Preasfinţitul FLORENTIN CRIHĂLMEANU - Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla - "Eu cred că există o sensibilitate a Suveranului Pontif faţă de România"

- Duminică, 2 iunie 2019, Papa Francisc va beatifica pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, şapte episcopi greco-catolici, persecutaţi de regimul comu­nist. L-am ru­gat pe Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gher­la, care şi-a trăit el însuşi credinţa în clandestinitate, în perioada dictaturii ceauşiste, să ne desluşească sensul slujbei celebrate de Papa cu ocazia marii sărbători -

"Atunci când avem de-a face cu o credinţă eroică dusă până la moarte, din iubire de Dumnezeu, vorbim despre un martir"

- Preasfinţia Voastră, martirajul episcopilor greco-catolici deţinuţi în închisorile comuniste nu este cunoscut pe măsura dramatismului său. De ce au fost întemniţaţi?

- Biserica catolică, în gene­ral, nu a fost privită cu ochi buni de regimul comunist, în toate ţările est-europene, nu numai la noi, pentru că, fiind în ascultare faţă de Sfântul Părinte Papa, era deschisă spre Europa occiden­tală. Ar trebui să subliniez că per­secuţia nu a fost îndreptată împotriva anumitor episcopi uniţi, ci împotriva instituţiei Bi­sericii Greco-Catolice în gene­ral, cu do­rinţa de a o suprima, de aceea, ei sunt beatificaţi acum împreună într-o singură cauză. În România, ierarhia greco-cato­lică a fost desfiinţată treptat. Prima etapă, declanşată în 1948, a fost cea a exterminării, în care au vrut să termine pur şi simplu cu ei. Atunci toţi episcopii, dar şi mulţi preoţi sau simpli cre­dincioşi, au fost închişi. Unii au murit în temniţe, au existat însă şi cazuri când unii clerici sau laici au trecut la ortodoxie, pentru a-şi salva fami­liile de la prigoană. A urmat a doua etapă, începută în 1955, o perioadă de reeducare, când episcopii supravieţuitori, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, au fost eli­beraţi din închisoarea de la Sighet şi au fost internaţi în spital, unde au fost trataţi câte­va luni, în speranţa că vor renunţa la convingerile lor. Credincioşii greco-catolici au crezut atunci că statul şi-a schimbat politica faţă de greco-catolici, ca urmare credincioşii din Cluj, care for­mau o co­mu­nitate puternică, au ţinut o Liturghie în aer liber în faţa bisericii Piariştilor, fără să ceară binecu­vân­tarea episcopilor. Această Liturghie a iritat Secu­ritatea şi s-a sfârşit cu arestări. Pe fondul revol­telor din Ungaria, atmosfera a fost agravată de aceas­tă Liturghie şi a generat un al doilea val de ares­tări, în 1956, când cei trei episcopi supravie­ţuitori au primit domiciliu obligatoriu în mănăstiri ortodoxe, fiind apoi despărţiţi la Ciorogârla, Căldăruşani şi Cocoş. Ulterior, episcopul Alexandru Rusu a fost rearestat şi a şi murit în temniţă la Gherla. A urmat o perioadă de relativă toleranţă, care ar constitui începutul celei de-a treia etape, de după 1964, când au fost semnate tratatele internaţionale care privesc drepturile omu­lui, iar deţinuţii politici au fost în parte eliberaţi. Bise­rica Gre­co-Catolică şi-a dobândit libertatea de practicare a cultului doar după 1989.

- Părinte episcop, de ce sunt consideraţi "sfinţi martiri" aceşti episcopi greco-catolici, şi nu simpli dizidenţi anti-comunişti? De ce sunt beatificaţi?

- E o distincţie impor­tantă - atunci când vorbim de o faptă de vitejie avem de-a face cu un erou. În de­finiţia aceasta intră orice dizident politic antico­mu­nist. Însă atunci când avem de-a face cu o cre­din­ţă eroică dusă până la moarte, din iubire de Dum­­ne­zeu, vorbim despre un martir. Îngădui­ţi-mi să dau definiţia martiriului aşa cum am auzit-o eu însumi la Roma, rostită de Sfân­tul Papă Ioan Paul al II-lea: "Mar­­ti­riul este, înainte de toate, o pu­ter­nică experien­ţă spiritua­lă. El izvorăşte din­tr-o ini­mă care îl iubeşte pe Dum­nezeu ca adevăr suprem şi bine maxim, la care nu se poate renunţa." Este ceea ce practic au trăit aceşti şapte epis­copi martiri - ei L-au pus pe Domnul în inimile lor ca va­loare supremă a vieţii. Aces­tea sunt dovedite prin dosarul lor de beatificare, ce cuprinde 1924 de pagini, bazate pe 45.000 de file de documente stu­diate în arhive. Aceste docu­mente, bazate pe scrierile epis­co­pilor, sau ale martorilor, de­monstrează felul în care şi-au asu­mat martiriul, răs­punsul la ispitirile împotriva credinţei lor, precum şi cultivarea virtuţilor creştine.

- De la acele vremuri au trecut peste 70 de ani. Credeţi că martiriul lor a avut sens, a rodit în societatea românească? Îi vedeţi undeva semnele?

- Eu cred că da, pentru că episcopii martiri au rămas ca repere pentru identitatea Bisericii noastre Greco-Catolice. Atunci când Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a definit identitatea Bisericii noastre a spus că aceasta se regăseşte "cu totul deosebit, prin Uni­rea cu Scaunul Apos­tolic şi prin stig­­matul perse­cuţiilor secolului al XX-lea." Eu cred că în aceşti ani, de când lu­crăm la cauza de bea­tificare a celor şapte episcopi mar­tiri, am înţeles de ce a fost ne­voie de sacrificiul lor şi ce a însemnat pentru noi timpul pe care ei l-au petrecut în tem­niţe. Ei şi-au păstrat pacea sufletească, deşi erau în suferinţă, dar nu au cerut niciodată libertate pentru ei, de­oarece au înţeles că sunt închişi, nu din voin­ţa secu­rităţii, ci pentru că aceasta a fost Voinţa lui Dumne­zeu. Iar lupta lor nu a fost împotriva partidului co­munist, căci atunci ar fi fost simpli dizidenţi, ci îm­po­triva singurei surse a răului din lume care este diavolul. De aceea, lupta lor s-a dat pe un alt plan, pe plan spiritual. Cardinalul Iuliu Hossu a respins toate propunerile care i se făceau de către repre­zen­tanţii guvernului şi de către înalta ierarhie ortodoxă, spunând: "Cu preţul credinţei, nu! Cre­dinţa noastră este viaţa noastră." Ei nu s-au luptat pentru liber­tatea personală, ci pentru libertatea Bisericii lor. Roadele martiriului lor se vor vedea de acum înain­te, pentru că până acum viaţa lor a fost prea puţin cu­noscută.

- V-aş ruga, pentru informarea cititorilor noştri, să le faceţi câteva portrete succinte celor şapte episcopi care aşteaptă canonizarea. De ce constituie ei un model pentru dumneavoastră?

- O să vi-i pomenesc în ordinea în care au trecut la Domnul.

Episcopul Vasile Aftenie

Avea această voca­ţie a martiriului, înainte de hirotnire şi-a dorit să-şi dea viaţa pentru credinţă, iar Dumnezeu l-a ascultat. A fost pri­mul dintre cei şapte epis­copi martiri care a trecut la Domnul. În 1942 spunea: "Dacă ar fi necesar, voi suferi chiar şi martiriul pentru idealul mare pe care îl are Sfântul Scaun ca­tolic ro­man." Şase ani mai târziu, în 1948, în plină prigoa­nă, când a fost îndemnat să se ascundă pentru a nu fi arestat, a luat cruceapectorală în mână şi a spus: "Această cruce mă opreşte. De ce să mă ascund? Ce s-ar întâmpla dacă, într-o luptă pe front, generalul ar dezerta?" În octombrie 1948, îi spune primului ministru Petru Groza: "Credinţa noastră nu este o că­maşă pe care să o dezbraci seara şi să o reîm­braci dimineaţa", iar tovarăşului Gheorghe Gheor­ghiu Dej, în 1949, îi răspundea cu demnitate: "Nici naţiunea, nici credinţa mea nu sunt de vânzare." Episcopul Vasile Afte­nie a murit la doar 51 de ani, ca urmare a bestialelor torturi la care a fost supus. În clipa când a fost adus în celulă, după toate lovi­turile suportate, s-a întins pe pat şi a făcut un atac cerebral care l-a paralizat, iar la câteva zile a murit în aşa-zisa infirmerie a închisorii din Văcăreşti. Era 10 mai 1950. Este sin­gurul care nu are o fotografie din închisoare, pentru că a murit în timpul intero­gato­riului.

Arhiepiscopul Valeriu Traian Frenţiu

Seniorul colegiului episcopal este cel care a con­dus rezistenţa Bi­sericii Catolice în tim­pul perse­cu­ţiei. În 1948, scria într-o scrisoare pastorală: "Avem dato­ria să suferim, dacă este necesar, poate ofen­se, poate bătăi, poate închisoare şi să­răcie, pentru că aceasta în­seamnă să îi dai glorie lui Dumnezeu." A ales să rămână fidel Bisericii Ro­mei şi Sfântului Scaun, aşa cum spunea "în viaţă şi în moarte". Hristos l-a chemat la El în 11 iulie 1952, fiind în vârstă de 77 de ani, în celula 44 a pe­nitenciarului din Sighet. A murit înconjurat de ceilalţi fraţi episcopi, care i-au făcut rugăciuni de înmor­mântare, înainte de a fi luat şi aruncat în Cimitirul Săracilor de lângă Sighet.

Episcopul Ioan Suciu

A fost cel mai tânăr din­­tre cei şapte episcopi martiri. Pen­tru neobosita sa activitate catehetică în rândul elevilor şi tinerilor, a fost arestat în repetate rânduri. Iubea mult tinerii şi mergea în ex­cursii, juca uneori fotbal cu ei, avea multe publicaţii, catehis­me şi cărţi destinate lor. Era un foarte bun orator, su­pranumit din această pri­­cină "Ioan Gură de Rai". Era foarte temut de Securi­tate, pentru că predicile sale înflă­cărau inimile. Într-o pre­dică ţinută în anul 1948, spu­nea: "Bisericii române unite îi lipseşte încă fru­museţea mar­tiriului şi a prigoanei. Îi lip­sesc rănile Mântuitorului." Şi-a încheiat pelerinajul pă­mân­tesc la numai 46 de ani, la Sighet, în celula 44, la 27 iunie 1953. Suferea de colită cronică şi a murit de foa­me pentru că nu se putea hrăni cu aşa-zisele ali­mente din închisoare. A trecut la Domnul rostind cu voce tare, aproape stri­gând, rugăciunile "Tatăl Nos­tru" şi "Năs­cătoare de Dumnezeu". Confraţii epis­copi i-au făcut rugăciuni de înmormântare şi abia apoi au chemat gardianul.

Episcopul Tit Liviu Chinezu

A fost ridicat la treap­ta de episcop la Mă­năstirea Căldăru­şani, în perioada de arest preventiv. Exista o corespondenţă secretă, prin bileţele cifrate, cu Nunţiatura Apostolică, aşa că hirotonirea sa a fost făcută în conformitate cu legile canonice. Avea să spună la hirotonire: "Îmi ofer viaţa pentru a-l sluji pe Petru, cu toată deschiderea şi sinceritatea." A ră­mas în închisoarea de la Sighet, după ce trei dintre episcopi au fost eliberaţi în 1955. Suferea de inimă, iar când gardienii au văzut că are nevoie de trata­ment, l-au izolat într-o celulă neîncălzită. La scurt timp, în 15 ianuarie 1955, a murit de frig în peniten­ciarul din Sighet, împlinindu-şi legământul de la hirotonire, având vârsta de 51 de ani.

Episcopul Ioan Bălan

A fost episcop de Lugoj. Era un arhiereu erudit, care a tradus Noul Tes­ta­ment din limba grea­că. De la el ne-a rămas un răspuns dat Pa­triar­hului Justinian, care ex­primă foarte bine cre­zul celor şapte epis­copi martiri: "Prea Fe­ricite, dacă noi, epis­copii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevă­rata Biserică a lui Hris­tos, ne-am da sem­nătura de trecere căci noi voim să fim cu Hristos. Dar nu aţi venit la noi cu argumente teolo­gice, nici cu virtuţile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi în­temniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Hris­tos." Un răspuns demn şi limpede pentru momentul în care se aflau, chiar dacă ierarhia ortodoxă nu a fost cauza, ci un instrument de care s-au folosit cei supuşi răului. Preasfinţitul Ioan a murit la 79 de ani, în data de 4 august 1959, afându-se în domiciliu obli­gatoriu la Mănăsti­rea Ciorogârla de lângă Bu­cureşti.

Episcopul Alexandru Rusu

A fost episcopul Ma­ra­mureşului şi a ră­mas ferm în credinţă, în pofida presiunilor şi torturilor, deşi a fost arhiereul cu cel mai lung timp de detenţie - aproape 15 ani petre­cuţi în închisori, pre­cum cele de la Sighet, Galaţi, Cluj, Piteşti, Gherla, sau în lagăre improvizate în mănăs­tirile ortodoxe de la Drago­sla­vele, Cioro­gârla, Căldăruşani şi Co­coş. În 1948, îşi pregătea credincioşii, scriindu-le: "Aces­tea trebuie să ne gă­sească uniţi şi gata de sa­crificiu, pregătiţi să ur­măm misiunea noastră de apostolat creştin cu mai multă iubire pentru Dum­ne­zeu şi aproa­pele." A trecut la Domnul la 79 de ani, pe 9 mai 1963, în in­fir­meria penitenciarului din Gherla, după ce a pri­mit dez­legarea sacramentală şi a dat pacea lui Hristos, tuturor celor care se aflau închişi împreună cu el.

Cardinalul Iuliu Hossu

Cel dintâi cardinal al neamului românesc a rămas fidel până la sfârşit motto-ului său de o viaţă, pe care l-a rostit în repetate rânduri, atât conducerii de stat, cât şi ierarhiei ortodoxe, atunci când i s-a cerut să se lepede de Biserica sa: "Cu preţul li­bertăţii, nu, până la moarte, căci credinţa noastră este viaţa noastră!". El este cel care a citit Rezo­luţiunea Adu­nării de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, rostind memorabilele cuvinte: "De acum îna­inte o singură ţară - Româ­nia, una şi nedespărţită, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi credinţa poporului său". A fost un eminent intelectual, având doctorate în Teo­logie şi Filosofie, fiind Senator de drept şi Membru de onoare al Aca­demiei Ro­mâne. El este unul dintre cei trei episcopi care au supra­vieţuit Sighetului, pe­tre­cându-şi ultima par­te a vieţii în domi­ciliu obligatoriu la Mănăsti­rea Căldăruşani. Acolo a fost vizitat de legatul papal, Monseniorul Gio­­vanni Cheli, care i-a adus la cunoştinţă că a fost numit de Sfântul Părinte Paul al VI-lea, car­dinal, în secret. Putea, gra­ţie acestui fapt, să pără­seas­că România pentru Roma, însă nu ar mai fi putut să se întoarcă în ţară. Cardinalul Giovanni Che­li a dat mărturie în dosarul de beatificare, spu­nând că atunci când i-a adus ves­tea, Monseniorul Iuliu Hossu a avut o clipă de ului­re, dar imediat şi-a revenit şi i-a spus că îi mul­ţumeşte Sfântului Părinte că s-a gândit la el, dar nu crede că trebuie să se despartă de turma sa şi că Bi­serica sa a fost tot timpul viaţa sa. A trecut la casa Tatălui, în vârstă de 85 de ani, la 28 mai 1970, la Mănăstirea orto­doxă Căldăruşani, unde avea domi­ciliu obligatoriu.

- Părinte episcop, de ce credeţi că România a avut parte, în doar două decenii, de două vizite papale? Am fost prima ţară majoritar ortodoxă vi­zi­tată de un suveran pontif, prin Papa Ioan Paul al II-lea, iar acum vom fi vizitaţi de Papa Fran­cisc.

- Să ştiţi că cel puţin vizita de acum a Papei Francisc şi beatificarea episcopilor martiri nu au fost momente plănuite cu mult timp înainte. Anul trecut, noi, episcopii catolici din România, am avut în luna noiembrie vizita ad Limina Apostolorum la Roma. Este o vizită pe care orice episcop catolic o face cam la cinci ani o dată, pentru a da un raport la nivel pastoral. Atunci s-a pus şi problema vizitei în România, iar Papa Francisc a spus că îşi doreşte să vină, aşa că noi l-am întrebat dacă ar fi dispus să facă şi beatificarea episcopilor martiri în cadrul vizitei, în situaţia în care procesul lor ar fi dus la bun sfârşit până atunci. Papa a răspuns afirmativ, însă noi nu ştiam dacă se va finaliza la timp cauza de beatificare. A rânduit Bunul Dumnezeu ca ea să fie dusă la bun sfârşit anul acesta, iar noi vedem în aceasta "mâna" Providenţei divine.
Cât despre cele două vizite, a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea şi a Papei Francisc, consider că există o sensibilitate a suveranilor pontifi faţă de România. Precedenta vizită din mai 1999 a fost un eveniment istoric şi un triumf şi pentru catolici, şi pentru ortodocşi, cu toate criticile făcute din partea altor Biserici ortodoxe. România a avut o faimă euro­peană bună şi sunt convins că şi vizita de acum şi întâlnirea cu Pa­triarhul Daniel nu se va desfăşura ca în celelalte ţări vecine, unde papa a fost întâm­pinat cu răceală din par­tea ierarhiei ortodoxe. Noi, românii, avem în gena noastră şi un ADN al priete­niei, al deschiderii, care ne face să rămânem, din­colo de lupte şi influen­ţe geostrategice, un popor cald, primitor. De aceea cred că Sfântul Părinte Fran­cisc a contat pe această atitudine a poporului nostru şi ne-a acordat o prioritate cu totul deosebită. În general vizitele Pontifului roman în ţări europene durează o zi, cel mult două. La noi, în România, Papa Francisc va sta aproape trei zile (de vineri până duminică), ceea ce constituie un fapt onorant pentru poporul nostru. Fie ca lumea întreagă să înţeleagă că poporul român este ospitalier şi ştie să îl primească pe cel care vine în casa lui, cu mâinile întinse şi o îmbrăţişare fraternă. De aceea, să mer­gem împreună cu inimi deschise la Blaj! Hristos a Înviat!

(Fotografiile au fost oferite de domnul Emanuel Cosmovici, căruia îi mulţumesc pe această cale.)