Părintele CORNEL PIŢIGOI - Mediaş, jud. Sibiu - "Dacă-i facem pe bătrâni să simtă că aici e acasă, înseamnă că ne-am împlinit rostul"

Când biserica mângâie

Ne-am obişnuit să-i ştim pe preoţi în faţa altarului, slujind în zile de sărbătoare, oficiind cununii, botezuri şi parastase, sau pe la casele noastre, chemaţi la o sfeştanie, un maslu sau o în­mormântare. Înveşmântaţi în reve­renda cea neagră sau în straiele preoţeşti, cu crucea şi Biblia într-o mână, binecuvântându-ne cu cea­laltă, ne sunt alături ori de câte ori avem nevoie, indiferent de oră sau de anotimp. Uneori, însă, în răga­zul de timp rămas pentru propria lor viaţă, unii dintre ei iau pe braţe "biserica-fără-de-zid" şi-o reclă­desc, sub o altă formă, în comuni­tăţile cărora le aparţin. Este ceea ce face şi părintele Cornel Gabriel Piţigoi, din Mediaş, judeţul Sibiu.

O promisiune onorată

"Nu-mi place să vorbesc des­pre mine!", îmi spune dintru în­ce­put. E preot de 25 de ani deja, din­tre care primii 13 a slujit în comuna-staţiune Baz­na. De 12 ani slujeşte la biserica "Sfânta Trei­me" din Mediaş, considerată de mulţi a fi cea mai fru­moa­să dintre cele cinci biserici ortodoxe din oraş. Vorbeşte şoptit, ca şi când s-ar teme să nu stri­ce, cu tonalitatea vocii, echilibrul poveştii ce va să urme­ze. Nu despre sine, desigur, ci despre pro­iectul pe care a trudit să-l realizeze şi care a devenit, de un an, parte integrantă a vieţii sale: Căminul de per­soane vârstnice "Sf. Mihail Mărturisitorul" din Me­diaş.
"Mi-au fost întotdeauna dragi copiii şi vârst­nicii şi mi-am dorit să pot face cumva să le fiu aproape. Am mai avut, în timp, alte două intenţii de activităţi sociale. În urmă cu câţiva ani, am vrut să transformăm vechile centrale termice dezafectate ale oraşului într-un centru social mixt pentru copii şi vârstnici. A fost un proiect pe fonduri europene, dar, pentru că nu ne-am bucurat de sprijinul auto­rităţilor locale de la acea vreme, nu am întrunit punc­tajul necesar. O a doua iniţiativă s-a concre­tizat la biserica din cartierul Vitrometan, unde slu­jesc, reuşind să oferim meditaţii gratuite, la mate­ma­tică şi limba română, elevilor din clasele a VIII-a şi a XII-a", spune părintele Piţigoi.
La un moment dat, s-a întâmplat ca părintele să se întâlnească cu unul dintre parlamentarii judeţului Sibiu (de care ţine şi Mediaşul), Gheorghe Roman, căruia i-a prezentat cea de-a treia idee, a unui cămin pentru persoane vârstnice. Ca duhovnic, ştia deja cât de multe sunt cazurile sociale care necesitau un astfel de spaţiu. Parlamentarul i-a promis că, dacă va ajunge primar al municipiului Mediaş, acest proiect va fi, cu siguranţă, realizat. Ceea ce s-a şi întâmplat, câţiva ani mai târziu. Primul pas a fost înfiinţarea unui ONG non-profit, ca parte ulterioară într-un partene­riat public-privat, ce urma să se ocupe de adminis­trarea acestui cămin. "Ni s-au alăturat, încă de la început, medici, profesori, in­gineri, jurişti, asistenţi sociali, psihologi, studenţi, elevi, persoane implicate şi acum în acest proiect. Şi a rânduit Dumne­zeu să trecem cu bine toate eta­pele, astfel încât în acest moment avem toate acre­ditările ne­ce­sare şi sun­tem licen­ţiaţi în servicii socia­le", po­vesteşte părin­tele.
Unei astfel de insti­tuţii i se spune, în lim­baj uzual, "azil". Pă­rin­tele Piţigoi îmi spu­ne, însă, că nu-i place acest cuvânt, de aceea a ales denumirea de "că­min". "Asta e ceea ce ne dorim să fie pentru oricare dintre vârstnicii care ajung aici: un loc cald, primitor, curat, unde să se simtă în siguranţă din toate punc­tele de vedere, unde să se ştie în­grijiţi şi trataţi nu numai cu respect, ci, mai ales, cu dragoste, cu foarte multă dragoste!".

"A rânduit Dumnezeu oameni şi jertfă..."

Clădirea în care funcţionează că­minul a fost construită de la zero, din fonduri euro­pene şi ale administraţiei publice locale din Mediaş. Privită din afară, nu pare atât de încăpătoare pe cât este: are subsol, parter şi două etaje, la care accesul se face şi cu aju­torul unui lift, atât de necesar celor în vârstă, din ce în ce mai lipsiţi de putere. Cei 38 de beneficiari locuiesc în condiţii de lux, mult mai bune decât într-un hotel cu multe stele pe firmament. Stau câte unul, maxim doi în cameră, şi se bucură de toate faci­lităţile ne­cesare vârstei şi problemelor de sănă­tate ale fiecăruia. Toate camerele dis­pun de baie proprie, de televizor cu plasmă, iar curăţenia este impecabilă în întreaga clădire, deşi, la vremea când vizitez că­minul, e o zi oarecare din săptămână, iar afară plouă torenţial. Din loc în loc, monotonia albului cu care sunt zugrăviţi pereţii este spartă de bucăţi de tapet cu flori, ce dau o notă de eleganţă şi căldură locului. Pe-ntreagă lungime a holurilor, de­sene vesele, realizate de co­piii de la şcolile şi grădi­niţele din oraş, dau viaţă şi culoare până şi liniştii ce defineşte căminul.
Sală de socializare, sală de mese, cabinet de masaj şi kinetoterapie, câte un cabinet medical la fiecare etaj. Părintele Piţigoi îmi deschide uşă după uşă, dornic să-mi arate tot altă şi altă faţetă a confor­tului de care dispun cei care locuiesc aici. Dar dincolo de toa­te, îmi spune, dincolo de ziduri şi con­­fort şi curăţe­nie există devotamentul şi dra­gos­tea unor oameni care nu se văd, dar fără de a căror neştiută trudă şi al căror tainic sacrificiu nimic n-ar avea consistenţă şi chip. "Când am avut gândul înfiinţării unui astfel de lă­caş, nu mi-am dat sea­ma că e atât de com­plicat, dar a rân­duit Dumnezeu oa­meni şi jertfă, ca să putem ajunge unde suntem acum. Sunt oameni care au pus mult suflet pentru acest cămin. A fost greu la început, dar am învăţat din mers, ne-am învăţat unii cu alţii şi acum e bine. Am ajuns să ne legăm şi de cei găzduiţi aici, sunt ca bu­nicii noş­tri, iar când pleacă unul dintre ei, parcă ne pleacă o bucată de suflet. E drept, au vârste înaintate, între 68 şi 97 de ani, sfâr­şitul e ceva la care ne aştep­tăm din moment în moment, dar asta nu face despăr­ţirea mai uşoară".
Căminul dispune de serviciile perma­nente ale unei asistente sociale, ale unui psiholog şi ale câtor­va asistente medicale, iar infirmierele le sunt clipă de clipă ală­turi, cu un devotament ce depăşeşte cu mult fişa postului. În plus, pe bază de vo­lun­tariat, vârstnicii beneficiază periodic de servicii de frizerie, coafură, manichiură şi pedichiură, ma­saj, consultaţii de medicină generală, cardiologie, interne, stomatologie şi psihiatrie.
Numeroase sunt şi activităţile de recreere şi socializare, desfăşurate în parteneriat cu grădiniţele şi şcolile din oraş, dar şi spectacolele de muzică populară şi petrecerile în aer liber în curtea interi­oară, atunci când condiţiile meteo permit acest lu­cru. În aceeaşi curte interioară, amenajată cu gust, vârstnicii pot juca şah cu nişte piese cât un copilaş mai răsărit, pot face exerciţii uşoare pe aparatele de gimnastică de exterior sau pot sta la poveşti pe băn­cuţe, bucurându-se de zona verde şi de florile ce abia încep să-şi etaleze splendoarea.

Ca acasă, dar nu a lor

Chirion Glogoveţan are 89 de ani. Citeşte din­tr-o Biblie uriaşă, cu lite­re mari. Când intrăm, se ridică pe marginea patu­lui şi ne zâmbeşte, pri­vin­du-ne iscoditor. A fost militar activ, la fel ca şi fiul, gine­rele şi nepoţii lui, despre care ne vor­beşte cu mân­drie. "Dra­gă, nu ştiu cum să-ţi spun să mă-nţe­legi! Cine spu­ne că aici e rău e un mare prost. Avem mân­care, apă caldă, căldură, me­di­camente, cură­ţenie, iar părintele vine în fiecare zi şi ne întreabă ce ne-am mai dori, ce pofte avem şi merge şi ne adu­ce. E foarte bine şi, acum, aici e casa mea". Domnul Glogoveţan îl roagă pe părinte să des­chi­dă uşa dula­pului. Înă­un­tru, hainele sunt împă­turite şi grupate regula­men­tar, ca să folosesc un ter­men mi­li­tăresc. Pe pat, cearceaful e perfect întins, iar aşter­nutul, aranjat la dungă. "E ceva ce vă lip­seşte, to­tuşi, aici?", încerc o întrebare. Simt că doare, căci vo­cea bătrânului de­vine brusc e­zi­tan­tă, tre­mură­toare. Se stă­pâ­neş­te, în­să, şi spune ferm: "Îmi lip­seşte că nu mai am ca­să!". Nu cer amă­nun­te. În­găi­­măm un salut şi ne retra­gem.
Ceva mai în­colo, două doam­ne împart o ca­meră. Se uită la televizor, la un post de mu­zică populară. Se lu­minează la faţă când îl văd pe pă­rintele. Nu le tre­buie prea mul­te ru­găminţi pen­tru a-şi spune, în câteva cu­vinte, poveştile.
Hortensia Be­je­naru are 87 de ani. A lucrat în fa­brica Vitrometan, de unde au plecat spre ţară şi spre lu­me piese delicate, majoritatea unicat, din sticlă şi cristal. Dar când soţului său i s-a des­coperit o tu­moră pe creier, a tre­buit să renunţe la serviciu ca să-l îngrijească. 15 ani s-a necăjit cu el. Apoi, s-a-ntâmplat să facă un infarct, acasă, să cadă şi să-şi rupă un picior. Aşa a ajuns la un centru de re­cuperare din Sighi­şoa­ra, apoi la altul, tot în judeţul Mureş. "Doam­nă, aici îi cel mai bine din­­tre toate! Pe-acolo ne-or dat de-am mâncat numa' câte-un cartof în coajă şi o cană de ceai şi umblau şoarecii pe sub pernă, că aveam camera aproape de bucă­tărie. Dar aici îi lux! Mul­ţumesc lui Dum­ne­zeu şi Tatălui din cer că am ajuns într-un aşa loc!", spune tanti Hor­tensia.
Colega sa de cameră, Maria Potor, e doar cu un an mai tânără. Zâmbeşte veselă, la fel de bucu­roasă de oaspeţi. "32 de ani jumate am lucrat în schimburi, n-a fost uşor", spune. "Aici am dat de ho­dină, linişte şi pace. Suntem mulţu­mite şi liniştite, datorită domnului părinte, care face tot ce poate să ne fie bine. Se zdrobeşte, fuge, i-am şi zis că şi-a luat un jug foarte greu în spate, când am văzut câtă lume e aici şi cât trebuie să muncească... Sun­tem îngrijite de parcă suntem copiii dânsului, povesteşte cu noi, aşa, pe limba noastră, ne înţelege şi avem curaj să-i spunem orice, că ştie ce-i tre­buie unui om bătrân: o vorbă bună, nu altceva. Mâncare bună şi căl­dură avem, cură­ţenia e extraordinară, n-am cuvin­te! Nici nu m-am gândit să fie aşa, că tot am auzit de azile, că e cum e, dar aici, părin­tele Cornel nu ştie ce să facă, ce să ne aducă să ne fie bine. Toată lauda şi cinstea pentru dumnealui!".
Părintele Piţigoi zâmbeşte stingherit. Vede o pa­tă neagră pe unul dintre pereţi, de la căruciorul cu ro­tile al doamnei Horten­sia. "Vin imediat să-l cu­răţ", le spu­ne ce­lor două, în timp ce-mi iau ră­mas-bun. Con­du­cân­du-mă, părin­tele spu­ne: "Ve­deţi? Toţi spun ace­laşi lucru: le lipseş­te ca­sa dumnealor. Do­­rinţa aceasta de a merge acasă e con­stantă. Oricine vine aici, în prime­le două-trei luni, îşi doreşte să se în­toar­­că acasă, chiar dacă acolo n-ar pu­tea să se între­ţină singuri, să-şi ducă viaţa, pentru că starea de sănă­tate sau condiţiile de acolo nu le per­mit. După un timp, nu­mesc acest loc «a­ca­să» şi nu-şi mai doresc să plece. Instituţiona­lizarea are un impact emo­ţional foarte mare, mai ales la o vârstă înaintată. Dar, da­că sunt trataţi cu dra­goste, se obiş­nuiesc".

- Să fie înaintarea în vârstă un motiv pentru acutizarea sentimentului de «acasă»?

- Nu neapărat. Omul e legat de partea materială a vieţii, iar această parte materială înseamnă o casă, casa lor, "acasa" lor. Munceşti o viaţă întreagă să ridici o casă, apoi ajungi într-un cămin, iar casa rămâne goală, rece, neîncălzită, neîngrijită. La fel ca şi rostul vieţii rămas neîmplinit. Cu trecerea tim­pului, nevoia de ajutor devine mai puternică decât dorul de casă. Totuşi, s-a întâmplat să avem un bu­nic internat la spital şi, când s-a întors, s-a oprit aici, în hol, şi a spus, cu lacrimi în ochi: "Ce bine c-am ajuns acasă!". Când auzi aşa ceva, îţi dai seama că toată truda ta n-a fost în zadar. Cred că asta e şi ideea: dacă reuşim să-i facem să simtă că aici e aca­să, înseamnă că ne-am împlinit rostul. Sigur, întot­deauna e loc de mai bine. Sunt oameni cu senti­mente, cu supărări, cu dispute care trebuie gestio­nate, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, "cu îndelungă răbdare", căci cu oamenii în vârstă e chiar mai greu de lucrat decât cu copiii.

Instalator, mecanic, electrician, adică preot

Pe tot parcursul vizitei mele la Căminul de per­soane vârstnice "Sf. Mihail Mărturisitorul" din Mediaş, n-am observat nici urmă de mândrie în gesturile sau în cuvintele părintelui. Poate doar bu­curia lucrului bine făcut, a firescului care poate prinde viaţă, oricât de târziu, oricât de greu, atunci când crezi în ajutorul lui Dumnezeu şi pui, în tot ceea ce faci, dragoste. Ce altceva poate însemna, printre atâtea altele, faptul că părintele devine insta­lator, mecanic, electrician, contabil sau cine mai ştie ce, ori de câte ori e nevoie, doar pentru a mai eco­nomisi din banii, nu foarte mulţi, de care dispune, lunar, asociaţia care administrează cămi­nul? "Nu ne permitem să angajăm personal admi­nis­trativ foarte numeros, ca să putem supravieţui, de aceea fac eu toate astea. Trebuie să economisim fiecare bănuţ, ca să putem face toate plăţile la sfârşitul lu­nii. Dar, cu toate acestea, nu facem niciun rabat la calitate. Scopul este ca vârstnicii de aici să se simtă confortabil, curaţi şi îngrijiţi", precizează pă­rintele.
Potrivit legislaţiei, Primăria Mediaş alocă o sumă fixă pentru fiecare beneficiar, dar cheltuielile reale ale căminului sunt, în acelaşi interval, de peste zece ori mai mari. "Orice activitate socială presupune suflet, să i te dedici cu totul, în fiecare zi, întreaga viaţă, dar, totodată, fără sprijinul autorităţilor locale, e impo­sibil să faci ceva în acest domeniu. Deşi nu e uşor, mulţumim lui Dumnezeu că ne descurcăm, iar când avem impresia că e mai greu, vine de undeva câte o rază de lumină şi mergem, cu nădejde, mai de­parte. Avem, printre cei internaţi în cămin, oameni cu o situaţie financiară bună, dar care, din diverse motive, au ajuns în imposibilitatea de a se întreţine sau descurca singuri. Aceştia plătesc lunar o anu­mită sumă de bani, dar sunt şi foarte mulţi bătrâni aflaţi în grea încercare, pe care i-am adunat de pe stradă şi le-am oferit aici un adăpost.Căminele de bătrâni nu sunt o afacere din care să se scoată pro­fit, de aceea, mediul privat nu investeşte în aşa ceva decât cu foarte puţine ex­cepţii. Avem nevoie permanent de sprijin, şi îi aşteptăm cu drag pe toţi cei care vor să ni se ală­ture, persoane fizice sau juridice. Trebuie să ne gândim că toţi vom ajunge, dacă rân­duie Dumnezeu, la vremea bătrâneţii, şi vom avea nevoie, la rândul nostru, de sprijin".


Cei care doresc să sprijine activitatea des­făşu­rată la Căminul de persoane vârst­nice "Sf. Mihail Mărturisitorul" din Mediaş o pot face pe adresa:
Asociaţia "Sf. Mihail Mărturisitorul" - str. Acad. Ioan Moraru nr. 7, Mediaş, jud. Sibiu sau în contul IBAN RO97CRCOX330102000213200 - BANCA COOPERATISTĂ CREDITCOOP - Punct de lucru MEDIAŞ. Contact: caminsmm@ yahoo.com, tel. 0743/107.867.