ANDREEA VASILE - "La bătrânețe, mă mut la Cluj!"

- Citește mult, joacă des, zâmbește molipsitor și nu se dă în lături de la ironii. Am pus mâna pe telefon de dimineață și am aflat că Andreea Vasile își face bagajul. "Umbre. Sezonul III", serialul a cărui protagonistă este, se lansează chiar săp­tămâna aceasta, la TIFF -

- Bună dimineața, dragă Andreea! Cum își începe ziua o actriță ca tine?

- Bună dimineața, Dia! Nu prea știu ce să spun, fiindcă de vreo două luni, de când în viața mea a apărut băiețelul nostru, Alexandru, dimi­ne­țile mele nu mai seamănă deloc cu diminețile de dinainte. Azi-noapte, de pildă, a fost așa de agitat, că mi-a dat peste cap toate planurile. Din fericire, e un copil înțelept și cuminte. E un mic Buddha, mă învață el pe mine toate lucrurile.

- De ce spui asta?

- De foarte multe ori, nu știam exact ce să fac, nu știam de ce plânge, dacă îi e foame sau nu. Și atunci îi spuneam, pur și simplu: "Mama, înva­ță-mă!" Dacă ești cu adevărat atent la copilul tău, n-ai cum să nu simți de ce are nevoie. Și nu doar că te face atent la nevoile lui, dar te face atent și la nevoile tale. Nu știu cum, dar înainte să-l am, parcă alergam haotic dintr-o parte în alta.

- Și-acum, cum ești? O mămică răbdătoare, sau mai degrabă o mămică repezită?

- Cred că sunt o mamă care pendulează între frică și vinovăția că nu știe mai multe despre cum se crește un copil. Nu știu întotdeauna dacă ceea ce fac e bine, dar ce mă salvează sunt instinctul și intuiția. Câteodată, îmi dau seama că unele lucruri le știu, dar nu știu de unde le știu. Mi-aș dori să pot crește un viitor bărbat independent și pe picioarele lui, care să primească atâta dragoste de la noi, încât să por­nească în viață cu încredere. Dacă sunt și tandră și iu­bi­toa­re, habar n-am, asta o să spună el mai târziu. (râde)

- Andreea, un­de ești acum?

- Sunt acasă, cu el în brațe, printre siropuri de colici, hăinuțe și tuburi de vitamina D. Am și cafeaua pe aici pe undeva, dar n-am apucat să beau nicio înghițitură. Spațiul meu per­so­nal s-a cam schim­bat la înfățișare în ultimele două luni. Noroc cu cărțile, care sunt îm­prăș­tiate peste tot, care încă îmi mai amin­tesc de cine sunt cu adevărat.

- O veche pasiune, de fapt. Știu că ai ter­minat Litere, dar ai lăsat literatura pentru lumea scenei. De ce?

- Terminasem un liceu de limbi străine și ai mei nici nu au vrut să audă de Actorie. Se temeau că o să mor de foame. De parcă dacă aș fi făcut Litere aș fi dus-o mai bine. (râde) De dragul lor, am terminat facul­ta­tea, și imediat după, fără să mai spun nimănui, am dat la Teatru. Adevărul adevărat e că nicio clipă cât am fost la Litere nu am simțit că locul meu e acolo. Când eram stu­den­tă la Litere, mi-era foarte greu să mă duc la cursurile de dimineață. Începusem să cred despre mine că sunt leneșă. Or, acum, când mă trezesc la 4, 5 dimineața să merg la filmări, nu am nicio problemă.

- Ce înseamnă să-ți găsești locul!

- Sună a clișeu, dar când faci ce-ți place, lucrul ăla îți dă energie, nu îți ia energie. Seara vii acasă obosit, dar nu ai sentimentul că ai irosit o zi, ci că pui cărămidă peste cărămidă.

- Ai rămas, totuși, cu pasiunea pentru lite­ratură. Ce citești acum, Andreea?

- De toate, de la beletristică la sociologie și de la psihologie la cărți de bebeluși. Dar cartea anu­lui e de departe "Zuleiha deschide ochii", a lui Guzel Iahina. E atâta poezie în romanul acestei ru­soaice din Kazan, că n-am cuvinte. Cititul m-a în­vățat să sap mai adânc, să înțeleg un text și din­colo de primul nivel de lectură. Mi-a dat pasiunea și bucuria asta a căutării, care mă ajută și pe scenă sau pe platou.

- Când construiești un rol, ce cauți, de fapt? Când simți că te apropii cu adevărat de personaj?

- Cel mai important pentru mine e să găsesc ritmul just. Uneori, îl găsesc în muzică. Dacă învăț un monolog și nu pot asculta un tip de muzică, înseamnă că nu e ritmul bun. Sau cum zicea Adriana Po­povici, profesoara mea de actorie: "Eu nu știu cum e Prințul Mîșkin, e un personaj greu de în­țeles și de surprins, dar știu exact care e ca­dența pașilor lui". Or, dacă știi după ce mu­zică merge personajul ăla, înseamnă că ai început deja să îl simți.

- Zilele astea, toți actorii se pregătesc de TIFF. Tu ce pui în ba­gajul de mers la Cluj, Andreea?

- Eu, care pe vremuri umpleam geamantanul de haine, cred că anul ăsta o să-mi pun doar trei tricouri și-n rest lucruri de bebeluș. Îl iau și pe Alexandru cu mine, nu prea pot sta departe de el. Săptămâna trecută am avut câteva zile de filmare pentru un film american și a fost destul de complicat. Noroc că e un bebeluș înțelegător. Atât de înțelegător, că nici nu a crescut în burtică până pe ultima sută de metri.

- Ba chiar ți-ai uimit colegii cu faptul că ai filmat pentru serialul "Umbre" până în luna a șaptea...

- Scenariul era scris, lucrurile nu se mai pu­teau schimba, nu prea aveam de ales. Din fericire, și colegii, și regizorul m-au protejat. Iar Dana Păpăruz, costumiera, a găsit soluții în așa fel încât să nu se vadă nimic. Cu ajutorul lor, am reușit să filmez scene destul de grele, inclusiv răsturnări și cascadorii. O să vedeți curând, sezonul III din "Umbre" are mult, mult mai multă acțiune. Dacă sezonul II a fost mai bun ca sezonul I, sezonul III e mai bun ca primele două la un loc. E și mai sângeros, vă avertizez, dar și mai închegat. Per­so­najele evoluează spectaculos, nu cântă o sin­gură notă, trec prin adevărate răsturnări de situație. Sunt hăituite și acționează într-un fel care le dinamitează toată viața. E excelent scris sce­nariul, Bogdan Mirică merită toate aplauzele.

- Ai pregătit vreo ținută și pentru covorul roșu?

- Am pregătit, am pregătit, pentru că joi seară avem premiera primului episod din "Umbre", în cadrul Festivalului de Film. Mă îmbrac în alb și negru. Merg mereu pe lucruri simple. Pentru mine, eleganța e simplitate.

- După patru zile de ploaie, se anunță soare la Cluj. Ți-ai făcut vreun program?

- Clujul e orașul meu preferat, e spectaculos în ce ritm se schimbă de la an la an și de la lună la lună. Reușește să mă surprindă de fiecare dată. Nu-mi fac planuri, dar abia aștept să iau pulsul ora­șului și al festivalului și să mă plimb pe străduțe cu Alexandru. Știu câteva grădinuțe un­de se bea o cafea minunată și un loc cu cel mai bun mic dejun din oraș. Și știu și unde se mănâncă cel mai bun Tiramisu. Am tot zis că la bătrânețe mă mut la Cluj.

- Până una-alta, nici Capitala nu e rea. Cu diminețile în București te-ai împrietenit?

- Da, dimineața sunt orele mele de glorie, clipele când mintea îmi e cel mai limpede. Mai ales că acum traversez o perioadă foarte specială, în care pare că trăiesc pe cu totul alte meridiane. Am avut recent un interviu în care nu reușeam să-mi găsesc cuvintele. Mi se părea că nu pot funcționa cerebral, că sunt toată numai intuiție și sentiment. Dacă aș putea, mi-aș lua un an liber doar ca să stau cu copilul meu, să mă bucur de ce se întâmplă, de cum crește. Să deschid dimineața fereastra fără să mă gândesc la roluri, stagiuni, filmări și altele de felul ăsta.

- Hai, deschide-o acum, pentru noi. Ce vezi dincolo de ea?

- Mai bine m-ați întreba ce simt. A înflorit caprifoiul, iar teii își împrăștie mirosul în toată casa. Miroase a miere demențial!

Foto: ADI MARINECI (2), CORNEL LAZIA