Băiețelul în pantaloni scurți, tuns și îmbrăcat regulamentar, s-a cocoțat pe un scaun și pe o carte groasă pentru a ajunge cât de cât la înălțimea tatălui. Acesta, un domn cu o stufoasă mustață, privește spre aparatul de fotografiat mândru și ușor amuzat. Mâna sa îl ține pe copilul de patru ani de braț, iar mâna acestuia e așezată finuț pe gulerul cămășii tatălui. Un deget îi atinge gâtul. Fotografia făcută în 1909, în studioul unui fotograf din Geneva, pare o imagine clasică a unui cuplu obișnuit tată - fiu, dar ea ascunde o istorie zbuciumată, începută încă dinainte de nașterea copilului și continuată timp de aproape șase decenii. Pentru că cei din fotografie sunt Ion Nae și Eliazar Theodorescu, mult mai cunoscuți prin pseudonimele lor, Tudor Arghezi și Eli Lotar.
*
În 1904, Tudor Arghezi trăia deja de patru ani la Mănăstirea Cernica, scria poezii, redacta o revistă și încerca să înțeleagă dacă viața monahală i se potrivește cu adevărat. Răspunsul a venit atunci când a întâlnit-o, cel mai probabil într-un cerc de poezie, pe profesoara de științe naturale Constanța Zissu, cu șase ani mai în vârstă ca el. Când din idila înfiripată, aceasta a rămas însărcinată, și-a luat concediu și s-a refugiat la Paris, acolo unde, pe 31 ianuarie 1905, s-a născut Eliazar Lotar. Arghezi a venit la Paris să-și vadă pentru scurt timp copilul, apoi cei doi s-au despărțit. Mama a revenit în România, Arghezi a plecat în Elveția și în Italia, unde a studiat, a scris și s-a întreținut din diferite slujbe, iar băiețelul a rămas într-o suburbie a Parisului, în grija unei doici. Existența monahală a lui Tudor Arghezi s-a sfârșit în noiembrie 1905, la 25 de ani, când a demisionat din funcția de diacon, a renunțat la viața călugărească și și-a recunoscut oficial fiul, la Paris. Cel de-al doilea nume al acestuia, Lotar, este numele personajului principal al unei nuvele publicate de Arghezi, cu un an înainte. Copilul a fost trimis în România și crescut de bunica sa paternă, până în 1910, când Tudor Arghezi s-a întors acasă din peregrinările sale europene. În încercarea de a echilibra situația și de a-i oferi copilului o familie legală, poetul s-a căsătorit cu Constanța Zissu, dar relația lor a rămas foarte tensionată și mariajul s-a încheiat după doi ani. Eliazar a rămas în custodia tatălui, crescut de acesta, de bunica și de unchii săi.
Toate visele merg spre Paris
Cu o asemenea copilărie, era de așteptat ca adolescența lui Eliazar să fie ... "argheziană". La fel ca tatăl său, a absolvit cursurile Liceului Sfântu Sava din București, și, la fel ca acesta, marcat de copilăria într-o familie complicată, a fugit de acasă de mai multe ori. Cum au rămas puține documente în urma sa, de o mare însemnătate în înțelegerea personalității și carierei ulterioare a lui Eli Lotar sunt scrisorile trimise de acesta colegului său de liceu, plecat la Paris, Dinu Mereuță. Acesta a păstrat scrisorile și i le-a înapoiat în 1967. Într-una din ele, Lotar îi povestea înflăcărat detaliile fugilor sale de acasă. "Prima dată când am fugit de acasă eram în clasa a patra de liceu. Am fugit în ziua de 1 mai 1919. Motivul plecării: o bătaie cu cureaua, mâncată de la un unchi de-al meu. Motivele bătăii: primo - dobitocia unchiului, secondo - un chiul pe care l-am tras timp de o lună, școlii. Unchiu aflat, unchiu bătut, eu plecat englezește. După 15 zile de peripeții interesante (cred eu), prin Constanța, Brașov și alte orășele, timp în care poliția, alarmată de Tata, nu a putut să mă găsească, m-am întors, dar nu acasă la unchiu, ci la Mama". Altă dată, a furat bani de acasă cu gândul de a fugi în America, s-a îmbarcat pe vapor spre Constantinopol, iar singurul lucru ce l-a făcut să se răzgândească a fost dorul de mama sa. "A treia oară am fugit în februarie, la mijlocul anului V, pe care l-am terminat la Constanța, unde m-am permutat. Rămăsese să rămân definitiv cu mama. Prin mai, însă, mama s-a prăpădit și toate visurile luminoase despre viitor s-au întunecat mult pentru mine. Am pierdut în mama mea singurul sprijin sufletesc pe care l-aș fi putut avea. Mama e singurul om care m-a priceput pe mine așa cum sunt, nu așa cum mă cred cestilalți că sunt, și e singura în care aș fi avut încredere și care m-ar fi ajutat cu folos". Întors la tatăl său, a fugit din nou, la Chișinău, unde a îndurat frigul și foamea, fiind salvat de un prieten de familie și trimis la București sub escorta unui polițist. Fugile acestea aveau ca urmări anunțuri date de Arghezi la mica publicitate a ziarelor vremii, care, fie îl somau pe Eliazar să telefoneze și să vină urgent acasă, fie îi descriau în amănunt îmbrăcămintea în care fugise și apelau la bunăvoința cititorilor să trimită acasă acel tânăr, cel mai probabil aflat într-o stare mizerabilă. Moartea mamei sale, situația tensionată de acasă, unde cea de-a doua soție a tatălui urma să nască, dorul de ducă au făcut ca scrisorile sale să se îndrepte obsesiv spre "marea evadare", fuga la colegul său Dinu, la Paris, orașul în care Eli se născuse și care atrăgea tineri de pretutindeni. Își descria în amănunt planurile de fugă, amânările, temerile. I-a scris lui Dinu de pe drum, după călătoria de 22 de ore cu trenul, la clasa a treia, ce l-a adus la Timișoara, la începutul lui decembrie 1924. De acolo, avea să treacă granița ilegal, fără pașaport, cu mărunțiș în buzunare și cu un minuscul bagaj. La Ljubliana și-a vândut unui birjar mănușile îmblănite pentru a-și continua călătoria. La Trieste a rămas câteva zile, până ce Dinu i-a trimis bani de tren. Dar Parisul nu l-a primit cu brațele deschise și nici cu Dinu lucrurile n-au mers cum a visat. Atras de mirajul cinematografiei, Eli pornise spre Franța cu gândul fățiș de a deveni un star al filmului mut. Aflăm din scrisori că trăiește pe Coasta de Azur, între Nisa și Cannes, acolo unde se turnau la vremea aceea multe filme, și că nu o duce strălucit ("Sunt în Franța de 15 luni și din acestea foarte puține zile au fost cu adevărat agreabile"). Joacă în filme roluri minore, face figurație și diferite alte munci, și plănuiește cu Dinu, rămas la Paris, și cu un prieten comun, o nouă fugă, de data aceasta pe alte continente. Curând însă, devine pragmatic și scrie că nu mai pleacă până ce nu-și satisface serviciul militar și nu devine cetățean francez. "Sunt liber ca vântul și vreau să mă folosesc de libertate ca să ajung unde vreau, la CINEMATOGRAFIE".
Eli și Germaine
Dar visul de a deveni un mare actor se pierde odată ce Eli Lotar are parte de o întâlnire ce-i va schimba traseul. La o serată pariziană o cunoaște pe Germaine Krull, care era cu opt ani mai în vârstă ca el și avea deja o biografie furtunoasă. Născută într-o familie germană, pe teritoriul actualei Polonii, Germaine și-a petrecut copilăria colindând Europa alături de părinți, care i-au fost și profesori. Foarte tânără și-a deschis un atelier de fotografie la München, apoi a fost arestată și expulzată din Bavaria, pentru convingeri comuniste, iar peste doi ani, arestată și expulzată din Rusia pentru... convingeri antibolșevice. În timpul celui de-al doilea război mondial, avea să se refugieze în Brazilia și în Africa, apoi să fie corespondent de presă în Indochina, pentru ca peste doi ani să devină patron de hotel în Thailanda. Însă la data aceea, în 1926, Germaine era una dintre cele mai apreciate fotografe din Paris. "În adunarea aceea veselă și zgomotoasă, am zărit un tânăr de o frumusețe extraordinară", avea să scrie ea într-un volum de memorii, despre întâlnirea cu Eli Lotar. "Stătea în picioare, tăcut, într-un colț al încăperii, și părea să supravegheze toată lumea aceea cu un surâs ironic, în colțul buzelor. Ochii de un gri închis treceau de la o persoană la alta, de parcă ar fi căutat pe cineva. Era de înălțime mijlocie, foarte slab, purta un pulover de culoare închisă, cu guler, sub un costum nu tocmai nou. Deși adunarea nu excela prin eleganță, tânărul acela părea un pic cam dezorientat". Povestea amoroasă dintre cei doi a explodat ca șampania și l-a adus pe Eli Lotar ucenic în studioul parizian al lui Germaine, acolo unde tânărul a învățat să folosească aparatul de fotografiat, să lucreze cu lumina, să-și însușească bagajul tehnic necesar meseriei. Cei doi au făcut împreună o serie de fotografii de modă, însă intuiția lui Germaine i-a spus că locul fotografului Lotar este mai degrabă afară, în forfota străzilor. Cei doi au început să cutreiere la nesfârșit cartierele pariziene, să descopere, să scormonească, precum un fotograf cu patru ochi și cu un singur aparat. Se completau foarte bine, unele dintre fotografiile făcute atunci nici nu pot fi atribuite cu exactitate unuia dintre ei. Eli avea ochi pentru amănuntele arhitecturii și ale peisajului industrial, iar Germaine era încântată și inspirată de exuberanța străzii. "Metal", cartea scoasă în 1928 de Germaine Krull, avea să fie catalogată, șapte decenii mai târziu, drept una dintre cele mai importante cărți ale istoriei fotografiei. Cultural și intelectual, Parisul era cel mai efervescent oraș al planetei, iar cei doi frecventau asiduu cercuri de pictori, regizori, scriitori, trăiau viața la maximum. Au rămas printre pionierii reportajului fotografic, colaborând cu câteva dintre cele mai importante reviste. Treptat, Eli își câștigă independența, devine un fotograf apreciat și căutat, și în afara tandemului său cu Germaine. După ce și-a căutat propriul stil, fotografiind orașul de sus, de la balcoane, sau de la nivelul solului, el este atras de un alt Paris, nu cel turistic, splendid, ci cel al mahalalelor mizere, al vagabonzilor și al prostituatelor, al hamalilor și al oamenilor sărmani. Totodată, fotografiază forfota vieții de noapte, cu cele mai în vogă spectacole de cabaret și realizează portrete ale artiștilor și intelectualilor vremii. Fotografii semnate de el ajung în importante expoziții internaționale de grup. Brutalul său fotoreportaj despre abatoare îi aduce numeroase laude și este publicat în multe reviste. În tot acest timp, scrie un reportaj care-i însoțește fotografiile, având ca subiect munca sisifică a muncitorilor olandezi, de a ridica un dig în lupta cu marea. Ajunsese în Olanda, împreună cu fostul iubit al lui Germaine, regizor, care realiza un film documentar. De altfel, chiar atunci, Germaine s-a căsătorit cu acesta, însă a fost doar un mariaj de conveniență, pentru a obține un pașaport olandez. "Această înverșunare a oamenilor împotriva naturii este un spectacol magnific și atât de emoționant, încât l-ai admira până la pierderea de sine, cu tălpile lipite de pământ", scrie Eli Lotar în articolul său. Impresionat de condițiile de muncă de pe șantier, de lupta omului de rând, începe să se implice politic și social, iar fotografiile sale se îndepărtează de zona abstractă, pur estetică. Se ocupă de secțiunea de fotografie a Asociației Scriitorilor și Revoluționarilor și pleacă în Spania, pentru a fotografia celebrările stradale ale victoriei comuniștilor în alegeri. Însă, încet încet, se îndepărtează de fotografie, atras ca un magnet de lumea filmului, aflat în plină explozie și care hipnotiza milioane. Iar Eli Lotar era unul dintre ei.
"Transfug către cinema"
Douăzeci de ani mai târziu, Lotar avea să-i scrie lui Germaine Krull, cu care a păstrat toată viața legătura, chiar dacă relația lor amoroasă se încheiase, că se consideră "un transfug către cinema". Atunci, în anii 30, Lotar a participat la înflorirea unui nou domeniu al cinematografiei: filmul documentar. A fost un om cheie în singurul documentar realizat de unul din regizorii emblematici ai istoriei cinematografiei, Luis Bunuel. Turnarea filmului "Pământ fără pâine" i-a dus pe Lotar, Bunuel și o foarte mică echipă, prin zone montane izolate și extrem de sărace ale Spaniei. În acei ani, Eli Lotar și-a împlinit visele adolescenței: a călătorit îndelung, în special pe mare, și a lucrat în lumea filmului, ca director de imagine sau fotograf de platou. În 1938, a călătorit în Indochina, iar la întoarcere s-a căsătorit. Doi ani mai târziu a fost mobilizat în armata franceză, iar după capitulare, a pornit pe jos până în sudul Franței, unde îl așteptau soția și prietenii. În 1941, a deschis un atelier fotografic la Cannes, iar în 44, s-a refugiat în Elveția. Un an mai târziu, i-a apărut primul film, documentarul "Aubervilliers". Dacă toată viața s-a ținut departe de domeniul tatălui său, literatura, poezia a răzbătut la Eli Lotar în fotografiile și în imaginile filmate. "Aubervilliers" este cea mai bună dovadă a talentului poetic al lui Lotar. Un film ce îmbină lirismul imaginilor cu muzica și povestirea, film apreciat atât la vremea apariției sale, cât și acum, ca parte a istoriei filmului documentar. Un parc din Aubervilliers poartă numele Eli Lotar. Din păcate, a fost vârful carierei lui Eli Lotar, care a continuat să lucreze în cinematografie, să aibă colaborări în mai multe țări, însă fără a mai realiza un film propriu. În 1956 a vizitat România, pentru prima oară, după 32 de ani.
Ultimul portret
În tot acest timp, Eli a păstrat legătura cu tatăl său, Tudor Arghezi, prin scrisori, o legătură mai blândă, mai puțin tensionată ca la București. Îi povestea cât de importantă este pentru el cinematografia, cum încearcă să își găsească propria voce studiind intens fotografia. Într-o scrisoare impresionantă din 1940, Tudor Arghezi și-a deschis sufletul în fața fiului său: "Ai numărat vreodată câte ore sunt în toți acești ani? Ei bine, în acest răstimp, m-am gândit la tine. Fratele și sora ta au crescut jucându-se în jurul mesei cu fantoma, cu absența ta: «Când vine?». Și nu te-ai mai întors. În fiecare an voiam să încarc totul în mașină și să venim la Paris. Copiii au crescut cu această iluzie pe care n-am putut-o înfăptui. Visul meu dintotdeauna a fost să mă aciuiesc în Franța și, dacă ai fi fost mai puțin nerăbdător, am fi putut face asta împreună". Chiar dacă în 1926 îi scria prietenului Dinu Mereuță că vrea să-și găsească o meserie bănoasă, cum ar fi cea de aviator, Eli Lotar nu a făcut asta niciodată. A rămas, așa cum se caracteriza în tinerețe, "un vagabond de rasă". În ultimii ani de viață, după ce s-a despărțit de soția sa și a pierdut legătura cu lumea filmului, a beneficiat de sprijinul material al prietenilor din tinerețe care deveniseră celebri și reușiseră în carieră. Unul dintre aceștia a fost marele artist elvețian Alberto Giacometti, cu care împărțise o cameră de hotel în anul refugiului elvețian, 1944. Atunci, Lotar realizase o fotografie ce devenise afișul unei mari expoziții americane a lui Giacometti. După 20 de ani, spre sfârșitul vieții lor, cei doi încep un dialog tăcut, în oglindă, în atelierul parizian al sculptorului. Fiecare devine modelul celuilalt, subiectul ultimului proiect al vieții. Eli fotografiază și apoi se așează pe scaun pozând, în timp ce Giacometti lucrează la un bust, al său, în bronz. Ultima sculptură a lui Giacometti este un Eli Lotar foarte slăbit, cu chipul dominat de doi ochi uriași. Părtaș la una din aceste întâlniri, scriitorul și jurnalistul italian Giorgio Soavi scria: "Ochii lui Giacometti erau plini de licăriri ciudate, fiecare por al corpului său vibra, era cu totul în extaz. Când m-am uitat cu atenție la figurile celor doi, am înțeles secretul ce-l făcea pe Lotar să nu respire. Ceea ce-l făcea modelul ideal era faptul că era mort. Nu respira, nu gândea, rămânea concentrat pe un punct fix. Un curent electric îi străbătea pe cei doi, de la unul la altul, învăluindu-i într-o reală complicitate. Ca un meci de tenis fără rachete, mingi sau fileu". Eli Lotar a murit în mai, 1969, la trei ani după moartea lui Alberto Giacometti și la doi după dispariția lui Arghezi, tatăl său. Numele lui rămâne în istoria fotografiei și a documentarului.