- Se spune că aşchia nu sare departe de trunchi. Tu eşti unul dintre exemplele de copil care şi-a construit o carieră prestigioasă în acelaşi domeniu în care şi părinţii lui strălucesc. Oare de la care dintre părinţii tăi, excepţionalii Ioana şi Gabriel Croitoru, ai moştenit talentul?
- Depinde pe cine întrebi! Mai în glumă, mai în serios, bunică-miu spune că de la el am moştenit talentul. Deşi el a fost medic ginecolog. (râde) Ce-i drept, a cochetat mereu cu muzica, deci poate că părerea lui se justifică într-o oarecare măsură.
- Cum te-ai apropiat de vioară? Ai fost impulsionată de părinţi, ori a fost vorba de o chemare proprie?
- A, de la mine a pornit totul! Eu am vrut! Am poze de când eram de-o şchioapă şi stăteam lângă tata fermecată, în timp ce el studia. Şi nu făceam altceva, ci, pur şi simplu, îl ascultam cântând. Sau - ţin minte - intram când mama şi tata dădeau lecţii, mă aşezam pe undeva prin cameră şi începeam să răspund eu în locul elevilor - până când tata n-a mai rezistat şi m-a dat afară, că-i sabotam orele. În plus, părinţii mei niciodată n-ar fi insistat pe direcţia asta dacă n-ar fi văzut că sunt atrasă de instrument. Ca atare, am primit o vioară mică, pe măsura mea, şi mama a început să mă înveţe. Până târziu, ea mi-a fost profesoară, iar eu i-am mâncat zilele. (râde) Divergenţe între copii şi părinţi există oricum, dar cu atât mai mult într-o situaţie de genul ăsta, în care părintele ţi-e şi profesor. E destul de dificil să faci separaţia, să ştii când să i te adresezi în calitate de părinte şi când trebuie să-l consideri doar dascăl şi să te comporţi în consecinţă. Aşa cum, sunt convinsă, la fel de dificil este şi pentru părinte, să facă această departajare: copil-elev. De fapt, e o chestie imposibilă pentru ambele părţi, oricât de mare le-ar fi dorinţa, aşa că, uneori, inevitabil mai ies şi scântei.
- Ai fost un copil mai curând rebel, decât genul "cuminte"?
- Cam da! Adică... Uite, să-ţi dau un exemplu: mergeam la un concurs. Celelalte fetiţe studiau înainte să intre, stăteau cuminţi să le-aranjeze mamele, să le îmbrace frumos, cu rochiţe, cu ciorăpei, cu danteluţe... Eu, în schimb, alergam până-mi dădeam sufletul, îmi mai rupeam şi ciorapii şi mă-ntorceam la mama, pe ultima sută de metri, când ea nu mai avea ce să facă decât să-mi pună vioara-n mână şi să mă trimită pe scenă. Iar după ce cântam, îmi reluam joaca. (râde) Pe de altă parte, exemplul ăsta e perfect ca să-ţi explice faptul că eu percepeam vioara tot ca pe-o joacă, nu ca pe-o obligaţie sau ca pe-o corvoadă. Că - ştii! - mulţi mă întreabă: "Da' tu de ce n-ai emoţii pe scenă?" Ei, probabil că tocmai din motivul ăsta: c-am început să studiez vioara şi să cânt pe scene absolut relaxată, fără să fiu apăsată de vreo presiune, nici exterioară, nici interioară.
- Şi când ai realizat că joaca asta cu vioara e totuşi şi o treabă serioasă?
- Într-un sens, nici azi eu n-am depăşit etapa de "vioara e o joacă". Continui să cânt cu relaxare, cu bucurie, din plăcere pură. Totuşi, momentul definitoriu, când mi-am dat seama că există şi o latură serioasă, a fost acela când mama a zis "Eu nu mai pot!", în sensul de "nu mai pot" să-i predau muzică Siminei. Într-un târziu, am înţeles ce voia să spună mama, că de-atunci înainte trebuia să-mi asum "joaca" asta cu vioara, să trec tot ceea ce învăţasem şi ceea ce urma să mai învăţ prin propriul meu filtru. Am continuat aşadar să studiez cu mama, doar că dinamica se schimbase, adică n-a mai stat mama să-mi spună zilnic "Hai să studiem! Faci aşa... Nu face aşa... !", iar eu înţelesesem că, până la urmă, asta e totuşi şi o profesie şi, ca orice profesie, presupune nişte rigori. Fireşte, am continuat să studiez şi cu tata, pentru că şi el a fost implicat în "procesul didactic", evident, într-un mod diferit. Fiecare dintre părinţii mei are zona lui de predare. Mama tinde să se ocupe de stadiile incipiente, apoi, de la un punct încolo, elevii sunt preluaţi de tata. În esenţă, din ziua aceea, ai mei n-au mai stat lângă mine clipă de clipă, ci au continuat să mă ghideze şi să mă consilieze, dar având grijă să-mi respecte o anume libertate, să-mi acorde spaţiu. Apelând la o analogie, nu mi-au mai vârât mâncarea-n gură ca unui bebeluş, ci m-au lăsat să mănânc singură.
"Nu m-am gândit niciodată să mă despart de vioară"
Trei dintr-o lovitură... de arcuş: Gabriel, Ioana şi Simina Croitoru
- Sigur! Ca orice copil din generaţia mea, am fost dată la diverse cursuri: la karate, la actorie... Dar ceea ce m-a sedus pe mine iremediabil au fost cărţile şi dansul. Nu baletul, fiindcă n-am nici conformaţia fizică, nici dedicaţia necesare, în schimb, am fost şi sunt pasionată de dansurile de societate.
- Te-ai gândit vreodată, la modul serios, că poate drumul tău era dansul?
- Niciodată! Niciodată nu m-am gândit să abandonez vioara şi s-o pornesc pe un alt drum. Ştii cum e? Faci ceva şi acel ceva îţi iese foarte bine, fără să depui mult efort, şi mai şi iubeşti acel ceva, deci ce sens ar avea să abandonezi acel lucru şi s-o coteşti spre altceva? Eu n-am trecut nici prin frământări, nici prin alte chinuri: mi-am ales profesia cu inima deschisă, cu bucurie deplină, cu lejeritate şi cu naturaleţe. De altfel, aşa consider că trebuie să-ţi alegi meseria în viaţă, indiferent de domeniu: să îmbrăţişezi acel lucru care te bucură, pe care-l faci bine şi fără chinuri. Nu cred că omul a fost creat ca să se chinuiască...
"N-am suportat răceala Germaniei"
Croitoru String Virtuosi (Foto: Virgil Oprina)
- Unde l-am avut profesor pe marele Friedmann Eichhorn şi am trecut printr-o experienţă interesantă. Acolo, e adevărat, există o comunitate destul de mare de români, dar societatea e totuşi una nemţească: oamenii sunt destul de reci şi de conservatori, astfel că exuberanţa şi libertatea de gândire ţi le simţi îngrădite. Sau cel puţin aşa m-am simţit eu şi, oricât de mult m-am străduit, pur şi simplu n-am putut să mă integrez. În plus, din punct de vedere muzical, am constatat că lucrurile nu stăteau prea diferit de ceea ce se întâmpla la Conservatorul din Bucureşti. Şi acolo, şi aici, exista şi există o mare deschidere muzicală: găseşti numeroşi solişti şi dirijori străini, se iniţiază tot felul de proiecte... Din punctul de vedere al nivelului studenţilor, situaţia e ceva mai nuanţată: la noi, întotdeauna au existat vârfuri, persoane excepţionale, şi restul; acolo, vârfurile sunt rarisime, în schimb restul este alcătuit din oameni mult mai dedicaţi. Studenţii de acolo nu se duc să facă vioară doar pentru că au făcut vioară şi-n liceu şi sunt împinşi înainte din inerţie. Indiferent dacă sunt talentaţi sau nu, ei au o treabă de făcut şi şi-o fac cu îndârjire. Deci, dacă vrei, e o alegere pur logistică. O chestiune cu care eu iarăşi nu m-am prea împăcat. Prin urmare, vreme de aproape doi ani, cât am stat în Germania, am tot analizat situaţia şi, până la urmă, mi-am dat seama că, inconştient, mersesem acolo ca să văd dacă puteam să ies "de sub tutelă", din umbra părinţilor mei, şi când m-am lămurit că mă descurcam foarte bine şi izbuteam să performez, m-am liniştit, am răsuflat uşurată şi mi-am zis: "OK! Deci pot să mă întorc acasă!". Aşadar, am pus punct experimentului şi-am hotărât că, indiferent de proiectele muzicale pe care le voi avea în străinătate, baza mea, cartierul meu general va fi de-atunci înainte România. Revenită în Bucureşti, mi-am echivalat studiile din Germania şi mi-am terminat facultatea aici. Avându-l ca profesor pe... tata. (râde)
"Trebuie să-ţi placă enorm ce faci"
Ioana Croitoru, Simina şi Eva. Trei generaţii
- Numele mi-a adus avantaje şi dezavantaje. La capitolul avantaje, pun faptul că, datorită numelui, mie mi s-au deschis destul de lesne nişte uşi către lumea solistică, uşi care altfel se deschid foarte greu sau nu se deschid deloc. La capitolul dezavantaje pun, în primul rând, faptul că aşteptările sunt altele: mă duc undeva şi acolo, din perspectiva celor cu care mă întâlnesc, eu nu mă numesc Simina Croitoru, ci doar Croitoru. Înţelegi? E ceva dezagreabil, mai ales în condiţiile în care eu nu sunt genul de om care să se împăuneze cu numele pe care-l poartă, niciodată nu vreau să ies în evidenţă prin asta, ci prin munca mea.
- Deşi eşti artist, pari o femeie voluntară şi uneori poate chiar puţin dură. E doar o aparenţă?
- Dură nu sunt deloc. Sunt tranşantă. În primul rând, cu mine însămi şi apoi, prin extensie, şi cu ceilalţi. De fapt, sunt o tipă sinceră, genul "ce-i în guşă şi-n căpuşă". Niciodată nu-mi ascund opiniile şi sentimentele.
- Simina, de ce are nevoie un violonist, ca să se detaşeze din pluton?
- Trebuie să-ţi placă enorm ceea ce faci! Trebuie să trăieşti muzica! Pentru că muzica asta înseamnă, fundamental, nişte stări interioare. Pe care tu, ca muzician, trebuie să le simţi şi să le transmiţi. Dacă tu nu simţi, nici nu poţi să transmiţi şi-atunci partida e pierdută. Când ies pe scenă, eu sunt ca un actor, care, prin intermediul instrumentului, transmite sentimente, trăiri, nuanţe... Nu ies doar să-nşir nişte note!
"Mi-e frică de vioara Guarneri a tatălui meu"
Cu soţul ei, Ionuţ, şi fetiţa lor, Eva
- Nu, nu tânjesc. Pur şi simplu, mă uit la ea şi mi-e frică, nu mă simt încă suficient de pregătită pentru un asemenea instrument. Şi sigur că sunt fascinată de ea. Gândeşte-te ce istorie de secole poartă în fibra ei această vioară! Gândeşte-te că, până să ajungă la tata, ultima persoană care o atinsese fusese Enescu, după care vioara stătuse închisă în cutie! E normal să te încerce măcar un fior de emoţie! Ca muzician, o vioară ca asta te provoacă: tu simţi că te obligă să dai şi mai mult decât ai dat până atunci, să-ţi depăşeşti limita, iar oamenii, la rândul lor, consideră că eşti obligat să dai mai mult decât ai dat până atunci... Nişte provocări mari şi grele.
- Recent, la Sala Radio, ai cântat Bach, alături de tatăl tău, acompaniaţi de Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijorului Janko Zsolt. Ce sentimente te-ncearcă alături de el, pe scenă?
- Când suntem pe scenă, în primul rând suntem colegi. Dar, sigur că mai sunt şi momente când îl văd pe tata aruncându-mi câte-o privire mândră, care spune "E copilul meu!". (râde) E şi mult drag când suntem împreună pe scenă... E şi o mai mare uşurinţă a interpretării, fiindcă suntem persoane similare, fiindcă am trăit în acelaşi "grup social", ca să folosesc un termen ştiinţific... Din acest motiv, lucrurile merg mai uşor, iar când lucrurile merg mai uşor, şi plăcerea e mai mare!
"Fetiţa mea are 3 ani şi e topită după vioară"
Cvartetul Solatris
- Din familia mea, din prieteni, din cărţi şi din dans. Pe soţul meu, Ionuţ, l-am cunoscut în facultate, el fiind tubist. Ne-am căsătorit chiar înainte de absolvire şi împreună avem o fetiţă de trei ani, pe care o cheamă Eva şi care e topită după vioară. Aseară, de pildă, mi-a spus că a avut "concelt". Şi când am întrebat-o unde a avut concert, m-a lămurit că aşa visase. (râde) Urmând tradiţia familiei, insistă să stea la lecţiile pe care le predau eu, mama i-a dat vechea mea vioriţă, cea pe care am început să studiez eu, dar care, pentru Eva, e încă prea mare... Pe scurt, cel puţin deocamdată, pare să urmeze linia familiei. Noi, eu şi Ionuţ, n-o s-o obligăm la nimic. În ceea ce priveşte cărţile, cu tot studiul la vioară, citesc în continuare cu pasiune. Iar în ceea ce priveşte dansul, continui să dansez. Acasă. (râde) Acum încerc să-l conving şi pe Ionuţ să mergem împreună la nişte cursuri de dansuri de societate. Că lui îi place să danseze, dar, fiind mult mai timid decât mine, nu vrea să fie văzut de nimeni altcineva. Se jenează. Mă gândesc chiar să încerc să-i atrag în "aventura" asta şi pe nişte prieteni, pe principiul că prezenţa lor o să-i mai atenueze emoţiile.
- Interviurile cu artişti se sfârşesc, de obicei, cu o agendă...
- Păi, agenda profesională e bine aşezată cu multe luni înainte. Pe lângă restul concertelor, voi continua şi cele trei proiecte în care sunt implicată şi care-mi oferă multă bucurie. Primul este "Croitoru String Virtuosi", o orchestră de cameră pe care am pus-o la cale împreună cu soţul şi cu părinţii mei. În această formulă, în vara trecută, am înregistrat un CD, "Un secol de muzică tradiţională românească", şi am pornit într-un turneu naţional, care se va încheia în această vară, în Bucureşti, cu un concert pe 7 august, la Ateneul Român, în cadrul festivalului "Vara magică". Al doilea proiect e "Cvartetul Solartis", în care cânt alături de Ana Maria Marian, Daniel Vots şi Andrei Niţescu. Iar al treilea e un Trio pe care îl alcătuiesc împreună cu Ştefan Cazacu şi Andrei Licareţ.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
