La Ipotești, pe urmele copilăriei lui EMINESCU

Formula AS în Țara de Sus a Moldovei

- S-au scris biblioteci întregi despre viața lui Mihai Eminescu. Unele întâmplări sunt binecunoscute, altele mai puțin. Copilăria lui, de pildă, ține mai mult de vrajă decât de realitate. Ca să-i găsești urmele, trebuie să le cauți prin iarba timpului, care a crescut peste ele, prin ocolul de soare al satului care îi poartă și azi amintirea și, mai ales, în iluminarea cu care oamenii locului vorbesc despre copilul Mihai. S-au șters urmele, dar nu chiar toate. Am trăit o bucurie uriașă, să mai aflăm câte un firicel de biogra­fie, străbătând magic, precum o cometă, spațiul copilăriei din Ipotești -

Mătușile maici de la Agafton

Câinii aciuați pe lângă Mânăstirea Agafton vesteau primii sosirea băiatului. Numai ce-i vedeai luând-o ca nebunii pe cără­rile strâmte ale pădurii, să-i iasă înainte. Venea pe jos de dincolo de graniță, toc­mai din Cernăuțiul imperial, cu școale alese, unde-și trimiteau copiii toți boier­nașii din părțile Moldovei. Numai că, în vreme ce "școlerii" de vârsta lui stăteau neclintiți la școala din Cernăuți, Mihai lăsa baltă lecțiile la "Ober-Königkaiserlichen Gymnasium" și o lua spre casă când i se năzărea. Nu-l putea împiedica nimeni. Când își punea ceva în cap, apoi aia făcea! Pornea pe jos cale de 100 de kilometri, de ajungea la Agafton răpănos și flă­mând, ca vai de el! Dormea doar prin căpițe și fâ­nare, iar de mâncat mânca mere verzi, cireșe câte-ncăpeau în pălărie și, dacă se nimerea, vreun boț de mămăligă, primită de la femeile cu care intra în vorbă prin satele de pe drum, pe la care oprea ne­greșit, cu carnețelul la gât, nu doar ca să-și astâm­pere foamea, ci gata oricând să-și noteze, cu scrisul său frumos, caligra­fic, cuvinte și expresii noi, po­vești sau obiceiuri din trecut... Cât ce apărea în poar­tă la Agafton, însoțit de haita de câini iubitori (era în stare să împartă cu ei și ultimul codru de pâine!) - mătușile, tustrele îmbrăcate în hainele lor cele negre și lungi, îi ieșeau înainte să-l cuprindă și nu mai pridi­deau a-l drăgăli. Mihăiță, băietul sen­sibil și iute de minte al Ra­lucăi Emi­novici, le intrase tare de tot la suflet surorilor mamei sale și veri­șoarei Xe­nia, călugărițe, toate, la mâ­năstirea Agafton de lângă Botoșani. De cum se ivea, prin iarba necosită din ci­mitir (drumul pe-acolo era mai scurt), în­dată-l ferchezuiau, și-apoi îl îndes­tulau cu ce aveau mai bun prin trapeza mâ­năstirii, peste care domnea chiar mătu­șa Olimpiada. Când se ivea, sea­ra, la ceasurile vecerniei, frumos aran­jat, cu părul negru, ondulat, dat pe spate, cântând la strană, cu vocea lui sonoră și clară, mătușile de-abia-și mai puteau ține ochii plecați peste cărțile de ru­găciune. Mai c-ar fi tăbărât, iarăși, toate, să-l mai drăgălească un pic!
Știau bine mătușile de ce era-n stare ștrengarul de gimnazist! Știau cât e de neastâmpărat, știau cât e de neînduplecat, știau câte griji îi făcea bietei Ra­luca, știau, de bună sea­mă, câți peri albi îi scotea tatălui Gheorghe, absentând de la gimna­ziu, pentru a hoinări. Dar mai știau mătușile și că Mihăiță nu e ca frații mai mari, așezați în tipare firești. Mihăiță era altfel, visător, curios, dornic să descopere tainele vieții în mânăstire, dornic să le descoase pe măicu­țe, despre basme și cântece vechi din popor (era în stare să asculte la nesfârșit basmul cu Călin Nebu­nul, al măicuței Zanaida!), nerăbdător să desci­freze buchea slavonă din cărțile Olimpiadei. Era un copil tare schimbător Mihăiță: acum era plin de vervă, acum se întrista din nimic, acum dispărea, înconjurat doar de câinii lui credincioși, pe plaiurile și prin pădurile Agaftonului ori citea, pierdut de pe lume, la umbra vreunui tei. După care, nu­mai te trezeai cu el în pridvorul căsuței mâ­năstirești, mereu c-o întrebare încuietoare, mereu cu o mirare care le îndemna pe maici să facă o cruce asupra lui. Cea mai tânără dintre surorile mamei, maica Olimpiada, îl poftea atunci înăuntru și-i po­ves­tea, răbdă­toare, câte-n lună și-n stele, până când lui Mihăiță i se închideau ochii și-adormea, cu ca­pul pe foaia veche a Psaltirei. Atunci, măi­cuța Olimpiada îl întindea în pat și îl înve­lea, îi veghea nițel somnul dulce, apoi co­bora în bisericuța de lemn să se roage Bunu­lui Dumnezeu pentru scum­pul ei nepot. Sim­țea că băiatul Ralucăi are un destin dintre cele alese, și se ruga cu râvnă mare, ca puiul de om, frământat de atâtea întrebări, mult prea mari pentru făptura lui pirpi­rie, să-și găsească, în­tr-o bună zi, drumul lui...
Sunt chiar în fața Mânăstirii Agafton, în locul unde gimnazistul Mihai Eminovici își lua rămas bun de la mătu­șile Olimpiada, Sofia și Fevronia, și de la mai tânăra verișoară, Xenia, înain­te să pornească, amărât peste poate, spre Ipotești, să înfrun­te vorbele aspre, ba poate chiar bățul cămi­na­rului Gheorg­he Emi­novici, după fiecare nouă "evadare" de la Cernăuți. Vre­mea de mij­loc de mai e schim­bătoare, întocmai ca firea lui Mihai. Acum arde soarele, acum dă un ropot de ploaie, aburul cald al pădurii aduce în poarta între­deschisă a mânăstirii miresme de ierburi săl­batice. Mânăstire "de sine" (fiecare măicuță stă într-o căsuță a ei) Agaf­tonul arată întocmai ca satele vechi din nordul Mol­dovei, de acum 100 și mai bine de ani, prin care trecea copilul Mihai în peregrinările sale dinspre Cernăuți către Ipotești. De-a stânga și de-a dreapta drumului, în lun­gul aleii, zeci de căsuțe cu cerdac, proaspăt zugrăvite și dichisite, ridica­te, în secolele XVIII-XIX, din "dota" fiicelor de boieri care ve­neau aici să se călugărească. Calc cu sfială, ca-ntr-un loc de poveste, cumva temător să nu stric vraja, printre casele albe, cuprinse din spate de pădurea verde, iar din față, de grădini vesele, pline de flori. Râvna măicuțelor dă un aer idilic locului, iar liniștea picură, parcă, o aură de lumină peste fie­care detaliu, peste fiecare clipă ce trece.

Mătușile călugărițe

Măicuța Ambrozia, stareța mânăstirii, îmi iese în cale pe cărarea de flori a căsuței sale. Îmi toarnă un ceai parfumat, din plante culese din pajiștile care mărginesc așezarea, și se apucă să-mi povestească despre Mihai Emi­nescu. Vorbește cu atâta tandrețe, cu atâta drag, de parcă ar fi trăit, aivea, lân­gă Maica Olimpia­da, mătușa poetului. "Mihăiță venea ade­sea la Agafton", spu­ne pe ton mă­mos. "Îi pria liniș­tea, îl inspira. Pri­mele lui versuri aici le-a și scris, în liniștea pădurii de la Agafton. Îi plăceau și sluj­bele, cântecele bisericești, în poe­ziile lui se găsesc imagini pe care doar aici, în mâ­năstire, le-ar fi putut vedea". Mihai își dorea să citească din cărțile de rugăciuni ale mătușilor, îmi spune maica stareță, iar ele îl ajutau să buchisească în chiri­lică. S-a și păs­trat o carte a lor, în care pe una dintre pagini se găsește o însemnare făcută de Mihai Eminescu în anii copilăriei. Maica Ambrozia îmi spune povestea de viață a mătușilor poetului, în timp ce coborâm, pe niște trepte de lemn, mai în vale, la bisericuța din lemn, veche de pe vremea vizi­telor lui Mihai. Iarba n-a fost cosită, și printre crucile cimitirului au înflo­rit maci roșii. "Aici își doarme somnul de veci Mai­ca Olimpiada, care a fost și stareță la Agafton, aici, mai încoace, sunt mormintele mătușilor Sofia și Fe­vronia și al veri­șoarei Xenia". Printre mormin­te, țărâna e moale, calci ușor, ca pe nori, miroase tare a iarbă înflorită, iar asta sporește și mai mult senza­ția că te-ai întors, înapoi, în timp. De ani de zile lup­tă Maica Ambro­zia să readucă la viață acest loc atât de aparte în viața și în opera lui Mihai Emi­nescu. Magia copilă­riei, trăită înainte de a-și scrie primele poezii. În 1959, când au desființat mânăs­tirea și le-au scos în drum pe cele 300 de măicuțe care viețu­iau aici, comu­niștii au transformat Agaf­tonul într-un cămin pentru bătrâni cu handicap. Greu de povestit în ce hal au găsit călugărițele locul după 1990! Și, ce mi­nune! În vreme ce mânăstirea era aproape distrusă, amintirea lui Mihai, băiatul cel luminat al Ralucăi, era neatinsă, în cimitirul plin de cruci și de iarbă, așteptând să fie chemată printre cei vii.
Casele familiei Eminovici din Botoșani s-au prăpădit în focul cel mare din 1887, casa copilăriei de la Ipotești s-a prăbușit și-a fost refăcută de două ori, odăile din curte ale băieților Eminovici nu mai există, atâtea și atâtea locuri care amintesc de pașii poetului au dispărut, și ele, în atâta amar de ani. Doar Agaftonul e așa cum era în vremea copilăriei lui Eminescu. Absolut neschimbat! Și biserica în care cânta există, și căsuțele în care buchisea alfa­betul există, pădurea din jur e neatinsă, iar măicu­țele, măicuțele de azi , de la Agafton, poți să juri că sunt și ele aceleași de pe vremea lui Eminescu, afectuoase și dezlegate la vorbă, poftindu-te la o "chisea" cu dulceață de cireșe amare.

IPOTEȘTI. "Tâlhariul ista di Mihăiță!"

Cu greu mă dau dus, la fel ca Mihăiță, pe vre­muri, de la Agaf­ton. De la mânăs­tire până la Ipo­tești, peste dealuri, sunt mai puțin de 10 kilometri. Dar, plecând de la mă­tuși, Mihăiță nu se grăbea deloc acasă. Hoinărea ziulica toată, dând ocoluri largi livezilor în pârg de pe dea­lu­rile Botoșanilor. A­bia spre seară își făcea apariția, tip­til, de pe după un colț al atenansei lungi, care servea drept dormitor pentru băieții familiei. Călca cu mare băgare de seamă, nu care cumva să fie prin preajmă căminarul Eminovici! "Dulcea mamă", cu ochii ei mari, negri, și trăsături de prințesă, îl aștepta cu sufletul la gură, alertată de bârfele veci­nelor, cum că ăl mic ar fi fost văzut "pe ici, pe colea". "Ce-o zice Gheorghiță când l-o videa iar pi băiet la Ipotești?", își zicea biata Raluca Emino­vici, în timp ce-și as­cundea "băietul", pân' ce și-a prinde omul în toane bune...
Atenansa, o casă de lemn, cu pridvor, în care dormeau Mihăiță și frații lui, nu mai există azi. În schimb, casa căminarului Gheor­ghe Eminovici de la Ipotești a fost re­făcută așa cum era pe vremuri: mândră, ro­bustă, încăpătoare, în ton cu ambițiile pro­prie­tarului. Alături cu biserica veche, boie­reas­că, din dosul ogră­zii, unde se găsesc mormintele familiei, și cu toată curtea din jur, lasă impresia unei moșii, în toată puterea cuvântului. Copil de plugar, dar urcat îndată prin inteligență la rang boieresc, căminarul Eminovici ținea să își întărească poziția cu o imagine pe măsură. Își luase case "pe Centru", la Botoșani, intrase în felurite afaceri, cumpărase moșioara de la Ipotești, nu stătea rău! Înăuntru, cum intri în față, biroul căminarului împrumută ceva din aerul rigid pe care Gheorghiță îl inspiră în portretele de familie: bărbat bine legat, cu barbă aspră și cu o privire încă mai aspră, pozând în om prosper. Muncitor, isteț și disciplinat, cu responsabilități pe cap, nu glumă, Gheorghe Eminovici visa să-și vadă copiii, cei 11, aranjați, cu mese­rii de vază, și era gata de orice sacrificiu pentru ei. Încă de când locuia la Botoșani, își lăsa băie­ții cei mari să doar­mă la inter­natul din oraș, să petreacă mai mult timp cu pedagogii, să înve­țe mai bine germana. Când s-a mutat la Ipotești, a tocmit medi­ta­tori, și-apoi i-a trimis pe copii la Cernăuți, unde se făcea carte serioasă în limba germană. Cum era moda pe la boierii mari, pen­tru care lucrase în tinerețe, a strâns în casa de la Ipotești o bi­bliotecă, cum numărai pe dege­tele unei mâini în Moldova ace­lor vremuri! N-avusese, însă, Gheorghiță Eminovici, noroc de copii cu lipici la carte. Băieții cei mari erau mereu repetenți pe la Cernăuți, de s-au luat profe­sorii de la gimnaziu cu mâi­nile de cap când a apărut și Mihai la școală. "Nu se poate! Încă un Emino­vici?!". Dintre fete, Hen­rieta părea mai dotată, avea o memorie ieșită din comun, dar tocmai ea n-a putut face școală, pentru că, bolnavă de mică, a stat viața toată într-un scaun cu rotile... Dornic să-și vadă copiii bine școliți, căminarul Emino­vici nu putea înțelege firea răz­vrătită, de artist, a lui Mihai, căruia Cernăuțiul, în afară de pro­fesorul Pumnul și de fabu­loasa lui bibliotecă, nu-i spunea nimic. În casa memorială de la Ipotești, printre mo­bilele grele, bo­ie­rești, achiziționate de Gheorghe Emi­novici, așezată în fața unei oglinzi cu argintul neatins, se află o relicvă extra­terestră: trusa de machiaj a lui Mi­hai Eminescu, din vremea teribilis­me­lor sale, când co­linda țara cu tru­pele de teatru, ca sufleur. Bietul Gheor­ghe Emino­vici ar fi trebuit să înțeleagă ade­vărata fire a fiului său, și să nu țină morțiș să croias­că din el "un om". "Of, câtă treabă am, Ralucă, și-acum trebuie să mă duc la Cer­năuți să duc înapoi tâlhariul ista la școală!", i se plângea Gheorghiță soției, după una dintre evadările lui Mihai. "La ce mă tot dai la Cer­năuți? Că eu sunt învățat și fără Cernăuți!", riposta gimnazis­tul, din dosul căruței, unde sta as­cuns de privirea tăioasă a cămina­rului.

Unde se despart pădurile

Născut la Botoșani, la doi pași de Biserica Us­penia, unde a și fost botezat, Mi­hai Emi­nes­cu se mută, cu în­trea­ga fa­mi­lie, pe moșia de la Ipo­tești, abia la vârsta de 5 ani. Până la 8 ani, când Gheorghe E­mino­vici scoa­te pașaport "pi ză­bavă de 11 luni", pentru bă­ietul cu "pă­rul negru, ochii negri și fața smolită", pen­tru a-l da la școală la Cer­năuți, Mihăiță are, la Ipotești, o copilărie de vis. Cum frații mai mari erau dați la gimnaziu, Mihai rămâne la Ipotești doar cu fratele lui Ilie. Desculți, cu coifuri încro­pite din gazete, se cățărau prin copaci și călăreau de voie girezile de paie, ca niște veritabili explo­ratori. Din coji de nucă își făceau "care de boi", la care înjugau cul­beci bă­trâni, cu coarne mari. Cum dădea soarele mai tare, cum fu­geau la scăldat, în balta de sub pădure, unde se întreceau la gălăgie cu broaștele, de vuia tot satul. Ilie învățase a prinde șerpi cu mâna, îi aducea acasă și le da dru­mul pe jos, ca s-o sperie pe slujnica țigancă. Și câte și mai câte astfel de năzbâtii nu făceau cei doi frați... Toată moșia era dată peste cap de trei ori, de când pleca tatăl de-aca­să și până se întorcea!
"Vezi, sus pe deal, acolo unde se despart pădu­rile?", îmi arată un loc profesorul Sergiu Mano­lache din Cucorăni. E om de-al locului, știe ca-n palmă teritoriile copilăriei lui Mihai Eminescu, le bate cu sfințenie, la pas, de ani de zile. "Ei, acolo sus e «Stânca stearpă», unde mergeau la joacă Mi­hăiță și Iliuță. Pădurea începea de acolo și mer­gea până jos, în sat, fix în curtea casei de la Ipo­tești. 28 de fălci de pădure! Asta era moșia lui Emi­no­vici, de pe Dealul Haraminilor, până pe celălalt deal, Viișoara: o fâșie îngustă de pădure, cu lac pe ea, cam la 400 de hectare. Adevăratul lac al copi­lăriei lui Emines­cu, care apare în poe­ziile sale, e chiar aici. E pe fos­ta mo­șie a tatălui său, la doi pași de casă!", mă convin­ge pro­fe­sorul Ma­no­lache, în timp ce dăm un ocol o­chiu­lui de apă cu­prins de-o coroniță de flori albe, de-abia înflorite. "Când îi pălea foamea, în loc să se «oste­neas­că» până aca­să, Mihai și Ilie se duceau drept la stâna tatălui lor, pe coasta Dealului Cru­cii, la un caș dulce. Le plă­cea la nebunie să dea oile în strungă! Șuierau după ele, asmuțeau câinii cei mici și răi și pocneau din ha­rap­nic. Și-apoi, dis­tracția dis­trac­țiilor: Mihăiță că­lărindu-l pe ciobă­nescul Șoltuz, bu­cu­ros nevoie mare de așa călăreț de vază, cuco­nașul Eminovici! La lăsatul întunericului, când liniștea cădea peste lume și doar broaștele de pe lac își mai dregeau vocea pentru «răsboiul» de a doua zi, Ilie îi poves­tea lui Mihăiță din aventurile lui Robinson Crusoe sau îi citea poezii populare din colecția lui Alecsan­dri, pe care cel mic le me­mora din zbor. Înnebunit după povești, Mihai își făcea adesea de lucru prin bucătărie, unde sorbea istoriile vesele ale bătrânei Prodanca ori trecea peste drum, la părinții priete­nului Costache, mari povestitori și ei. Dar, încă de pe atunci, din fragedă pruncie, Mihai începea să-și închidă firea. Cum pleca Gheorghe Eminovici cu treabă prin Botoșani sau prin alte părți, cum dis­părea de acasă cu zilele. Rătăcea prin codri ori se urca pe creasta dealului, către Hrișcani, la «Stânca stearpă». Numai cerul era mai sus decât el! De acolo, ajungea, tot prin codru, la Izvor. Era acolo un tei ale cărui miresme l-au urmărit, apoi, pe Mihai toată viața..."

Misterul iubirii de la Ipotești

Și codrii verzi dinspre Hrișcani, și lacul, și lunca, și "Stânca stearpă", și Izvorul, și teiul revin obsedant în cele 14 poezii scrise de poet - apoi rescrise și iar rescrise până în 1870. Dar nu doar locurile năzdrăvăniilor nepereche își trimit ecoul în poezii. În ver­surile lui Emines­cu răzbat și vești despre locuri secrete ale singurătăților sale, locurile cu parfum de floare albastră, ale primei sale iubiri. Ani de zile s-au căznit biografii poe­tului să găsească crâmpeiele de realitate ale minunatelor poeme de dragoste. "«Iubita de la Ipotești» e marea taină biografică din via­ța lui Eminescu", afirmase istoricul Per­pessicius. Marea profesoară de la Universi­tatea din București, Zoe Dumitrescu-Bușu­lenga, e cea care ghicește anul primei iubiri, 1863, iar intuiția sa extraordinară le des­chide, dintr-odată, ochii cercetătorilor. Mis­terul "Iubitei de la Ipotești" începea, încet-încet, să se dezlege...
În primăvara anului 1863, Gheorghiță Emino­vici și Raluca sunt foarte strâmtorați cu banii. Afacerile căminarului merg tot mai prost. În plus, după cinci ani de "răsboaie de convingere", cei doi părinți sunt descurajați de perspectivele școlare ale lui Mihăiță. Să mai chel­tuiască în zadar, exclus! Așa că, deși revenise la sentimen­te mai bune față de Cernăuți, Mihai e nevoit să rămână aca­să. Cât timp cămi­na­rul Eminovici vor­bește în stânga și în dreapta, pe la cunoș­tințele din Botoșani, doar de i-a găsi un post de scrib prin urbe, Mihai e la Ipo­tești, în lumea lui. Rar dă pe-acasă!
Pornesc cu profe­so­rul Manolache din­spre lacul lui Emines­cu înspre "Stânca stear­pă", pe urmele poetului. "«Codrul de aramă» nu mai e, a fost tăiat demult de al doilea proprietar de după Gheorghe Emi­novici", îmi spune cu tristețe profesorul. Cu graiul lui dulce, mol­dovenesc, profesorul însuflețește și mai mult misterioasa po­veste de iubire a poe­tului. "În primăvara aceea, în 1863, a în­tâlnit Mihai prima lui dragoste, o fată de țărani de-aci, din sat, nițel mai mare decât el". În primele sale poeme, scrise pe la 15 ani, Mihai lasă destule indicii despre minunea pe care o trăia aievea. "... era o zi frumoasă / El s-a trezit în luncă, sub ochii ei de foc / Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă / Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc". Stângăcia primelor încercări li­te­rare sunt pline de emoția ace­lei zile de primăvară. "Și ochi-i râd în capu-i, și fața-i e jăratec/ A lanurilor zână, cu chip fru­mos rostit". O fată bălaie, veselă, cu ochi mari, albaștri, scânteietori, cu o rochie și ea albastră, um­blând desculță prin iarbă... E pri­măvară la Ipotești, iar natura, sălbatică, vie, voluptuoasă, re­trăiește, parcă, primăvara aceea a primei iubiri a poetului.

"Memento mori"

Mihai și iubita lui trăiesc o vară ca-n basmele îm­părătești ce-l fascinau atât de mult. Ziua se plim­bă, "rătăciți și singurei", prin codrii tainici, apusul de soare îi prinde pe "Stânca stearpă", unde ea râde zgomotos la ghicitorile meșteșugite ale lui Mihai, noaptea se plimbă pe sub cireșii și vișinii din curtea moșiei de la Ipotești. La fel cum nu folosește nu­mele satului în poemele sale, Mihai Eminescu evită să folosească și numele real al iubitei sale. O face, totuși, de câteva ori, numind-o Casandra, pentru ca mai apoi, la retușarea respectivelor poezii, să schim­be numele. A fost, însă, suficient, pentru ca cer­ce­tătorii să poată merge mai departe pe urmele dramaticei povești. În timp ce se iubeau nebunește, iar Mihai îi închină zilnic versuri muzei sale, în toamnă, fata se îm­bolnăvește grav. Căzută la pat, nu mai poate veni la întâlnirile de seară din livada boierului Emi­novici. Manuscrisele poetului rețin primele însăilări ale unor versuri care, peste ani, vor fi trimise la tipar cu titlul "De ce nu-mi vii?". "De-acum îi toam­nă, toți se duc/ Se clatin crengile de nuc/ Se scutur frunzele din vii/ De ce nu vii, de ce nu vii?". În iarnă, în timp ce Casandra agoniza la Ipotești, Mihai primește de la București vestea năpraznică a morții fratelui Ilie, tovarășul său ne­despărțit de năzbâtii. Peste trei săptămâni, se stinge și "Casan­dra, fata lui Gheorghe Alupului, 19 ani, înmor­mântată la 20 ghenar, 1864". "Actul de moar­te" de la primăria veche din Cucorăni, dezlea­gă cel mai ascuns și mai trist mister al vieții lui Mi­hai Emi­nescu. "Clopotnița plesnește, în stâlpi iz­bește toaca/ Aripa unui demon sfâșie promoroaca/ Și în convoi iluzii ce luminau ca stele/ A fost la groapă dusă speranța vieții mele", scrie Eminescu. Copleșit de durere, poetul caută să se îndepărteze de Ipotești. Hoinărește o vreme, ca sufleur, prin Cer­năuți, prin Brașov, e copist la Botoșani, dar peste tot pe unde îl duc pașii, gândul îl întoarce îna­poi acasă, la locurile primei sale iubiri și la mor­mântul însin­gurat al Casandrei de la Ipotești. "Mi-ar părea rău dacă țarina aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume, ar încăpea în mâini străi­ne. Iartă că devin sentimental...", îi scrie Emi­nescu, în 1872, unui prieten, la afla­rea veștii că tatăl său e ne­voit să vândă moșia.

*

În anii ce vin, Emi­nes­cu mai trece doar spora­dic pe la Ipotești și Boto­șani. La Agafton, mătușile călugărițe își astâmpără dorul de "Mihăiță" al lor citind, cu ochii în lacrimi, din primul său volum de "Poesii", pe care maica Olimpiada îl ținea la loc de cinste, printre cărțile sfinte. Cel mai mult a po­posit poetul la Botoșani în 1887, cu doi ani îna­in­tea morții. Era deja suferind, iar sora Henrieta l-a luat în gazdă, să-i poarte de grijă. Anul urmă­tor, vestea morții sale premature, la doar 39 de ani, cade ca un fulger la Agafton. Tustrele mătușile l-au jelit, câte zile au avut. Hohotele măicuței Xenia mai cutreieră și azi, ca un ecou, codrii dimprejur. La fel ca-n zilele în care mai trăiau maicile, o lumânare arde nestinsă, la Agafton, pentru sufle­tul ma­relui rătăcitor.