SIMINA CROITORU - "Când ies pe scenă, sunt un actor care își transmite sentimentele prin vioară"

Jocul de-a vioara

- Se spune că așchia nu sare departe de trunchi. Tu ești unul dintre exemplele de copil care și-a construit o carieră prestigioasă în același do­meniu în care și părinții lui strălucesc. Oare de la care dintre părinții tăi, excepționalii Ioana și Gabriel Croitoru, ai moștenit talentul?

- Depinde pe cine întrebi! Mai în glumă, mai în serios, bunică-miu spune că de la el am moștenit talentul. Deși el a fost medic ginecolog. (râde) Ce-i drept, a cochetat mereu cu muzica, deci poate că părerea lui se justifică într-o oarecare măsură.

- Cum te-ai apropiat de vioară? Ai fost im­pulsionată de părinți, ori a fost vorba de o chemare proprie?

- A, de la mine a pornit totul! Eu am vrut! Am poze de când eram de-o șchioapă și stăteam lângă ta­ta fermecată, în timp ce el stu­dia. Și nu fă­ceam altceva, ci, pur și simplu, îl ascultam cân­tând. Sau - țin minte - intram când mama și tata dădeau lecții, mă așezam pe undeva prin cameră și începeam să răspund eu în locul elevilor - până când tata n-a mai re­zistat și m-a dat afară, că-i sabotam orele. În plus, părinții mei niciodată n-ar fi insistat pe direcția asta dacă n-ar fi văzut că sunt atrasă de instrument. Ca ata­re, am primit o vioară mică, pe măsura mea, și mama a început să mă învețe. Până târziu, ea mi-a fost profesoară, iar eu i-am mâncat zilele. (râde) Divergențe între copii și părinți există oricum, dar cu atât mai mult într-o situație de genul ăsta, în care pă­rintele ți-e și profesor. E destul de dificil să faci separația, să știi când să i te adresezi în calitate de părinte și când trebuie să-l consideri doar das­căl și să te comporți în consecință. Așa cum, sunt convinsă, la fel de dificil este și pen­tru părinte, să facă aceas­tă departajare: copil-elev. De fapt, e o chestie im­po­sibilă pentru ambele părți, oricât de mare le-ar fi dorința, așa că, uneori, inevitabil mai ies și scân­tei.

- Ai fost un copil mai curând rebel, decât genul "cuminte"?

- Cam da! Adică... Uite, să-ți dau un exemplu: mergeam la un concurs. Celelalte fetițe studiau îna­inte să intre, stăteau cuminți să le-aranjeze mamele, să le îmbrace frumos, cu rochițe, cu cio­răpei, cu danteluțe... Eu, în schimb, alergam până-mi dă­deam sufletul, îmi mai rupeam și cio­rapii și mă-ntor­ceam la mama, pe ultima sută de metri, când ea nu mai avea ce să facă decât să-mi pună vioara-n mână și să mă trimită pe scenă. Iar după ce cântam, îmi reluam joaca. (râde) Pe de altă parte, exemplul ăsta e perfect ca să-ți explice fap­tul că eu per­cepeam vioara tot ca pe-o joacă, nu ca pe-o obli­gație sau ca pe-o corvoadă. Că - știi! - mulți mă în­treabă: "Da' tu de ce n-ai emoții pe sce­nă?" Ei, pro­babil că tocmai din motivul ăsta: c-am început să studiez vioara și să cânt pe scene ab­solut relaxată, fără să fiu apăsată de vreo presiune, nici exterioară, nici interioară.

- Și când ai realizat că joaca asta cu vioara e totuși și o treabă serioasă?

- Într-un sens, nici azi eu n-am depășit etapa de "vioara e o joacă". Continui să cânt cu re­laxare, cu bucu­rie, din plăcere pură. Totuși, mo­mentul defi­ni­toriu, când mi-am dat seama că există și o latură serioasă, a fost acela când mama a zis "Eu nu mai pot!", în sensul de "nu mai pot" să-i predau muzică Siminei. Într-un târziu, am înțeles ce voia să spună mama, că de-atunci înainte tre­buia să-mi asum "joaca" asta cu vioara, să trec tot ceea ce învățasem și ceea ce urma să mai învăț prin propriul meu filtru. Am continuat așadar să stu­diez cu mama, doar că dinamica se schimbase, adică n-a mai stat mama să-mi spună zilnic "Hai să stu­diem! Faci așa... Nu face așa... !", iar eu înțele­sesem că, până la ur­mă, asta e totuși și o profesie și, ca orice profesie, pre­supune niște rigori. Firește, am continuat să stu­diez și cu tata, pentru că și el a fost implicat în "procesul di­dactic", evident, într-un mod diferit. Fiecare dintre părinții mei are zona lui de predare. Mama tinde să se ocupe de stadiile in­ci­piente, apoi, de la un punct în­colo, elevii sunt pre­luați de tata. În esență, din ziua aceea, ai mei n-au mai stat lângă mine clipă de clipă, ci au continuat să mă ghideze și să mă consilieze, dar având grijă să-mi res­pecte o anu­me libertate, să-mi acorde spa­țiu. Apelând la o analo­gie, nu mi-au mai vârât mâncarea-n gură ca unui bebeluș, ci m-au lăsat să mă­nânc singură.

"Nu m-am gândit niciodată să mă despart de vioară"

- Mai existau și alte lu­cruri care să te pasio­neze, în afară de vioară?

- Sigur! Ca orice copil din generația mea, am fost dată la diverse cursuri: la karate, la ac­torie... Dar ceea ce m-a sedus pe mine iremediabil au fost căr­țile și dansul. Nu baletul, fi­indcă n-am nici con­formația fizică, nici dedicația necesare, în schimb, am fost și sunt pasionată de dansurile de societate.

- Te-ai gândit vreodată, la modul serios, că poate drumul tău era dansul?

- Niciodată! Niciodată nu m-am gândit să aban­donez vioara și s-o pornesc pe un alt drum. Știi cum e? Faci ceva și acel ceva îți iese foarte bine, fără să depui mult efort, și mai și iubești acel ceva, deci ce sens ar avea să abandonezi acel lucru și s-o co­tești spre altceva? Eu n-am trecut nici prin fră­mântări, nici prin alte chinuri: mi-am ales profesia cu inima deschisă, cu bucurie deplină, cu lejeritate și cu naturalețe. De altfel, așa consider că trebuie să-ți alegi meseria în viață, indiferent de domeniu: să îmbrățișezi acel lucru care te bucură, pe care-l faci bine și fără chinuri. Nu cred că omul a fost creat ca să se chinuiască...

"N-am suportat răceala Germaniei"

- Ai absolvit Colegiul Național "George Enes­cu", după care ai plecat la Weimar, la reputata Universitate de Muzică "Franz Liszt".

- Unde l-am avut profesor pe marele Friedmann Eichhorn și am trecut printr-o experiență intere­san­tă. Acolo, e adevărat, există o comunitate destul de mare de români, dar societatea e totuși una nem­­țeas­că: oamenii sunt destul de reci și de con­ser­­vatori, astfel că exuberanța și libertatea de gân­dire ți le simți îngrădite. Sau cel puțin așa m-am simțit eu și, oricât de mult m-am stră­duit, pur și simplu n-am putut să mă integrez. În plus, din punct de vedere muzical, am constatat că lucrurile nu stăteau prea diferit de ceea ce se întâmpla la Conservatorul din Bucu­rești. Și acolo, și aici, exista și există o mare deschidere muzicală: găsești numeroși soliști și dirijori străini, se inițiază tot felul de proiecte... Din punctul de vedere al ni­velului studenților, situația e ceva mai nuanțată: la noi, în­totdeauna au existat vârfuri, persoane ex­cepționale, și restul; acolo, vârfurile sunt rari­sime, în schimb restul este alcătuit din oameni mult mai dedicați. Studenții de acolo nu se duc să facă vi­oară doar pentru că au făcut vioară și-n liceu și sunt împinși înainte din inerție. Indiferent dacă sunt ta­lentați sau nu, ei au o treabă de făcut și și-o fac cu îndârjire. Deci, dacă vrei, e o alegere pur logistică. O ches­tiune cu care eu iarăși nu m-am prea împăcat. Prin urmare, vreme de aproape doi ani, cât am stat în Ger­mania, am tot analizat situația și, până la urmă, mi-am dat seama că, in­conștient, mersesem acolo ca să văd dacă puteam să ies "de sub tu­telă", din umbra părin­ților mei, și când m-am lămurit că mă descurcam foarte bine și izbuteam să per­for­mez, m-am liniștit, am răsuflat ușurată și mi-am zis: "OK! Deci pot să mă întorc aca­să!". Așadar, am pus punct expe­rimentului și-am hotărât că, in­di­ferent de proiectele muzicale pe care le voi avea în stră­i­nătate, ba­za mea, cartierul meu gene­ral va fi de-atunci înainte România. Re­ve­nită în Bucu­rești, mi-am echivalat studiile din Ger­mania și mi-am ter­minat facultatea aici. Avân­du-l ca profesor pe... tata. (râde)

"Trebuie să-ți placă enorm ce faci"

- A fost greu sau ușor să răzbați în lumea mu­zicii, purtând un nume cu o asemenea greutate? Numele părinților ți-a înlesnit ascensiunea?

- Numele mi-a adus avantaje și dezavantaje. La capitolul avantaje, pun faptul că, datorită numelui, mie mi s-au deschis destul de lesne niște uși către lumea solistică, uși care altfel se deschid foarte greu sau nu se deschid deloc. La capitolul dezavantaje pun, în primul rând, faptul că așteptările sunt altele: mă duc undeva și acolo, din pers­pec­tiva celor cu care mă întâlnesc, eu nu mă numesc Simina Croi­toru, ci doar Croitoru. Înțelegi? E ceva dezagreabil, mai ales în condițiile în care eu nu sunt genul de om care să se împăuneze cu numele pe care-l poartă, ni­cio­dată nu vreau să ies în evidență prin asta, ci prin munca mea.

- Deși ești artist, pari o femeie voluntară și uneori poate chiar puțin dură. E doar o aparență?

- Dură nu sunt deloc. Sunt tranșantă. În primul rând, cu mine însămi și apoi, prin extensie, și cu ceilalți. De fapt, sunt o tipă sinceră, genul "ce-i în gușă și-n căpușă". Niciodată nu-mi ascund opiniile și sentimentele.

- Simina, de ce are nevoie un violonist, ca să se detașeze din pluton?

- Trebuie să-ți placă enorm ceea ce faci! Trebuie să trăiești muzica! Pentru că muzica asta înseamnă, fundamental, niște stări interioare. Pe care tu, ca muzician, trebuie să le simți și să le transmiți. Dacă tu nu simți, nici nu poți să transmiți și-atunci partida e pierdută. Când ies pe scenă, eu sunt ca un actor, care, prin intermediul instrumentului, transmite sentimente, trăiri, nuanțe... Nu ies doar să-nșir niște note!

"Mi-e frică de vioara Guarneri a tatălui meu"

- Apropo de instrument: din 2008, tatăl tău cântă pe celebra vioară Guarneri care i-a apar­ținut lui George Enes­cu și care este supranumită "Ca­tedrala". Instru­mentele aces­tea in­fuzate cu atâta istorie și cu atâtea emoții nasc, pen­tru pro­fesioniști, fascinație? Tu tânjești să cânți pe vioara tatălui tău?

- Nu, nu tânjesc. Pur și simplu, mă uit la ea și mi-e frică, nu mă simt încă suficient de pregătită pentru un asemenea instrument. Și sigur că sunt fascinată de ea. Gândește-te ce istorie de secole poartă în fibra ei această vioară! Gândește-te că, până să ajungă la tata, ultima persoană care o atin­sese fusese Enescu, după care vi­oa­ra stătuse închisă în cutie! E normal să te încerce măcar un fior de emoție! Ca muzician, o vioară ca asta te provoacă: tu simți că te obligă să dai și mai mult decât ai dat până atunci, să-ți de­pășești limita, iar oamenii, la rândul lor, con­sideră că ești obligat să dai mai mult decât ai dat până atunci... Niște provocări mari și grele.

- Recent, la Sala Radio, ai cântat Bach, alături de tatăl tău, acompaniați de Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijorului Janko Zsolt. Ce sentimente te-ncearcă alături de el, pe scenă?

- Când suntem pe scenă, în primul rând suntem colegi. Dar, sigur că mai sunt și momente când îl văd pe tata aruncându-mi câte-o privire mândră, care spune "E copilul meu!". (râde) E și mult drag când suntem împreună pe scenă... E și o mai mare ușurință a interpretării, fiindcă suntem persoane similare, fiindcă am trăit în același "grup social", ca să folosesc un ter­men științific... Din acest motiv, lucrurile merg mai ușor, iar când lucrurile merg mai ușor, și plăcerea e mai mare!

"Fetița mea are 3 ani și e topită după vioară"

- Simina, sun­tem la un pas să tra­gem cortina, nu însă îna­inte de a te între­ba din ce se mai alcă­­tu­iește viața ta?

- Din familia mea, din prieteni, din cărți și din dans. Pe soțul meu, Ionuț, l-am cu­noscut în facultate, el fiind tubist. Ne-am căsătorit chiar înainte de absol­vire și împreună avem o fetiță de trei ani, pe care o cheamă Eva și care e topită după vioa­ră. Aseară, de pildă, mi-a spus că a avut "concelt". Și când am întrebat-o unde a avut concert, m-a lămurit că așa visase. (râde) Urmând tradiția familiei, insistă să stea la lecțiile pe care le predau eu, mama i-a dat ve­chea mea vioriță, cea pe care am început să studiez eu, dar care, pentru Eva, e încă prea mare... Pe scurt, cel puțin deo­camdată, pare să urmeze linia familiei. Noi, eu și Ionuț, n-o s-o obli­găm la nimic. În ceea ce privește cărțile, cu tot stu­diul la vioară, citesc în con­tinuare cu pasiune. Iar în ceea ce privește dansul, continui să dansez. Acasă. (râde) Acum încerc să-l conving și pe Ionuț să mergem împreună la niște cursuri de dansuri de societate. Că lui îi place să danseze, dar, fiind mult mai timid decât mine, nu vrea să fie văzut de nimeni altcineva. Se jenează. Mă gândesc chiar să încerc să-i atrag în "aventura" asta și pe niște prieteni, pe principiul că prezența lor o să-i mai atenueze emoțiile.

- Interviurile cu artiști se sfârșesc, de obicei, cu o agendă...

- Păi, agenda profesională e bine așezată cu multe luni înainte. Pe lângă restul concertelor, voi continua și cele trei proiecte în care sunt implicată și care-mi oferă multă bucurie. Primul este "Croitoru String Virtuosi", o orchestră de cameră pe care am pus-o la cale împreună cu soțul și cu părinții mei. În această formulă, în vara trecută, am înregistrat un CD, "Un secol de muzică tradițională românească", și am pornit într-un turneu național, care se va încheia în această vară, în București, cu un concert pe 7 august, la Ateneul Român, în cadrul festivalului "Vara magică". Al doilea proiect e "Cvartetul So­lar­tis", în care cânt alături de Ana Maria Ma­rian, Daniel Vots și Andrei Nițes­cu. Iar al treilea e un Trio pe care îl al­cătuiesc îm­pre­ună cu Ște­fan Ca­zacu și An­drei Li­ca­reț.