Mai întâi a fost un vis simplu, de călugăr, trăit cu ochii deschişi. Să ridice o mânăstire după rânduiala veche monahicească. Călugărul se numea Ghenadie Manciu şi venea din Ţara Făgăraşului. De ce s-a oprit într-o poiană pe Valea Miraşului, sub vârful Ţeţ, din Munţii Şureanu, numai Dumnezeu ştie. Poate de ostenit ce era sau poate fermecat de frumuseţea locului. A poposit în iarba înaltă, necălcată de om, mai într-o margine umbrită de pădure. De la un timp, şi-a făcut din mâna dreaptă căpătâi şi a căzut într-un somn greu. Şi-atunci a fost un al doilea vis, venit de Sus, ori poate chiar o vedenie îngăduită de Dumnezeu. Un soldat în uniformă romană, cu pelerină roşie, călare pe un cal alb ca spuma laptelui a străbătut poiana până lângă monah. Când l-a văzut, în vis ori aievea, că n-a ştiut niciodată să spună, călugărul s-a temut că e un zbir al stăpânirii. Mai ales că soldatul l-a întrebat: "Ce vrei să faci aici?". Apoi, însă, a mai rostit câteva cuvinte care i-au îmbărbătat inima: "Dacă ţi-e gândul la o mânăstire, să o ridici fără grijă, că-ţi voi da ajutor". Abia atunci a înţeles părintele Ghenadie că i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Şi lui i-a închinat sfântul lăcaş.
Era în 1950, vreme de prigoană comunistă contra creştinilor, dar părintele Ghenadie tot a izbutit să clădească o bisericuţă din lemn şi câteva chilii, în numai doi ani. O asemenea minune este dovada că într-adevăr l-a avut de partea sa pe Sfântul Gheorghe.
În jurul părintelui s-au adunat câteva maici, iar obştea din acel cuib de vulturi, la care nu se putea ajunge decât luând muntele în piept, a înflorit an după an. Zvonul că în creierii munţilor se află un preot vrednic şi câteva monahii îmbunătăţite s-a răspândit prin satele de la poale. Oamenii luau drumul muntelui tot mai des, ca şi cum ar fi mers să-şi ostoiască setea la un izvor minunat. Bucuria creştinilor a stârnit însă vrăjmăşia regimului. În 1959, Schitul Ţeţ a fost închis, şi călugării alungaţi. Mai bine de trei decenii, vinul şi pâinea nu s-au mai prefăcut aici în Sângele şi Trupul Domnului, iar glasul clopotului nu s-a mai auzit. De alţi treizeci de ani încoace, însă, îngerii cântă iarăşi, la fiecare Liturghie, dimpreună cu maicile, iar toaca şi clopotul măsoară ceasurile zilei. Şirul slujbelor a fost refăcut de părintele Sofronie Boboia, care, din porunca arhierească, a luat reconstrucţia schitului de la zero. Biserica veche era mâncată de umezeală la temelie, aşa că a trebuit dărâmată şi refăcută. Chiliile de odinioară se prăvăliseră în sine, drept care părintele a dormit o iarnă într-o colibă lipită cu pământ, în pădure, până şi-a putut încropi un adăpost mai acătării în tinda bisericii. Încet, încet, i s-au adăugat şi maici, întâi două mai în vârstă, care mai fuseseră la Ţeţ, Filofteia şi Ioresta, apoi surori tinere, aproape copile atunci, între care şi stareţa de azi, maica Rafaela Purda. Acum obştea numără douăzeci de maici. Între timp, au fost construite chilii, trapeză, un paraclis şi câteva ateliere - de pictură, de sculptură, de croitorie. Paraclisul poartă hramul Sfântului Gheorghe, iar biserica este închinată Naşterii Maicii Domnului.
Urcuşul ispăşirii
Paşi duhovniceşi
Sunt un om obişnuit cu expediţii dificile, cu drumuri anevoioase şi chiar primejdioase, abia desluşite în păduri sau pe creste de munte, străbătute pe furtună sau prin zăpezi uriaşe. Niciodată n-am simţit vreo îndoială sau vreun fior de teamă. Dar mergând către Ţeţ, am reînvăţat să mă rog fierbinte lui Dumnezeu. Drumul e viclean, porneşte de după barajul lacului Tâu, ca unul de ţară, liniştit, prin mijlocul unui peisaj dezolant, de păduri masacrate fără milă, şi apoi tot urcă blând, ademenitor... Pe marginile lui, buşteni care aşteaptă să fie duşi la joagăr. Înainte, sclipiri de primăvară crudă, verzi-aurii-azurii. Şleaurile făcute de camioanele încărcate de lemne nu pun probleme unei maşini de teren şi totul pare bine, până ce îţi iese în faţă indicatorul spre Mânăstirea Ţeţ, care mai întâi te îndeamnă să o iei la picior pe o coastă în care sunt săpate trepte scurte şi iuţi.
Raiul din vârful muntelui
Maica Rafaela şi ceata de îngeri
Maica Rafaela, stareţa Mânăstirii Ţeţ
Douăzeci de maici, tinere, intelectuale, talentate şi puse pe făcut minuni. Întâi cu ele însele, prin creştere duhovnicească, apoi cu tot ceea ce întreprind: pictură, cântări la strană, gospodărie... Minuni care se revarsă binefăcătoare şi asupra creştinilor ce poposesc la Ţeţ. Dacă le întrebi ce le-a îndemnat să fugă de lume tocmai aici îţi vor răspunde: vocaţia călugărească.
"Mi-am dat seama că sunt făcută pentru mânăstire, când am ajuns odată la Schitul Găbud, de pe malul Mureşului. Acolo am simţit chemarea lui Dumnezeu. Aveam un logodnic, trebuia să ne întemeiem o familie, dar mai mult mi-am dorit mânăstirea. Şi atunci, duhovnicul mi-a poruncit să vin la Ţeţ, căci e cea mai apropiată mânăstire ca rânduială de Schitul Găbud şi de Mânăstirea Oaşa, cele două obşti care mi-au deschis ochii duhovniceşti. Mi-am dat demisia din postul de grafician şi am venit. Am rămas în primul rând pentru că mi-a plăcut maica stareţă Rafaela, apoi pentru atmosfera foarte duhovnicească de aici. E vital să-ţi placă mai-marele tău şi să ţi se potrivească ritmul mânăstirii" - mi-a mărturisit sora Simona.
"Întâi am fost într-o tabără la Mânăstirea Oaşa. Mi-a plăcut atât de mult, încât am tot revenit. Mi-am găsit acolo şi duhovnic. Şi, la un moment dat, mi s-a descoperit că voiam să vin la mânăstire. Părinţii de la Oaşa m-au sfătuit să vin la Ţeţ. Sunt deja de peste un an aici şi îmi place. Mă bucură izolarea şi liniştea, faptul că suntem în vârful muntelui şi că ne putem dedica numai celor ale călugăriei. Iar dragostea maicii stareţe este cea care ne ţine nu doar împreună, ci şi în lucrarea duhovnicească pe care o avem" - mi-a spus şi sora Alina.
Nu întâmplător am ales să le întreb pe cele mai proaspăt venite în obşte ce le-a adus şi mai ales ce le ţine la Ţeţ. Şi nu m-am înşelat. Nu vreo decepţie suferită "afară" le-a împins spre Mânăstirea Ţeţ, ci bucuria pură, entuziasmul credinţei şi tihna locului care, toate, acţionează ca un magnet. De altfel, impresia mi-a fost reconfirmată şi de maica stareţă Rafaela, în dialogul pe care l-am purtat.
"Am ales bine. Monahismul mi se potriveşte întrutotul"
Vedere din curtea mânăstirii. Munţii Şureanu, despăduriţi nemilos
- Pe Dumnezeu îl găseşti pretudindeni, nu doar în munte şi în singurătate, dar firea noastră omenească este neputincioasă şi are nevoie de condiţii speciale pentru a-L putea "vedea". Pe de altă parte, în noi, călugării, cred că e sădită din naştere vocaţia monahismului, şi atunci când ţi-o descoperi, vrei tot mai mult să te uneşti cu Dumnezeu, ceea ce, inevitabil, te îndepărtează de lume. Nu neapărat că eu nu port lumea în mine - căci purtăm în noi tot universul, fiecare dintre noi -, doar că atracţia spre Dumnezeu e atât de mare, încât simt tot mai puţin lumea şi tot mai mult pe El. Vedeţi, sigur că putem fi cu gândul şi inima la Domnul, şi dacă mergem în lume, dar lumea te obligă să te împarţi. Fiind alături de alţii, nu ţi se vor mai duce toate gândurile la Dumnezeu şi nici inima ta nu va mai tânji doar după Hristos. Mie îmi sunt foarte dragi oamenii, iar părinţii şi rudele apropiate cu atât mai mult, dar chiar şi faţă de ei simt nevoia să iau distanţă pentru a fi cu Dumnezeu.
- Sfinţia voastră când v-aţi descoperit vocaţia monahală?
La cules de plante vindecătoare
- Cred că din copilărie, deşi am conştientizat mai târziu. În sensul că de mică mi-au plăcut slujbele, toată rânduiala noastră creştină, ba am introdus şi postul în familie, că la noi nu se postea, aşa încât părinţii mei au intrat la gânduri. "Ce-o fi cu fata asta a noastră?" - se întrebau. Şi mă obligau să merg la concerte şi petreceri cu fraţii mei. Dacă nu mergeam eu, nu-i lăsa nici pe ei, şi-atunci o făceam de dragul lor. Dar nu simţeam că mă bucură sau mă împlineşte aşa ceva. Eram şi eu adolescentă, la vârsta la care te îndrăgosteşti pentru prima dată, dar nu mă interesau lucrurile astea. Veneau băieţii care mă plăceau şi mă încălţau ca pe prinţese, ca să mă scoată din casă, iar eu nu mă lăsam dusă. Altceva dorea sufletul meu pentru sine. Şi am ales: acum aproape 30 de ani, la vârsta de 18 ani, am plecat la mânăstire. Părinţii n-au fost de acord, dar n-au avut ce face. Mai ales că mama a avut câteva încercări din care a înţeles că trebuie să mă lase să vin la mânăstire. S-a dovedit însă că am ales bine, că mi se potriveşte cu totul monahismul. Studiile mi le-am desăvârşit în mânăstire, am urmat Facultatea de Teologie - Secţia de Artă Sacră şi aşa mi-am mai descoperit un talant, acela al picturii de icoane. Pictez cu inima, de acolo se aştern în icoane sfinţii, nu din minte sau din meşteşug. Eu şi cu o verişoară de-a mea am fost printre primele vieţuitoare aici, chiar de la început, alături de părintele Sofronie Boboia. Căram cu spatele tot ce era nevoie pentru mânăstire. Aici nu era nimic. Dormeam în nişte cabane, mai jos. Dar nu mi s-a părut niciodată greu. Nici acum nu e totul gata. Atelierele noastre sunt improvizate în camere mici, gândite drept chilii, şi ne trebuie spaţii mai generoase, pentru a ne desfăşura.
"Slujbele de noapte sunt cele mai frumoase, te laşi cu totul în rugăciune"
Vremea fânului
- Părinţii de la Oaşa şi Găbud, care au primit mulţi tineri de-a lungul timpului, în taberele pe care le-au organizat, au ajutat mulţi creştini să-şi descopere vocaţia monahală. Azi vin în mânăstiri tineri de mare calitate intelectuală, cu studii superioare şi cu talente artistice remarcabile. La noi în mânăstire, toate maicile au absolvit o facultate, toate au avut ocupaţii bune în lume, n-au ajuns aici de sărăcie sau pentru că au trecut prin dezamăgiri. Le place rânduiala, rugăciunea, munca, ordinea, deşi ducem o viaţă mai austeră, cu slujbe care încep de la 4 dimineaţa.... E un efort, dar şi o bucurie. Slujbele de noapte sunt cele mai frumoase, te laşi cu totul în rugăciune.
"Necazurile veacului nostru sunt tot pentru mântuirea noastră"
La cules de mere în vârful muntelui
- Din greu. Şi mai aducem şi noi, de câte ori coborâm cu treburi în sat sau la oraş. Suntem oprite pe stradă, uneori, să ni se ceară sfat şi ajutor. Sunt foarte mulţi oameni bolnavi, femei şi bărbaţi necăjiţi, cu lipsuri mari, cu copii de crescut... Doamne, multă suferinţă este pe lume! Şi urma ei rămâne şi în sufletul nostru. Simţim zbaterile şi durerile ei direct în inimă, adesea, fără să ni le spună cineva. E ca şi cum, într-o seară liniştită de iarnă, când e pace deplină, ar ajunge până la noi un suspin adânc, de dincolo de păduri şi de munţi. Mila lui Dumnezeu! Căci necazurile veacului nostru sunt tot pentru mântuirea noastră.
- Sunteţi tânără, maică stareţă, şi înconjurată de tinere! Ce i-aţi sfătui să facă pe cei de o vârstă cu sfiinţiile voastre, pentru a şi-L apropia pe Hristos?
- Cum zicea părintele Teofil Pârâian: "Ca să ajungi la bucurie, mai întâi la datorie". (Zâmbeşte) Pentru cei din lume e mai greu să ajungă la bucuriile duhovniceşti ale monahilor... Felul în care trăim, tipicul slujbelor, ne ţin într-o permanentă devoţiune faţă de Dumnezeu. Toate privaţiunile pe care ni le impunem ne sprijină de fapt. Şi-apoi, în lume, ispitele sunt mai mari. Trebuie să te laşi în mâna lui Dumnezeu: "Las la tine, Doamne, să desăvârşeşti Tu, că ştii cine sunt şi ce pot". Părintele Rafail Noica spune: "Cereţi-i lui Dumnezeu imposibilul, nu posibilul, cereţi-i ce nu e la îndemâna voastră!". Deci, rugăciunea este începutul şi prin ea se pogoară mila lui Dumnezeu. Să nu lăsăm rugăciunea. Cât de puţină, este folositoare.
Eu pun, de asemenea, mare speranţă în iubire. Iubeşte-ţi aproapele, fii bun cu toţi, dăruieşte un zâmbet, o vorbă bună, dă o mână de ajutor, fii cu inima lângă cel care are nevoie, înconjoară-i cu afecţiune pe oamenii pe care îi cunoşti, priveşte-l pe orice străin ca pe un frate... Chiar dacă nu-ţi afli pacea desăvârşită, e un pas mare către Dumnezeu. De la dragoste se dezleagă toate. Dacă ai dragoste, ai şi putere de jertfă. Şi, încet, încet, capeţi râvna aceea care te sfinţeşte. Strădania de a trăi, în lumină, şi de a-l merita pe Hristos.
Foto: Colecţia Mânăstirii Ţeţ şi autorul
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
