Ca să ajung la locuinţa bătrânului, am scurtat drumul, trecând printr-o fâneaţă. Era o noapte de vis, cu lună plină, iar greierii cântau în delir. Deodată, într-o vâlcică pe lângă care am trecut, am auzit nişte sunete care se asemănau cu un fel de chiot. Curios, mi-am îndreptat privirea în toate părţile, dar nu se vedea nicio vietate. Am aprins lanterna şi am început să caut prin fân, în direcţia de unde veneau sunetele acelea bizare. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit, într-o răritură, nu mai puţin de şapte arici. Toţi îşi dăduseră pe spate platoşele ţepoase, şi cu boturile ridicate în sus, ţipureau ca oşenii. Unul, sau mai degrabă "una", o aricioaică, stătea nemişcată în mijloc şi nu scotea niciun sunet. Ceilalţi şase făcuseră un cerc împrejurul ei, şi când chioteau se ridicau pe cele patru lăbuţe, ca să îi atragă, probabil, atenţia.
Nu s-au sinchisit de lumina lanternei şi nu s-au deranjat. I-am privit cu uimire. Asemenea împrejurare nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc. La un moment dat, unul dintre curtezani s-a apropiat de aricioaică, lipindu-şi botul de-al ei, ca într-un veritabil sărut. N-am crezut că nişte biete animale sunt capabile de atâta afecţiune. Alesul şi-a continuat sărutările, în vreme ce logodnica se lăsa mângâiată şi dezmierdată cu vădită plăcere, clipind leneş din ochişorii ei ca două mărgele. În acel moment, aricii de pe margine au încetat să mai chiuie, înţelegând că sunt de prisos.
Am rămas uimit şi, plin de respect, m-am retras, pentru a nu le deranja bucuria. Împrejur mi s-a părut că greierii şi-au înteţit parcă şi mai tare concertul. Era ca la nuntă, în toată puterea cuvântului.
STELIAN B. - Mehedinţi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
