ANDREEA VASILE - "La bătrâneţe, mă mut la Cluj!"

- Citeşte mult, joacă des, zâmbeşte molipsitor şi nu se dă în lături de la ironii. Am pus mâna pe telefon de dimineaţă şi am aflat că Andreea Vasile îşi face bagajul. "Umbre. Sezonul III", serialul a cărui protagonistă este, se lansează chiar săp­tămâna aceasta, la TIFF -

- Bună dimineaţa, dragă Andreea! Cum îşi începe ziua o actriţă ca tine?

- Bună dimineaţa, Dia! Nu prea ştiu ce să spun, fiindcă de vreo două luni, de când în viaţa mea a apărut băieţelul nostru, Alexandru, dimi­ne­ţile mele nu mai seamănă deloc cu dimineţile de dinainte. Azi-noapte, de pildă, a fost aşa de agitat, că mi-a dat peste cap toate planurile. Din fericire, e un copil înţelept şi cuminte. E un mic Buddha, mă învaţă el pe mine toate lucrurile.

- De ce spui asta?

- De foarte multe ori, nu ştiam exact ce să fac, nu ştiam de ce plânge, dacă îi e foame sau nu. Şi atunci îi spuneam, pur şi simplu: "Mama, înva­ţă-mă!" Dacă eşti cu adevărat atent la copilul tău, n-ai cum să nu simţi de ce are nevoie. Şi nu doar că te face atent la nevoile lui, dar te face atent şi la nevoile tale. Nu ştiu cum, dar înainte să-l am, parcă alergam haotic dintr-o parte în alta.

- Şi-acum, cum eşti? O mămică răbdătoare, sau mai degrabă o mămică repezită?

- Cred că sunt o mamă care pendulează între frică şi vinovăţia că nu ştie mai multe despre cum se creşte un copil. Nu ştiu întotdeauna dacă ceea ce fac e bine, dar ce mă salvează sunt instinctul şi intuiţia. Câteodată, îmi dau seama că unele lucruri le ştiu, dar nu ştiu de unde le ştiu. Mi-aş dori să pot creşte un viitor bărbat independent şi pe picioarele lui, care să primească atâta dragoste de la noi, încât să por­nească în viaţă cu încredere. Dacă sunt şi tandră şi iu­bi­toa­re, habar n-am, asta o să spună el mai târziu. (râde)

- Andreea, un­de eşti acum?

- Sunt acasă, cu el în braţe, printre siropuri de colici, hăinuţe şi tuburi de vitamina D. Am şi cafeaua pe aici pe undeva, dar n-am apucat să beau nicio înghiţitură. Spaţiul meu per­so­nal s-a cam schim­bat la înfăţişare în ultimele două luni. Noroc cu cărţile, care sunt îm­prăş­tiate peste tot, care încă îmi mai amin­tesc de cine sunt cu adevărat.

- O veche pasiune, de fapt. Ştiu că ai ter­minat Litere, dar ai lăsat literatura pentru lumea scenei. De ce?

- Terminasem un liceu de limbi străine şi ai mei nici nu au vrut să audă de Actorie. Se temeau că o să mor de foame. De parcă dacă aş fi făcut Litere aş fi dus-o mai bine. (râde) De dragul lor, am terminat facul­ta­tea, şi imediat după, fără să mai spun nimănui, am dat la Teatru. Adevărul adevărat e că nicio clipă cât am fost la Litere nu am simţit că locul meu e acolo. Când eram stu­den­tă la Litere, mi-era foarte greu să mă duc la cursurile de dimineaţă. Începusem să cred despre mine că sunt leneşă. Or, acum, când mă trezesc la 4, 5 dimineaţa să merg la filmări, nu am nicio problemă.

- Ce înseamnă să-ţi găseşti locul!

- Sună a clişeu, dar când faci ce-ţi place, lucrul ăla îţi dă energie, nu îţi ia energie. Seara vii acasă obosit, dar nu ai sentimentul că ai irosit o zi, ci că pui cărămidă peste cărămidă.

- Ai rămas, totuşi, cu pasiunea pentru lite­ratură. Ce citeşti acum, Andreea?

- De toate, de la beletristică la sociologie şi de la psihologie la cărţi de bebeluşi. Dar cartea anu­lui e de departe "Zuleiha deschide ochii", a lui Guzel Iahina. E atâta poezie în romanul acestei ru­soaice din Kazan, că n-am cuvinte. Cititul m-a în­văţat să sap mai adânc, să înţeleg un text şi din­colo de primul nivel de lectură. Mi-a dat pasiunea şi bucuria asta a căutării, care mă ajută şi pe scenă sau pe platou.

- Când construieşti un rol, ce cauţi, de fapt? Când simţi că te apropii cu adevărat de personaj?

- Cel mai important pentru mine e să găsesc ritmul just. Uneori, îl găsesc în muzică. Dacă învăţ un monolog şi nu pot asculta un tip de muzică, înseamnă că nu e ritmul bun. Sau cum zicea Adriana Po­povici, profesoara mea de actorie: "Eu nu ştiu cum e Prinţul Mîşkin, e un personaj greu de în­ţeles şi de surprins, dar ştiu exact care e ca­denţa paşilor lui". Or, dacă ştii după ce mu­zică merge personajul ăla, înseamnă că ai început deja să îl simţi.

- Zilele astea, toţi actorii se pregătesc de TIFF. Tu ce pui în ba­gajul de mers la Cluj, Andreea?

- Eu, care pe vremuri umpleam geamantanul de haine, cred că anul ăsta o să-mi pun doar trei tricouri şi-n rest lucruri de bebeluş. Îl iau şi pe Alexandru cu mine, nu prea pot sta departe de el. Săptămâna trecută am avut câteva zile de filmare pentru un film american şi a fost destul de complicat. Noroc că e un bebeluş înţelegător. Atât de înţelegător, că nici nu a crescut în burtică până pe ultima sută de metri.

- Ba chiar ţi-ai uimit colegii cu faptul că ai filmat pentru serialul "Umbre" până în luna a şaptea...

- Scenariul era scris, lucrurile nu se mai pu­teau schimba, nu prea aveam de ales. Din fericire, şi colegii, şi regizorul m-au protejat. Iar Dana Păpăruz, costumiera, a găsit soluţii în aşa fel încât să nu se vadă nimic. Cu ajutorul lor, am reuşit să filmez scene destul de grele, inclusiv răsturnări şi cascadorii. O să vedeţi curând, sezonul III din "Umbre" are mult, mult mai multă acţiune. Dacă sezonul II a fost mai bun ca sezonul I, sezonul III e mai bun ca primele două la un loc. E şi mai sângeros, vă avertizez, dar şi mai închegat. Per­so­najele evoluează spectaculos, nu cântă o sin­gură notă, trec prin adevărate răsturnări de situaţie. Sunt hăituite şi acţionează într-un fel care le dinamitează toată viaţa. E excelent scris sce­nariul, Bogdan Mirică merită toate aplauzele.

- Ai pregătit vreo ţinută şi pentru covorul roşu?

- Am pregătit, am pregătit, pentru că joi seară avem premiera primului episod din "Umbre", în cadrul Festivalului de Film. Mă îmbrac în alb şi negru. Merg mereu pe lucruri simple. Pentru mine, eleganţa e simplitate.

- După patru zile de ploaie, se anunţă soare la Cluj. Ţi-ai făcut vreun program?

- Clujul e oraşul meu preferat, e spectaculos în ce ritm se schimbă de la an la an şi de la lună la lună. Reuşeşte să mă surprindă de fiecare dată. Nu-mi fac planuri, dar abia aştept să iau pulsul ora­şului şi al festivalului şi să mă plimb pe străduţe cu Alexandru. Ştiu câteva grădinuţe un­de se bea o cafea minunată şi un loc cu cel mai bun mic dejun din oraş. Şi ştiu şi unde se mănâncă cel mai bun Tiramisu. Am tot zis că la bătrâneţe mă mut la Cluj.

- Până una-alta, nici Capitala nu e rea. Cu dimineţile în Bucureşti te-ai împrietenit?

- Da, dimineaţa sunt orele mele de glorie, clipele când mintea îmi e cel mai limpede. Mai ales că acum traversez o perioadă foarte specială, în care pare că trăiesc pe cu totul alte meridiane. Am avut recent un interviu în care nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele. Mi se părea că nu pot funcţiona cerebral, că sunt toată numai intuiţie şi sentiment. Dacă aş putea, mi-aş lua un an liber doar ca să stau cu copilul meu, să mă bucur de ce se întâmplă, de cum creşte. Să deschid dimineaţa fereastra fără să mă gândesc la roluri, stagiuni, filmări şi altele de felul ăsta.

- Hai, deschide-o acum, pentru noi. Ce vezi dincolo de ea?

- Mai bine m-aţi întreba ce simt. A înflorit caprifoiul, iar teii îşi împrăştie mirosul în toată casa. Miroase a miere demenţial!

Foto: ADI MARINECI (2), CORNEL LAZIA