poveşti, Mihai îşi făcea adesea de lucru prin bucătărie, unde sorbea istoriile vesele ale bătrânei Prodanca ori trecea peste drum, la părinţii priete­nului Costache, mari povestitori şi ei. Dar, încă de pe atunci, din fragedă pruncie, Mihai începea să-şi închidă firea. Cum pleca Gheorghe Eminovici cu treabă prin Botoşani sau prin alte părţi, cum dis­părea de acasă cu zilele. Rătăcea prin codri ori se urca pe creasta dealului, către Hrişcani, la «Stânca stearpă». Numai cerul era mai sus decât el! De acolo, ajungea, tot prin codru, la Izvor. Era acolo un tei ale cărui miresme l-au urmărit, apoi, pe Mihai toată viaţa..."

Misterul iubirii de la Ipoteşti

Şi codrii verzi dinspre Hrişcani, şi lacul, şi lunca, şi "Stânca stearpă", şi Izvorul, şi teiul revin obsedant în cele 14 poezii scrise de poet - apoi rescrise şi iar rescrise până în 1870. Dar nu doar locurile năzdrăvăniilor nepereche îşi trimit ecoul în poezii. În ver­surile lui Emines­cu răzbat şi veşti despre locuri secrete ale singurătăţilor sale, locurile cu parfum de floare albastră, ale primei sale iubiri. Ani de zile s-au căznit biografii poe­tului să găsească crâmpeiele de realitate ale minunatelor poeme de dragoste. "«Iubita de la Ipoteşti» e marea taină biografică din via­ţa lui Eminescu", afirmase istoricul Per­pessicius. Marea profesoară de la Universi­tatea din Bucureşti, Zoe Dumitrescu-Buşu­lenga, e cea care ghiceşte anul primei iubiri, 1863, iar intuiţia sa extraordinară le des­chide, dintr-odată, ochii cercetătorilor. Mis­terul "Iubitei de la Ipoteşti" începea, încet-încet, să se dezlege...
În primăvara anului 1863, Gheorghiţă Emino­vici şi Raluca sunt foarte strâmtoraţi cu banii. Afacerile căminarului merg tot mai prost. În plus, după cinci ani de "răsboaie de convingere", cei doi părinţi sunt descurajaţi de perspectivele şcolare ale lui Mihăiţă. Să mai chel­tuiască în zadar, exclus! Aşa că, deşi revenise la sentimen­te mai bune faţă de Cernăuţi, Mihai e nevoit să rămână aca­să. Cât timp cămi­na­rul Eminovici vor­beşte în stânga şi în dreapta, pe la cunoş­tinţele din Botoşani, doar de i-a găsi un post de scrib prin urbe, Mihai e la Ipo­teşti, în lumea lui. Rar dă pe-acasă!
Pornesc cu profe­so­rul Manolache din­spre lacul lui Emines­cu înspre "Stânca stear­pă", pe urmele poetului. "«Codrul de aramă» nu mai e, a fost tăiat demult de al doilea proprietar de după Gheorghe Emi­novici", îmi spune cu tristeţe profesorul. Cu graiul lui dulce, mol­dovenesc, profesorul însufleţeşte şi mai mult misterioasa po­veste de iubire a poe­tului. "În primăvara aceea, în 1863, a în­tâlnit Mihai prima lui dragoste, o fată de ţărani de-aci, din sat, niţel mai mare decât el". În primele sale poeme, scrise pe la 15 ani, Mihai lasă destule indicii despre minunea pe care o trăia aievea. "... era o zi frumoasă / El s-a trezit în luncă, sub ochii ei de foc / Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă / Îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc". Stângăcia primelor încercări li­te­rare sunt pline de emoţia ace­lei zile de primăvară. "Şi ochi-i râd în capu-i, şi faţa-i e jăratec/ A lanurilor zână, cu chip fru­mos rostit". O fată bălaie, veselă, cu ochi mari, albaştri, scânteietori, cu o rochie şi ea albastră, um­blând desculţă prin iarbă... E pri­măvară la Ipoteşti, iar natura, sălbatică, vie, voluptuoasă, re­trăieşte, parcă, primăvara aceea a primei iubiri a poetului.

"Memento mori"

Mihai şi iubita lui trăiesc o vară ca-n basmele îm­părăteşti ce-l fascinau atât de mult. Ziua se plim­bă, "rătăciţi şi singurei", prin codrii tainici, apusul de soare îi prinde pe "Stânca stearpă", unde ea râde zgomotos la ghicitorile meşteşugite ale lui Mihai, noaptea se plimbă pe sub cireşii şi vişinii din curtea moşiei de la Ipoteşti. La fel cum nu foloseşte nu­mele satului în poemele sale, Mihai Eminescu evită să folosească şi numele real al iubitei sale. O face, totuşi, de câteva ori, numind-o Casandra, pentru ca mai apoi, la retuşarea respectivelor poezii, să schim­be numele. A fost, însă, suficient, pentru ca cer­ce­tătorii să poată merge mai departe pe urmele dramaticei poveşti. În timp ce se iubeau nebuneşte, iar Mihai îi închină zilnic versuri muzei sale, în toamnă, fata se îm­bolnăveşte grav. Căzută la pat, nu mai poate veni la întâlnirile de seară din livada boierului Emi­novici. Manuscrisele poetului reţin primele însăilări ale unor versuri care, peste ani, vor fi trimise la tipar cu titlul "De ce nu-mi vii?". "De-acum îi toam­nă, toţi se duc/ Se clatin crengile de nuc/ Se scutur frunzele din vii/ De ce nu vii, de ce nu vii?". În iarnă, în timp ce Casandra agoniza la Ipoteşti, Mihai primeşte de la Bucureşti vestea năpraznică a morţii fratelui Ilie, tovarăşul său ne­despărţit de năzbâtii. Peste trei săptămâni, se stinge şi "Casan­dra, fata lui Gheorghe Alupului, 19 ani, înmor­mântată la 20 ghenar, 1864". "Actul de moar­te" de la primăria veche din Cucorăni, dezlea­gă cel mai ascuns şi mai trist mister al vieţii lui Mi­hai Emi­nescu. "Clopotniţa plesneşte, în stâlpi iz­beşte toaca/ Aripa unui demon sfâşie promoroaca/ Şi în convoi iluzii ce luminau ca stele/ A fost la groapă dusă speranţa vieţii mele", scrie Eminescu. Copleşit de durere, poetul caută să se îndepărteze de Ipoteşti. Hoinăreşte o vreme, ca sufleur, prin Cer­năuţi, prin Braşov, e copist la Botoşani, dar peste tot pe unde îl duc paşii, gândul îl întoarce îna­poi acasă, la locurile primei sale iubiri şi la mor­mântul însin­gurat al Casandrei de la Ipoteşti. "Mi-ar părea rău dacă ţarina aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâini străi­ne. Iartă că devin sentimental...", îi scrie Emi­nescu, în 1872, unui prieten, la afla­rea veştii că tatăl său e ne­voit să vândă moşia.

*

În anii ce vin, Emi­nes­cu mai trece doar spora­dic pe la Ipoteşti şi Boto­şani. La Agafton, mătuşile călugăriţe îşi astâmpără dorul de "Mihăiţă" al lor citind, cu ochii în lacrimi, din primul său volum de "Poesii", pe care maica Olimpiada îl ţinea la loc de cinste, printre cărţile sfinte. Cel mai mult a po­posit poetul la Botoşani în 1887, cu doi ani îna­in­tea morţii. Era deja suferind, iar sora Henrieta l-a luat în gazdă, să-i poarte de grijă. Anul urmă­tor, vestea morţii sale premature, la doar 39 de ani, cade ca un fulger la Agafton. Tustrele mătuşile l-au jelit, câte zile au avut. Hohotele măicuţei Xenia mai cutreieră şi azi, ca un ecou, codrii dimprejur. La fel ca-n zilele în care mai trăiau maicile, o lumânare arde nestinsă, la Agafton, pentru sufle­tul ma­relui rătăcitor.