"Atunci când avem de-a face cu o credință eroică dusă până la moarte, din iubire de Dumnezeu, vorbim despre un martir"
- Preasfinția Voastră, martirajul episcopilor greco-catolici deținuți în închisorile comuniste nu este cunoscut pe măsura dramatismului său. De ce au fost întemnițați?
- Biserica catolică, în general, nu a fost privită cu ochi buni de regimul comunist, în toate țările est-europene, nu numai la noi, pentru că, fiind în ascultare față de Sfântul Părinte Papa, era deschisă spre Europa occidentală. Ar trebui să subliniez că persecuția nu a fost îndreptată împotriva anumitor episcopi uniți, ci împotriva instituției Bisericii Greco-Catolice în general, cu dorința de a o suprima, de aceea, ei sunt beatificați acum împreună într-o singură cauză. În România, ierarhia greco-catolică a fost desființată treptat. Prima etapă, declanșată în 1948, a fost cea a exterminării, în care au vrut să termine pur și simplu cu ei. Atunci toți episcopii, dar și mulți preoți sau simpli credincioși, au fost închiși. Unii au murit în temnițe, au existat însă și cazuri când unii clerici sau laici au trecut la ortodoxie, pentru a-și salva familiile de la prigoană. A urmat a doua etapă, începută în 1955, o perioadă de reeducare, când episcopii supraviețuitori, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu și Ioan Bălan, au fost eliberați din închisoarea de la Sighet și au fost internați în spital, unde au fost tratați câteva luni, în speranța că vor renunța la convingerile lor. Credincioșii greco-catolici au crezut atunci că statul și-a schimbat politica față de greco-catolici, ca urmare credincioșii din Cluj, care formau o comunitate puternică, au ținut o Liturghie în aer liber în fața bisericii Piariștilor, fără să ceară binecuvântarea episcopilor. Această Liturghie a iritat Securitatea și s-a sfârșit cu arestări. Pe fondul revoltelor din Ungaria, atmosfera a fost agravată de această Liturghie și a generat un al doilea val de arestări, în 1956, când cei trei episcopi supraviețuitori au primit domiciliu obligatoriu în mănăstiri ortodoxe, fiind apoi despărțiți la Ciorogârla, Căldărușani și Cocoș. Ulterior, episcopul Alexandru Rusu a fost rearestat și a și murit în temniță la Gherla. A urmat o perioadă de relativă toleranță, care ar constitui începutul celei de-a treia etape, de după 1964, când au fost semnate tratatele internaționale care privesc drepturile omului, iar deținuții politici au fost în parte eliberați. Biserica Greco-Catolică și-a dobândit libertatea de practicare a cultului doar după 1989.
- Părinte episcop, de ce sunt considerați "sfinți martiri" acești episcopi greco-catolici, și nu simpli dizidenți anti-comuniști? De ce sunt beatificați?
- E o distincție importantă - atunci când vorbim de o faptă de vitejie avem de-a face cu un erou. În definiția aceasta intră orice dizident politic anticomunist. Însă atunci când avem de-a face cu o credință eroică dusă până la moarte, din iubire de Dumnezeu, vorbim despre un martir. Îngăduiți-mi să dau definiția martiriului așa cum am auzit-o eu însumi la Roma, rostită de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea: "Martiriul este, înainte de toate, o puternică experiență spirituală. El izvorăște dintr-o inimă care îl iubește pe Dumnezeu ca adevăr suprem și bine maxim, la care nu se poate renunța." Este ceea ce practic au trăit acești șapte episcopi martiri - ei L-au pus pe Domnul în inimile lor ca valoare supremă a vieții. Acestea sunt dovedite prin dosarul lor de beatificare, ce cuprinde 1924 de pagini, bazate pe 45.000 de file de documente studiate în arhive. Aceste documente, bazate pe scrierile episcopilor, sau ale martorilor, demonstrează felul în care și-au asumat martiriul, răspunsul la ispitirile împotriva credinței lor, precum și cultivarea virtuților creștine.
- De la acele vremuri au trecut peste 70 de ani. Credeți că martiriul lor a avut sens, a rodit în societatea românească? Îi vedeți undeva semnele?
- Eu cred că da, pentru că episcopii martiri au rămas ca repere pentru identitatea Bisericii noastre Greco-Catolice. Atunci când Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a definit identitatea Bisericii noastre a spus că aceasta se regăsește "cu totul deosebit, prin Unirea cu Scaunul Apostolic și prin stigmatul persecuțiilor secolului al XX-lea." Eu cred că în acești ani, de când lucrăm la cauza de beatificare a celor șapte episcopi martiri, am înțeles de ce a fost nevoie de sacrificiul lor și ce a însemnat pentru noi timpul pe care ei l-au petrecut în temnițe. Ei și-au păstrat pacea sufletească, deși erau în suferință, dar nu au cerut niciodată libertate pentru ei, deoarece au înțeles că sunt închiși, nu din voința securității, ci pentru că aceasta a fost Voința lui Dumnezeu. Iar lupta lor nu a fost împotriva partidului comunist, căci atunci ar fi fost simpli dizidenți, ci împotriva singurei surse a răului din lume care este diavolul. De aceea, lupta lor s-a dat pe un alt plan, pe plan spiritual. Cardinalul Iuliu Hossu a respins toate propunerile care i se făceau de către reprezentanții guvernului și de către înalta ierarhie ortodoxă, spunând: "Cu prețul credinței, nu! Credința noastră este viața noastră." Ei nu s-au luptat pentru libertatea personală, ci pentru libertatea Bisericii lor. Roadele martiriului lor se vor vedea de acum înainte, pentru că până acum viața lor a fost prea puțin cunoscută.
- V-aș ruga, pentru informarea cititorilor noștri, să le faceți câteva portrete succinte celor șapte episcopi care așteaptă canonizarea. De ce constituie ei un model pentru dumneavoastră?
- O să vi-i pomenesc în ordinea în care au trecut la Domnul.
Episcopul Vasile Aftenie
Avea această vocație a martiriului, înainte de hirotnire și-a dorit să-și dea viața pentru credință, iar Dumnezeu l-a ascultat. A fost primul dintre cei șapte episcopi martiri care a trecut la Domnul. În 1942 spunea: "Dacă ar fi necesar, voi suferi chiar și martiriul pentru idealul mare pe care îl are Sfântul Scaun catolic roman." Șase ani mai târziu, în 1948, în plină prigoană, când a fost îndemnat să se ascundă pentru a nu fi arestat, a luat crucea pectorală în mână și a spus: "Această cruce mă oprește. De ce să mă ascund? Ce s-ar întâmpla dacă, într-o luptă pe front, generalul ar dezerta?" În octombrie 1948, îi spune primului ministru Petru Groza: "Credința noastră nu este o cămașă pe care să o dezbraci seara și să o reîmbraci dimineața", iar tovarășului Gheorghe Gheorghiu Dej, în 1949, îi răspundea cu demnitate: "Nici națiunea, nici credința mea nu sunt de vânzare." Episcopul Vasile Aftenie a murit la doar 51 de ani, ca urmare a bestialelor torturi la care a fost supus. În clipa când a fost adus în celulă, după toate loviturile suportate, s-a întins pe pat și a făcut un atac cerebral care l-a paralizat, iar la câteva zile a murit în așa-zisa infirmerie a închisorii din Văcărești. Era 10 mai 1950. Este singurul care nu are o fotografie din închisoare, pentru că a murit în timpul interogatoriului.
Arhiepiscopul Valeriu Traian Frențiu
Seniorul colegiului episcopal este cel care a condus rezistența Bisericii Catolice în timpul persecuției. În 1948, scria într-o scrisoare pastorală: "Avem datoria să suferim, dacă este necesar, poate ofense, poate bătăi, poate închisoare și sărăcie, pentru că aceasta înseamnă să îi dai glorie lui Dumnezeu." A ales să rămână fidel Bisericii Romei și Sfântului Scaun, așa cum spunea "în viață și în moarte". Hristos l-a chemat la El în 11 iulie 1952, fiind în vârstă de 77 de ani, în celula 44 a penitenciarului din Sighet. A murit înconjurat de ceilalți frați episcopi, care i-au făcut rugăciuni de înmormântare, înainte de a fi luat și aruncat în Cimitirul Săracilor de lângă Sighet.
Episcopul Ioan Suciu
A fost cel mai tânăr dintre cei șapte episcopi martiri. Pentru neobosita sa activitate catehetică în rândul elevilor și tinerilor, a fost arestat în repetate rânduri. Iubea mult tinerii și mergea în excursii, juca uneori fotbal cu ei, avea multe publicații, catehisme și cărți destinate lor. Era un foarte bun orator, supranumit din această pricină "Ioan Gură de Rai". Era foarte temut de Securitate, pentru că predicile sale înflăcărau inimile. Într-o predică ținută în anul 1948, spunea: "Bisericii române unite îi lipsește încă frumusețea martiriului și a prigoanei. Îi lipsesc rănile Mântuitorului." Și-a încheiat pelerinajul pământesc la numai 46 de ani, la Sighet, în celula 44, la 27 iunie 1953. Suferea de colită cronică și a murit de foame pentru că nu se putea hrăni cu așa-zisele alimente din închisoare. A trecut la Domnul rostind cu voce tare, aproape strigând, rugăciunile "Tatăl Nostru" și "Născătoare de Dumnezeu". Confrații episcopi i-au făcut rugăciuni de înmormântare și abia apoi au chemat gardianul.
Episcopul Tit Liviu Chinezu
A fost ridicat la treapta de episcop la Mănăstirea Căldărușani, în perioada de arest preventiv. Exista o corespondență secretă, prin bilețele cifrate, cu Nunțiatura Apostolică, așa că hirotonirea sa a fost făcută în conformitate cu legile canonice. Avea să spună la hirotonire: "Îmi ofer viața pentru a-l sluji pe Petru, cu toată deschiderea și sinceritatea." A rămas în închisoarea de la Sighet, după ce trei dintre episcopi au fost eliberați în 1955. Suferea de inimă, iar când gardienii au văzut că are nevoie de tratament, l-au izolat într-o celulă neîncălzită. La scurt timp, în 15 ianuarie 1955, a murit de frig în penitenciarul din Sighet, împlinindu-și legământul de la hirotonire, având vârsta de 51 de ani.
Episcopul Ioan Bălan
A fost episcop de Lugoj. Era un arhiereu erudit, care a tradus Noul Testament din limba greacă. De la el ne-a rămas un răspuns dat Patriarhului Justinian, care exprimă foarte bine crezul celor șapte episcopi martiri: "Prea Fericite, dacă noi, episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, ne-am da semnătura de trecere căci noi voim să fim cu Hristos. Dar nu ați venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuțile creștinești, ci ne-ați arestat și ne-ați întemnițat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Hristos." Un răspuns demn și limpede pentru momentul în care se aflau, chiar dacă ierarhia ortodoxă nu a fost cauza, ci un instrument de care s-au folosit cei supuși răului. Preasfințitul Ioan a murit la 79 de ani, în data de 4 august 1959, afându-se în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Ciorogârla de lângă București.
Episcopul Alexandru Rusu
A fost episcopul Maramureșului și a rămas ferm în credință, în pofida presiunilor și torturilor, deși a fost arhiereul cu cel mai lung timp de detenție - aproape 15 ani petrecuți în închisori, precum cele de la Sighet, Galați, Cluj, Pitești, Gherla, sau în lagăre improvizate în mănăstirile ortodoxe de la Dragoslavele, Ciorogârla, Căldărușani și Cocoș. În 1948, își pregătea credincioșii, scriindu-le: "Acestea trebuie să ne găsească uniți și gata de sacrificiu, pregătiți să urmăm misiunea noastră de apostolat creștin cu mai multă iubire pentru Dumnezeu și aproapele." A trecut la Domnul la 79 de ani, pe 9 mai 1963, în infirmeria penitenciarului din Gherla, după ce a primit dezlegarea sacramentală și a dat pacea lui Hristos, tuturor celor care se aflau închiși împreună cu el.
Cardinalul Iuliu Hossu
Cel dintâi cardinal al neamului românesc a rămas fidel până la sfârșit motto-ului său de o viață, pe care l-a rostit în repetate rânduri, atât conducerii de stat, cât și ierarhiei ortodoxe, atunci când i s-a cerut să se lepede de Biserica sa: "Cu prețul libertății, nu, până la moarte, căci credința noastră este viața noastră!". El este cel care a citit Rezoluțiunea Adunării de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, rostind memorabilele cuvinte: "De acum înainte o singură țară - România, una și nedespărțită, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului său". A fost un eminent intelectual, având doctorate în Teologie și Filosofie, fiind Senator de drept și Membru de onoare al Academiei Române. El este unul dintre cei trei episcopi care au supraviețuit Sighetului, petrecându-și ultima parte a vieții în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani. Acolo a fost vizitat de legatul papal, Monseniorul Giovanni Cheli, care i-a adus la cunoștință că a fost numit de Sfântul Părinte Paul al VI-lea, cardinal, în secret. Putea, grație acestui fapt, să părăsească România pentru Roma, însă nu ar mai fi putut să se întoarcă în țară. Cardinalul Giovanni Cheli a dat mărturie în dosarul de beatificare, spunând că atunci când i-a adus vestea, Monseniorul Iuliu Hossu a avut o clipă de uluire, dar imediat și-a revenit și i-a spus că îi mulțumește Sfântului Părinte că s-a gândit la el, dar nu crede că trebuie să se despartă de turma sa și că Biserica sa a fost tot timpul viața sa. A trecut la casa Tatălui, în vârstă de 85 de ani, la 28 mai 1970, la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani, unde avea domiciliu obligatoriu.
- Părinte episcop, de ce credeți că România a avut parte, în doar două decenii, de două vizite papale? Am fost prima țară majoritar ortodoxă vizitată de un suveran pontif, prin Papa Ioan Paul al II-lea, iar acum vom fi vizitați de Papa Francisc.
- Să știți că cel puțin vizita de acum a Papei Francisc și beatificarea episcopilor martiri nu au fost momente plănuite cu mult timp înainte. Anul trecut, noi, episcopii catolici din România, am avut în luna noiembrie vizita ad Limina Apostolorum la Roma. Este o vizită pe care orice episcop catolic o face cam la cinci ani o dată, pentru a da un raport la nivel pastoral. Atunci s-a pus și problema vizitei în România, iar Papa Francisc a spus că își dorește să vină, așa că noi l-am întrebat dacă ar fi dispus să facă și beatificarea episcopilor martiri în cadrul vizitei, în situația în care procesul lor ar fi dus la bun sfârșit până atunci. Papa a răspuns afirmativ, însă noi nu știam dacă se va finaliza la timp cauza de beatificare. A rânduit Bunul Dumnezeu ca ea să fie dusă la bun sfârșit anul acesta, iar noi vedem în aceasta "mâna" Providenței divine.
Cât despre cele două vizite, a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea și a Papei Francisc, consider că există o sensibilitate a suveranilor pontifi față de România. Precedenta vizită din mai 1999 a fost un eveniment istoric și un triumf și pentru catolici, și pentru ortodocși, cu toate criticile făcute din partea altor Biserici ortodoxe. România a avut o faimă europeană bună și sunt convins că și vizita de acum și întâlnirea cu Patriarhul Daniel nu se va desfășura ca în celelalte țări vecine, unde papa a fost întâmpinat cu răceală din partea ierarhiei ortodoxe. Noi, românii, avem în gena noastră și un ADN al prieteniei, al deschiderii, care ne face să rămânem, dincolo de lupte și influențe geostrategice, un popor cald, primitor. De aceea cred că Sfântul Părinte Francisc a contat pe această atitudine a poporului nostru și ne-a acordat o prioritate cu totul deosebită. În general vizitele Pontifului roman în țări europene durează o zi, cel mult două. La noi, în România, Papa Francisc va sta aproape trei zile (de vineri până duminică), ceea ce constituie un fapt onorant pentru poporul nostru. Fie ca lumea întreagă să înțeleagă că poporul român este ospitalier și știe să îl primească pe cel care vine în casa lui, cu mâinile întinse și o îmbrățișare fraternă. De aceea, să mergem împreună cu inimi deschise la Blaj! Hristos a Înviat!
(Fotografiile au fost oferite de domnul Emanuel Cosmovici, căruia îi mulțumesc pe această cale.)