Ca să ajung la locuința bătrânului, am scurtat drumul, trecând printr-o fâneață. Era o noapte de vis, cu lună plină, iar greierii cântau în delir. Deodată, într-o vâlcică pe lângă care am trecut, am auzit niște sunete care se asemănau cu un fel de chiot. Curios, mi-am îndreptat privirea în toate părțile, dar nu se vedea nicio vietate. Am aprins lanterna și am început să caut prin fân, în direcția de unde veneau sunetele acelea bizare. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit, într-o răritură, nu mai puțin de șapte arici. Toți își dăduseră pe spate platoșele țepoase, și cu boturile ridicate în sus, țipureau ca oșenii. Unul, sau mai degrabă "una", o aricioaică, stătea nemișcată în mijloc și nu scotea niciun sunet. Ceilalți șase făcuseră un cerc împrejurul ei, și când chioteau se ridicau pe cele patru lăbuțe, ca să îi atragă, probabil, atenția.
Nu s-au sinchisit de lumina lanternei și nu s-au deranjat. I-am privit cu uimire. Asemenea împrejurare nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc. La un moment dat, unul dintre curtezani s-a apropiat de aricioaică, lipindu-și botul de-al ei, ca într-un veritabil sărut. N-am crezut că niște biete animale sunt capabile de atâta afecțiune. Alesul și-a continuat sărutările, în vreme ce logodnica se lăsa mângâiată și dezmierdată cu vădită plăcere, clipind leneș din ochișorii ei ca două mărgele. În acel moment, aricii de pe margine au încetat să mai chiuie, înțelegând că sunt de prisos.
Am rămas uimit și, plin de respect, m-am retras, pentru a nu le deranja bucuria. Împrejur mi s-a părut că greierii și-au întețit parcă și mai tare concertul. Era ca la nuntă, în toată puterea cuvântului.
STELIAN B. - Mehedinți