Sfântul cu miros de flori

- Pe urmele lui Ioanichie cel Nou, pustnicul care s-a sihăstrit 37 de ani într-o peşteră şi a fost hrănit de îngeri -

Izvorul de mir

Stau aplecat deasupra unui sicriu cu laturi sculp­tate-n lemn aurit, în care se află un sfânt. Flori de hârtie albă sunt aşternute pe capacul de sti­clă. Mă uit în jur, şi îmi spun că aş vrea să-l sărut, aşa cum fac cu o icoană. Auzisem că e grabnic aju­tător şi îm­plineşte dorinţe. Ca­te­drala e goa­lă. Arhanghelii pictaţi pe perete de marele duhovnic Sofian Boghiu se înco­voaie asu­pră-mi, parcă învolburaţi, din ro­tun­jimile turlei. Timp de vreo oră, ni­meni n-avea să se afle lângă moaştele sfân­tului. Doar eu. Mă şi uimisem că oa­menii de pe străzile Câmpulungului nu prea ştiuseră să îmi spu­nă unde-i bi­serica ce adăposteşte moaştele lui Ioa­nichie cel Nou. Singurul sfânt român păs­trat întreg, încă din veacul al XVII-lea! Pelerinii îl cunosc mai bine decât localnicii. Poate fiindcă a fost adus aici nu demult, de la o altă mâ­năstire din munţi... Sau fiindcă a fost canonizat recent, abia în anul 2009... De altfel, cât am stat lângă raclă, nici un călugăr n-a intrat în biserica mâ­năstirii, ridicată la 1215, de Radu Ne­gru Vodă, cel dintâi descălecător al Ţării Româ­neşti... Mişc puţin florile albe şi privesc moaştele Sfântului Ioa­nichie: un veşmânt roşu, cu fire­turi de aur, îi acoperă trupul. Din raclă iese miros de mir. Îmi spun că poate mona­hii au uns-o cu ulei sfinţit, mai întâl­nisem obiceiul şi la alte relicve. Mai târziu aveam să aflu că nu e aşa. Sta­reţul mânăs­tirii, Sera­fim Caiea, îmi spune că nu umblă nimeni la raclă. Moaştele sunt ferecate într-o pânză specială, pecetluită cu sigiliul de ceară al Epis­copiei. Capacul de sticlă e şi el mereu închis. Doar o dată pe an se des­chide, pe 26 iulie, ziua de hram, pentru ca monahii să schimbe veşmântul ce acoperă osemintele şi care e dăruit unei alte mânăstiri înce­pă­­toare din ţară. "Am asistat personal la multe din aces­te «schimbări ale veşmintelor»", mărtu­riseşte egumenul. "Mai ales acum, când Prea Fericitul a hotărât ca bisericile noi să aibă şi-un hram de sfânt român, tot mai multe încep să-l alea­gă şi pe Sfântul Ioanichie. Am văzut asta cu ochii mei: când luam veşmântul de pe el, ose­min­tele erau îmbibate cu mir. Cum se ex­plică? Din ose­minte seci, să ţâş­neas­că un izvor de mir... Mi­reas­ma iese din sicriul în­chis. Bisericile noi îi fac veşmântului primit în dar de la noi, un bal­dachin, o raclă. Şi îl cinstesc ca pe-o relicvă sfântă...".

Caietul cu miracole

Ca o fortăreaţă bătrână arată mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel. Severă, austeră, de piatră rece. Ziduri înalte, porţi zdravene de stejar o îngrădesc. Pe turnul imens de la intrare sunt tăiate fante adânci pentru arcaşi. O linişte largă se închide peste curtea interioară. Alături de racla Sfântului, în dreapta, sunt mormintele primilor Basarabi. Le poţi atinge nestingherit răceala pietrei. Mormântul lui Basarab I şi mai ales al fiului său, Nicolae Ale­xandru, acoperit cu cea mai veche piatră tom­bală de pe pământ românesc. E plin de istorie milenară pe-aici, dar pe mine mă interesează Sfântul Ioani­chie. Cineva care să îmi povestească. Stareţul de acum s-a închis în această mânăstire încă din 1993, pe când avea doar 15 ani, un flăcău venit dintr-un sat din munţii Ceahlăului. Din 2003 s-a pomenit stareţ. E tânăr, încă. Brun, înalt, aspru şi copilăros totodată. În preajma lui se află şi sora Paula Lazăr, femeia care, de 15 ani, stă zi de zi la pangarul mâ­năstirii. A văzut şi auzit multe. Recent, a primt bine­cuvântarea de a-i întreba pe creştinii care-au primit ajutor prin rugăciune la Sfân­tul Ioanichie, dacă vor să-şi scrie întâmplările mi­ra­­cu­loase. A adunat multe, în nici şase ani, de când moaştele au fost aduse aici. Îmi arată: chiar azi, după ve­cernie, o femeie din Bra­şov a scris o filă jumătate des­pre cum a scăpat de can­cer. "Eu doar le adun, pă­rintele o să le pună în or­dine", zice femeia. "Avem multe. Cel mai ajutător e pentru cei tineri. Cei ce nu-şi pot găsi jumătatea sau pentru naşterea de prunci. Sute de cazuri de naşteri, despre care se zicea că-s im­posibile medical. Vin oa­menii aici, cu pruncii de mână şi acatiste de mulţumire. Apoi vindecări, aju­tor la cumpene grele de viaţă... Ioanichie e protec­torul muscelenilor, dar localnicii încă nu-şi dau seama bine de forţa lui. Abia acum încep să o simtă, când miracolele s-au dezlegat...".

Doar oase şi duh

Stareţul Serafim Caiea a fost de faţă când moaş­tele au fost aduse din munţi, de la un schit de pe apa Dâmboviţei, ce se numeşte tot Negru Vodă. Mai mult, a fost de faţă şi în 2007, când a ajutat personal la refacerea trupului sfântului. Fusese trimis cu as­cul­tare, la stareţul de acolo, Modest Ghinea. "În vre­mea aia, nu ştiam aproape nimic despre Cu­vio­sul Ioanichie, nici nu gândeam că va fi cano­nizat, că va ajunge cândva la mânăstirea mea", îşi aminteşte egumenul, cu emoţie, de ziua aceea. "Atât ştiam: că stareţul Modest Ghinea primise ascultare de la Înal­tul să cerceteze nişte oseminte ciu­date, pe care le găsise îngropate lângă altarul unei biserici rupestre. El m-a che­mat să îl ajut. Eu cu­noş­team un mare medic din vremea aceea, spe­cialist în ortopedie, la spitalul Militar din Bucu­reşti, prof. dr. Barbilian. Am urcat cinci oameni: eu, doctorul, un alt bucureş­tean foarte credincios, pe nume Sorin Cârs­tea, şi soţiile lor. În vârful muntelui ne aşteptau pă­rintele Modest şi încă doi preoţi. Toţi au fost martori. Re­con­stitui­rea s-a făcut în biserică, după o rân­du­ială specială, cu rugăciune înainte. Am scos din gropniţă mai multe ose­minte de-a val­ma, căci cele ale sfântului erau ames­te­cate cu rămăsiţele altor călu­gări sihăstriţi prin păduri. Şi să vedeţi: chiar când am des­făcut lada aceea, peste întreaga biserică şi peste tot în jur s-a răs­pân­dit deodată o am­plă mireasmă de flori de câmp... Toţi am simţit. Brusc! Un miros aşa, pe care parcă nu-l percepeai doar cu sim­ţurile, îţi um­plea sufletul cu o emoţie de bucurie şi nos­talgie totoda­tă... «Ăsta-i ca mirosu' Raiu­lui!», a zis unul dintre părinţi, tulburat. Chiar aşa era, pe cuvânt. Ne-am uitat la osemintele din ladă: ale sfântului se deosebeau total de celelalte. Erau gălbui-portocalii, lu­cioase, mirunse parcă de o sub­stanţă li­chidă. Cra­niul: perfect. Restul rămă­şi­ţelor erau com­plet cenuşii, foarte mul­te ferfeniţate, putre­zite, casante. Am pu­tut să le alegem os cu os pe cele gal­bene. Pro­blema era că doctorul, un om foarte credincios, primise ascultare de la du­hov­nicul lui să nu se atingă de ele, dacă într-adevăr se vor dovedi a fi moaşte. «Încă nu eşti vrednic, doctore, de aşa ceva», i s-a zis. Aşa că a tre­buit să facem noi, preo­ţii, toată treaba, după indi­caţiile lui. Am reuşit să recom­pu­nem întreg scheletul, se potri­veau bine. Aveam în faţă silueta unui sfânt adevărat: bărbat înalt, întreg, neatins de putre­zi­ciune. Aşa l-am pus în racla cea nouă. «Fă­cut doar din oase şi duh», cum s-a zis, căci pustni­cul acesta a trăit zeci de ani fără hrană, doar cu apă şi sfân­ta împăr­tăşanie. Medicul însuşi a mărtu­risit că nu a mai văzut vreodată aşa ceva: două sute de oase miro­sind a flori de câmp, după aproape pa­tru veacuri! Acea zi a fost pentru mine de neuitat...".

Coconul din pânze de păianjen

Deşi se cunoştea din documente că Ioanichie de la Muscel a murit în anul 1638, biografia şi moaş­tele lui au fost descoperite destul de recent. Se ştia din Patericul Românesc că la 23 de kilometri de aici, în munţii de pe Valea Dâmboviţei, a trăit un anu­­me cuvios pe nume Ioanichie, într-o peşteră de lângă mânăstirea Cetăţuia. Că a fost povăţuitor şi prieten foarte apropiat al domnitorilor Mihai Vitea­zul şi Matei Basarab. Un fel de Daniil Sihastrul al Munteniei. După bătălia de la Călugăreni, Mihai s-a retras trei luni pe stânca Cetăţuii, doar ca să stea în apropierea înduhovnicitului său prieten. Iar după asasinarea voievodului, de tristeţe, Ioanichie s-a ză­vorât, vreme de 37 de ani, în peştera care a rămas necunoscută, până în vremurile noastre. Asta spun documentele. Abia în 1944, un stareţ, pe nume Pimen Bărbieru, a descoperit grota printr-o întâm­plare miraculoasă. În ziua de 26 iulie, a căzut un copac de pe o stâncă, chiar în clipa în care pă­rintele se plimba prin pădure. Dacă nu cădea acel fag, atrăgându-i atenţia, peştera nu s-ar fi văzut, aco­perită fiind, de secole, de ramurile copacului uriaş. O chilie era săpată în peretele vertical, c-o despică­tură pentru intrare şi-o ferestruică tăiată în stâncă. Protosinghelul Pimen a coborât pe frânghie. A fost primul muritor care a intrat în grotă, după 316 ani. Surprins, a constatat că un călugăr îşi să­pase acolo mormântul: un pat în stâncă, având chiar şi o pernă de piatră cioplită la căpătâi. Osemintele lui erau scăldate de lumină, acoperite cu o pânză groa­să de păianjen, peste care căzuse nisip fin. Con­servat în păienjenişul străveziu, ca într-un cocon. Când a tă­iat pânzele, o mireasmă ca de flori de câmp s-a răs­pândit peste munte. Oseminte aurii, bine mirosi­toare. Iar deasupra lespezii de piatră, egumenul a văzut săpate un nume şi un an: "Ioa­nichie Schi­monah +1638". Inscripţia e clară şi acum. După analiza acesteia, a oaselor şi a poziţiei corpului - întins, drept, cu palmele unite pe piept - s-a dedus că acest sihastru îşi prevăzuse anul morţii, cioplin­du-l în piatră înainte de a-şi da sufletul.
Stareţul Pimen a păstrat moaştele în bise­rică doar trei ani, până prin 1948, când, de teama comuniştilor, a trebuit să le îngroape. De atunci nu s-a mai ştiut nimic, vreme de peste jumătate de secol. Stareţul Serafim Caiea, deşi trăieşte la Muscel de 28 de ani, n-a mers niciodată în peştera unde a fost găsit sfântul Ioanichie. Coborâşul pe frân­ghie e prea greu: 10 metri în gol, iar dede­subt, alt hău, de peste 200 de metri!... Din documentele mânăstirii Negru Vodă din Câm­pulung, a aflat că Pimen Bărbieru a trecut cândva şi pe aici, hirotonit diacon prin anii 1920-'30. Atât. N-a apucat să-l cunoas­că, nu ştie în ce an a murit. Nici bătrânii musceleni nu i-au putut da informaţii despre acest monah ales de Dumnezeu, căruia i s-a pierdut urma. Îmi zice că poate stareţul Mo­dest de la Cetăţuia, care e mai vechi, să ştie ceva. El n-a cutezat să îl întrebe. De fapt, nici n-are binecu­vântare să dea informaţii la ziare. Dacă vreau să aflu mai multe, să urc eu până la Ce­tăţuia, la schitul Negru Vodă, pe Dâmbo­viţa, acolo unde începe povestea Sfântului Ioanichie.

Pe urmele misteriosului Pimen

"Mânăstirea-soră" a celei din Câmpu­lung este, efectiv, suită în cer. Chiar pe vâr­ful unui pisc imens de stâncă, înconjurată din toate părţile de hăuri. La poalele ei, un cătun de rudari, din care biserica se vede plutind pe cer. Va trebui să urc direct în văz­duh. Un drum de-o oră, pe-o potecă şer­puind printre stânci cu forme bizare. Pan­tofii mei de oraş s-au umplut de clisa ploilor ce au şiroit peste munte. Şi totuşi, pe cărarea asta pieptişă, suie şi coboară pe lângă mine o mulţime de oameni. Fe­mei de peste 80 de ani, spri­jinite în cârje... Bărbaţi cu copii în braţe... Oameni înaintând aproape în ge­nunchi, ţinându-se de rădă­cinile copacilor...
Despre Mânăstirea Ne­gru Vodă se ştiu multe lu­cruri. Despre Sfânt, mai puţin. Numită "Meteora Ro­mâniei", este cea mai ve­che şi mai severă vatră isihastă de rit athonit de la sud de Carpaţi... În biserica rupestră au slujit, încă di­na­inte de creştinii lui Ne­gru Vodă, preoţii daci nu­miţi kapnobatai ("călă­tori prin nori"). Sunt dovezi arheologice clare, fiecare colţ de stâncă are inscripţii, muntele e plin de peşteri în care s-au găsit vestigii. Înainte de ultima pantă, am intrat în peştera unde se spune că a trăit un timp chiar Zalmoxe, "Zeul Moş". Iar pe o stâncă am văzut celebrul Cavaler Trac, da­tat din veacul I î.Hr... Acum sunt sus, deasupra lumii. La micul pan­gar al bisericii picotesc doi rudari tu­ciurii şi slăbănogi, tată şi fiu. De mulţi ani urcă muntele şi muncesc aici, fără să ceară vreo plată. Mă uimeşte credinţa lor şi cu câtă evlavie vorbesc despre "Sfântul". Se oferă supuşi să-l cheme pe sta­reţul Modest, prevenindu-mă că-i bolnav, că nu prea dă interviuri. Aştept cu emoţii. Mă plimb puţin şi constat că în biserica nouă, ri­di­cată în stil maramureşean, au fost lăsate câteva oase din trupul Cuvio­sului Ioanichie, într-o raclă mică. Iar şi mai sus, deasupra tur­lelor de şiţă, aveam să văd şi "Cru­cea Dorinţelor", pe stânca cea mai înaltă, unde a fost oprită o furtună devas­tatoare de rugăciunile unui vechi stareţ numit... Pimen! Lucrurile încep să se potrivească.
Părintele Modest apare râzător, strângându-mi amândouă mâinile, spunându-mi direct: "frate...". E prieten vechi al revistei noastre, care şi-a îndem­nat cu succes cititorii să sprijine înălţarea bisericii noi. Totuşi, îmi cer iertare, îi zic de la înce­put că nu-l tulbur decât cu o în­trebare: dacă ştie ceva despre stareţul Pimen, care descoperise moaştele Sfântului Ioanichie, în 1944, acel călugăr care e de fapt "cheia" întregii poveşti. Sur­priză: stareţul Modest Ghinea îmi zice direct că l-a cunoscut personal! Pimen i-a fost chiar duhovnic. El avea doar 18 ani, în 1982, când a intrat ca frate la Mânăstirea Sitaru. Exact în anul morţii părintelui!... "L-am cu­nos­cut încă dinainte, la Mânăs­tirea Antim din Bucureşti, Sfin­ţia Sa era deja bătrân. Mă spo­vedeam la el de ceva timp. De ce nu s-au ştiut mai multe despre el şi descoperirea lui miraculoasă? Fiindcă a făcut parte din celebrul grup anticomunist numit «Haiducii Muscelului». De fapt, doar i-a adăpostit pe partizani în peşterile astea unde trăiseră pustnicii. Însă pentru asta a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat 16. După aceea, nu a mai vorbit cu ni­meni. Era şi tăcut din fire, mucalit, aşa. Dar mie mi-a spus odată, demult, că un­deva, la Cetăţuia, în munţi, a găsit relic­vele unui sfânt. Că n-a fost singur, ci a coborât în grotă pe frânghii împreună cu credinciosul său prieten Isidor Schimona­hul. Sus, îi aşteptau încă trei călugări, între care şi fratele său de sânge, pustnicul Dorotei Bărbieru. Mărturiile lor au fost de­puse la dosarul oficial al canonizării. A vorbit despre copac. Despre mirosul de flori de câmp... Dar, din cauza terorii şi a suferinţelor, a ţinut tăinuită povestea şi foarte puţini au aflat apoi despre Sfântul Ioanichie. Recunosc, eu uitasem. Eram naiv, un copil. Habar n-aveam ce-nseam­nă «Cetăţuia», dacă părintele vorbise de un loc, un sat sau o mânăstire... Nici nu m-am gândit vreodată că o să-i calc pe urme duhovnicului meu. Şi că în 1993, o să ajung şi eu aici...".

Chipul sfântului

Părintele Modest Ghinea se află, de 28 de ani, într-o singură mânăstire. Monah luptător, neclintit, trainic în spirit. A avut multe greutăţi pe piscul ăsta de stâncă. Când a venit în '93, schitul era complet pă­răsit. Dar voia singurătatea, liniştea, el însuşi ceruse să plece de la Mânăstirea An­tim, unde avusese tot confortul. "Slujeam singur, în biserica rupestră. Începusem să fac un pic de rânduială, să mă împrietenesc cu oamenii lo­cului. Umblam prin păduri, îmi plăcea să cobor pe platoul acela de unde se vede peştera sfântului. Şi mă tot gândeam cum a putut să trăiască cineva acolo, în gaura aia din piatră... Nici nu-mi trecea prin cap Sfântul Ioanichie, nu făcusem nicio legă­tură cu ce-mi zisese cândva părintele Pimen... După un timp, am cerut binecuvântare să aranjez un cimitir nou al mânăstirii. Erau două morminte vechi în curte, pe care scria «Iona Monahul» şi «Ioachim mona­hul», şi acum sunt acolo. Am săpat sub ele şi le-am găsit goale. Zic: «Măăă, au fugit sfinţii de mine!...». Am început să întreb bătrânii. Şi-l aud pe unul de jos, din că­tun, care mă mai aju­ta la treabă: «Eu ştiu de la părintele Pi­men, că acolo, în stân­că, o găsit un sfânt, pe care apoi l-a îngro­pat...». Vai, atunci am început eu să fac le­gătura!... Zic: «Care părinte Pimen, nea Ilie?». «Cum care? Pimen Bărbierul...», a zis rudarul. M-am dus degrabă la Mâ­năstirea Pasărea, unde era de multă vreme maica Doro­teea Bărbieru, sora de sânge a părintelui Pimen - a murit în 2012, la 103 ani. Şi ea mi-a confirmat că lângă altar, în partea dreaptă, sunt îngropate osemintele unui sfânt, pe care fratele său le-a găsit în 1944, într-o grotă din stâncă. Ţin minte şi vocea ei: «sfântu' pe care frate-meu l-a găsit în '44...». Am dezgropat trei cutii de lemn, exact cum îmi spusese maica Doro­teea. Una avea o cruce cu vopsea, dar niciun nume. Dar, când le-am deschis, am simţit mirosul acela de flori de câmp, pe care n-o să-l uit niciodată... Era anul 1996, eram împreună cu părintele Liviu de la Nisipuri, cu stareţul de la Brădet şi două maici bătrâne, care între timp au murit. Mirosul acela... Ştiam. Ştiam cu toţii că găsisem ceva foarte important, fără să spunem o vorbă. Eu simţeam o stare de bucurie puternică, ca de beţie, ca atunci când vrei să pleci undeva unde ţi-ai dorit toată viaţa să ajungi şi simţi înainte o emoţie care te copleşeşte, care te face să n-ai as­tâm­păr.Abia târziu, după mulţi ani, l-am chemat aici pe stareţul Serafim de la Negru Vodă din Câm­pulung, împreună cu doctorul Barbilian, ca să aşezăm osemin­tele în raclă, sortându-le după cu­loare şi miros. Atunci, în '96, doar le-am închis la loc, într-o ladă, după cum mi-a spus Înaltul. Mi-a dat ascultare să iau câteva relicve, din cele galbene, şi să le duc la INML, la Bucureşti. Să văd de când datează, dacă sunt autentice. Acolo n-am vrut să le spun poves­tea lor, ca să nu-i influenţez. Am zis doar că vin dintr-un loc numit Valea Chiliilor, unde au fost foarte mulţi pustnici. Că am osemintele unui sihastru şi vreau să ştiu cam din ce an sunt. Atât! Şi ţin minte cum, după o lună, am primit un te­lefon de la profesorul de la INML: «Părinte, osemintele dumneavoas­tră sunt de la anul... 1600. Dar vă spun, astea nu sunt oase obişnuite. Nicio parte a scheletului uman nu se păstrează aşa, după aproape 400 de ani...». Efectiv, mi-au dat lacrimile. Nu puteam să zic nimic, decât: «Mulţumesc. Mulţu­mesc». Aşa, ca un robot. Dovada era clară. Stabili­sem autenticitatea moaştelor. Mai rămânea doar să îi aflăm sfântului chipul. Pentru a-l avea în icoa­ne. În 1997, au trecut pe aici mai mulţi restau­ratori de la Bellearte, din Bucureşti, zicând că ei au visat un Cuvios de aici, de pe munte, şi s-ar încumeta să îl picteze. Erau patru. Nu ştiau că eu găsisem deja o icoană pe piatră, în clopotniţă, înfăţişând chipul unui sfânt şi având scris pe ea, în dreapta, cu litere sla­vo­ne: «Ioanichie Schi­monahul». Am vrut să fiu sigur: i-am trimis să picteze, pe toţi pa­tru, în locuri diferite din mânăstire, supra­veghind ca niciunul să nu vadă ce a făcut celălalt. Şi să vedeţi: toţi patru au pictat acelaşi chip! Ştiu că pentru un neavizat, icoanele bizantine cam seamănă. Dar astea erau la fel, în detaliu, cu cea pe care o aveam dinainte. A­tunci mi-am spus că, într-adevăr, am avut şansa să fiu părtaşul unei mi­nuni...".

Pustnicul cu săcăteie de mere

Sunt cu stareţul Mo­dest, pe platoul din spatele mânăstirii, de unde se vede peş­tera sfântului şi cele­bra Vale a Chiliilor, de pe apa Cetăţuii. Un hău co­losal se întinde sub picioarele noastre. Nu exagerez: dacă faci un pas, cazi jumătate de kilometru, până în oceanul de arbori. Ameţeşti, doar plecând ochii. Dar monahului nu îi pasă - stă chiar pe o muchie de stâncă. Îl privesc şi mă înfior: un om care a găsit un sfânt. Râde spre depărtări. Mereu râde. Un mo­nah robust, îndesat, cu barba răvăşită de vânturile înserării. Nici el n-a coborât în peştera sfântului decât de două ori, în 28 de ani. Ultima oară tocmai în 2004. La început a făcut o scară, "din cablu oţe­los, şi-n loc de trepte, scoabe îndoite", apoi s-a gân­dit că e mai bine să o scoată. E periculos, ar putea cădea cineva. Şi, de fapt, ce rost ar avea?... Oamenii ar umple grota cu tot felul de "inscripţii" de-ale lor, aşa cum s-a întâmplat şi-n alte părţi. A lăsat locul sălbatic, neumblat, ca-n anii dintâi ai creştinis­mu­lui. Doar platoul ăsta e marcat, ca să poţi vedea peş­tera de departe. Într-adevăr, te înfiori gândind că în gaura aia a putut trăi un om 37 de ani. "Trebuie să ştiţi că aceşti pustnici «se zideau de vii» în peşterile lor, până la moarte", îmi spune egumenul, privind nostalgic spre caverna pustie, ca şi cum şi-ar fi dorit şi el să fi încercat cândva asemenea experienţe tai­nice. "Cum ne spunea Înaltul Calinic: «Sfântul Ioanichie, negreşit, a fost hrănit de îngeri. A fost hrănit cu mană cerească, n-am nicio îndoială!...». Se ştie din documente că el primea cu o funie, doar o dată pe săptămână, de la ucenicul său, câţiva pesmeţi, sare şi apă. De câteva ori pe an i se tri­mitea din mânăstire sfânta împărtăşanie. 37 de ani n-a văzut chip de om. Asta era rânduiala, în această Vale a Chiliilor, celebră încă din veacul al XIII-lea, pentru severitatea vieţii isihaste. E plin de peşteri aici, dedesubtul nostru, multe din ele încă necunoscute. Şi încă trăiesc în ele sihaştri. Eu îi cu­nosc de zeci de ani, ştiu unde sunt, dar nu merg la ei. Doar le las puţină mâncare, nişte saci cu pes­meţi, în anumite locuri stabilite. Vă jur, nici să-mi poruncească Înaltul să merg, nu m-aş duce. Pentru că se strică tăria rugăciunii... Pentru ei ne ţine Dum­nezeu, să ştiţi. Pentru rugăciunile lor. Sihăs­tria îţi dă puteri mari. Unii din aceşti pustnici - cei aleşi de Dumnezeu - ştiu cum să se arate celor care, într-adevăr, au nevoie de ei. De-a lungul tim­pului, Sfântul Ioanichie «s-a făcut văzut» oame­nilor de câteva ori. Deşi el era tot în peştera sa. Sau chiar şi dacă murise demult... Sunt mai multe mărturii ale unor persoane care jură că au văzut prin pădurile astea din Valea Chiliilor un monah înalt, cu rasă cafenie - puţin peticită, dar curată -, barba despicată şi purtând pe umăr două săcăteie de mere. Mereu l-au văzut astfel: cu mere. Unora le dă, altora nu. Chiar acum câţiva ani, doi dintre oamenii de pe vale, care vin la mine la muncă, au văzut acest pustnic urcând pe potecă, spre mânăs­tire. Era seară, aşa, la amurg. Şi le-a dat la fiecare câte un măr. Unul a aruncat mărul, celălalt, pe nume Gheorghe, l-a luat şi l-a dus acasă, unde avea fetiţa foarte bolnavă. Înainte de culcare, a ras mărul acela şi i l-a dat copilului. A doua zi, venind amândoi la treabă, m-au întrebat: «Auzi, taică, mai e călugărul ăla 'nalt, de-o fost aseară pe la dum­nea­voastră? Uite ce-am păţit: mi-o dat un măr şi io i l-am dat fetei. Azi dimineaţă o fost complet vin­decată!...» Evident că nu urcase niciun călugăr în seara aia. Săracu' om a dat fuga la moaşte şi s-a închinat. Iar la sfârşit, îmi zice: «Auzi, taică, să ştii că preotu' ăla de aseară cam semăna cu ăsta din icoană, de pe piatră!...». Aşa că vedeţi, sunt lucruri tainice, cărora e greu să le desluşeşti tâlcul. Nu-i vorba de fantome, năluciri. Sfinţii se «materiali­zează» acolo unde e nevoie de ei. Uneori îi simţi lângă tine, îţi dau putere. Vă spun, de când sunt aici, am văzut multe. Am văzut orbi care au urcat muntele, pe poteca asta abruptă, pe unde aţi venit, fără să aibă nevoie de însoţitor. Am văzut invalizi, oameni care au urcat în cârje şi-au coborât pe picioare zdravene. Mi-a rămas în inimă mai ales o bătrânică din Timişoara, care a urcat aici cu nepo­ţelul ei de 7 ani.L-a dus în cârcă tot drumul, căci băiatul nu putea merge. În plus, copilul nici nu vorbea, era mut. Sărmana femeie avea peste 70 de ani, abia îl mai putea duce... A stat şi s-a rugat la moaş­tele Sfântului Ioanichie, aşa puţine, câte ne-au mai rămas. Când a dat să plece, am vrut să o ajutăm. I-am spus unui frate să ia băiatul, să-l ducă până devale. Dar femeia a zis: "Nu, părinte, asta e crucea mea!". La un moment dat, de jos am auzit un ţipăt puternic. Ne-am speriat, am fugit cu toţii într-acolo. Puţin mai în vale, în locul de-i zi­cem «La Rugător», este un fag secular, puţin aple­cat spre prăpastie, ale cărui rădăcini au ieşit din pă­mânt, arcuite. Bătrâna stătea pe o rădăcină din alea, cu capul în mâini şi plângea. Plângea râzând cu lacrimi şi cu sughiţuri. Băiatul se învârtea în jurul ei şi-o mângâia pe părul cărunt. Se apleca spre ea şi-i zicea, mereu, aceleaşi cu­vinte: «Nu mai plânge, buni. Buni, nu mai plânge...». Asta s-a întâmplat aici, la Ce­tăţuia. Acum patru ani, în septem­brie".