Izvorul de mir
Stau aplecat deasupra unui sicriu cu laturi sculptate-n lemn aurit, în care se află un sfânt. Flori de hârtie albă sunt așternute pe capacul de sticlă. Mă uit în jur, și îmi spun că aș vrea să-l sărut, așa cum fac cu o icoană. Auzisem că e grabnic ajutător și împlinește dorințe. Catedrala e goală. Arhanghelii pictați pe perete de marele duhovnic Sofian Boghiu se încovoaie asupră-mi, parcă învolburați, din rotunjimile turlei. Timp de vreo oră, nimeni n-avea să se afle lângă moaștele sfântului. Doar eu. Mă și uimisem că oamenii de pe străzile Câmpulungului nu prea știuseră să îmi spună unde-i biserica ce adăpostește moaștele lui Ioanichie cel Nou. Singurul sfânt român păstrat întreg, încă din veacul al XVII-lea! Pelerinii îl cunosc mai bine decât localnicii. Poate fiindcă a fost adus aici nu demult, de la o altă mânăstire din munți... Sau fiindcă a fost canonizat recent, abia în anul 2009... De altfel, cât am stat lângă raclă, nici un călugăr n-a intrat în biserica mânăstirii, ridicată la 1215, de Radu Negru Vodă, cel dintâi descălecător al Țării Românești... Mișc puțin florile albe și privesc moaștele Sfântului Ioanichie: un veșmânt roșu, cu fireturi de aur, îi acoperă trupul. Din raclă iese miros de mir. Îmi spun că poate monahii au uns-o cu ulei sfințit, mai întâlnisem obiceiul și la alte relicve. Mai târziu aveam să aflu că nu e așa. Starețul mânăstirii, Serafim Caiea, îmi spune că nu umblă nimeni la raclă. Moaștele sunt ferecate într-o pânză specială, pecetluită cu sigiliul de ceară al Episcopiei. Capacul de sticlă e și el mereu închis. Doar o dată pe an se deschide, pe 26 iulie, ziua de hram, pentru ca monahii să schimbe veșmântul ce acoperă osemintele și care e dăruit unei alte mânăstiri începătoare din țară. "Am asistat personal la multe din aceste «schimbări ale veșmintelor»", mărturisește egumenul. "Mai ales acum, când Prea Fericitul a hotărât ca bisericile noi să aibă și-un hram de sfânt român, tot mai multe încep să-l aleagă și pe Sfântul Ioanichie. Am văzut asta cu ochii mei: când luam veșmântul de pe el, osemintele erau îmbibate cu mir. Cum se explică? Din oseminte seci, să țâșnească un izvor de mir... Mireasma iese din sicriul închis. Bisericile noi îi fac veșmântului primit în dar de la noi, un baldachin, o raclă. Și îl cinstesc ca pe-o relicvă sfântă...".
Caietul cu miracole
Ca o fortăreață bătrână arată mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel. Severă, austeră, de piatră rece. Ziduri înalte, porți zdravene de stejar o îngrădesc. Pe turnul imens de la intrare sunt tăiate fante adânci pentru arcași. O liniște largă se închide peste curtea interioară. Alături de racla Sfântului, în dreapta, sunt mormintele primilor Basarabi. Le poți atinge nestingherit răceala pietrei. Mormântul lui Basarab I și mai ales al fiului său, Nicolae Alexandru, acoperit cu cea mai veche piatră tombală de pe pământ românesc. E plin de istorie milenară pe-aici, dar pe mine mă interesează Sfântul Ioanichie. Cineva care să îmi povestească. Starețul de acum s-a închis în această mânăstire încă din 1993, pe când avea doar 15 ani, un flăcău venit dintr-un sat din munții Ceahlăului. Din 2003 s-a pomenit stareț. E tânăr, încă. Brun, înalt, aspru și copilăros totodată. În preajma lui se află și sora Paula Lazăr, femeia care, de 15 ani, stă zi de zi la pangarul mânăstirii. A văzut și auzit multe. Recent, a primt binecuvântarea de a-i întreba pe creștinii care-au primit ajutor prin rugăciune la Sfântul Ioanichie, dacă vor să-și scrie întâmplările miraculoase. A adunat multe, în nici șase ani, de când moaștele au fost aduse aici. Îmi arată: chiar azi, după vecernie, o femeie din Brașov a scris o filă jumătate despre cum a scăpat de cancer. "Eu doar le adun, părintele o să le pună în ordine", zice femeia. "Avem multe. Cel mai ajutător e pentru cei tineri. Cei ce nu-și pot găsi jumătatea sau pentru nașterea de prunci. Sute de cazuri de nașteri, despre care se zicea că-s imposibile medical. Vin oamenii aici, cu pruncii de mână și acatiste de mulțumire. Apoi vindecări, ajutor la cumpene grele de viață... Ioanichie e protectorul muscelenilor, dar localnicii încă nu-și dau seama bine de forța lui. Abia acum încep să o simtă, când miracolele s-au dezlegat...".
Doar oase și duh
Starețul Serafim Caiea a fost de față când moaștele au fost aduse din munți, de la un schit de pe apa Dâmboviței, ce se numește tot Negru Vodă. Mai mult, a fost de față și în 2007, când a ajutat personal la refacerea trupului sfântului. Fusese trimis cu ascultare, la starețul de acolo, Modest Ghinea. "În vremea aia, nu știam aproape nimic despre Cuviosul Ioanichie, nici nu gândeam că va fi canonizat, că va ajunge cândva la mânăstirea mea", își amintește egumenul, cu emoție, de ziua aceea. "Atât știam: că starețul Modest Ghinea primise ascultare de la Înaltul să cerceteze niște oseminte ciudate, pe care le găsise îngropate lângă altarul unei biserici rupestre. El m-a chemat să îl ajut. Eu cunoșteam un mare medic din vremea aceea, specialist în ortopedie, la spitalul Militar din București, prof. dr. Barbilian. Am urcat cinci oameni: eu, doctorul, un alt bucureștean foarte credincios, pe nume Sorin Cârstea, și soțiile lor. În vârful muntelui ne așteptau părintele Modest și încă doi preoți. Toți au fost martori. Reconstituirea s-a făcut în biserică, după o rânduială specială, cu rugăciune înainte. Am scos din gropniță mai multe oseminte de-a valma, căci cele ale sfântului erau amestecate cu rămăsițele altor călugări sihăstriți prin păduri. Și să vedeți: chiar când am desfăcut lada aceea, peste întreaga biserică și peste tot în jur s-a răspândit deodată o amplă mireasmă de flori de câmp... Toți am simțit. Brusc! Un miros așa, pe care parcă nu-l percepeai doar cu simțurile, îți umplea sufletul cu o emoție de bucurie și nostalgie totodată... «Ăsta-i ca mirosu' Raiului!», a zis unul dintre părinți, tulburat. Chiar așa era, pe cuvânt. Ne-am uitat la osemintele din ladă: ale sfântului se deosebeau total de celelalte. Erau gălbui-portocalii, lucioase, mirunse parcă de o substanță lichidă. Craniul: perfect. Restul rămășițelor erau complet cenușii, foarte multe ferfenițate, putrezite, casante. Am putut să le alegem os cu os pe cele galbene. Problema era că doctorul, un om foarte credincios, primise ascultare de la duhovnicul lui să nu se atingă de ele, dacă într-adevăr se vor dovedi a fi moaște. «Încă nu ești vrednic, doctore, de așa ceva», i s-a zis. Așa că a trebuit să facem noi, preoții, toată treaba, după indicațiile lui. Am reușit să recompunem întreg scheletul, se potriveau bine. Aveam în față silueta unui sfânt adevărat: bărbat înalt, întreg, neatins de putreziciune. Așa l-am pus în racla cea nouă. «Făcut doar din oase și duh», cum s-a zis, căci pustnicul acesta a trăit zeci de ani fără hrană, doar cu apă și sfânta împărtășanie. Medicul însuși a mărturisit că nu a mai văzut vreodată așa ceva: două sute de oase mirosind a flori de câmp, după aproape patru veacuri! Acea zi a fost pentru mine de neuitat...".
Coconul din pânze de păianjen
Deși se cunoștea din documente că Ioanichie de la Muscel a murit în anul 1638, biografia și moaștele lui au fost descoperite destul de recent. Se știa din Patericul Românesc că la 23 de kilometri de aici, în munții de pe Valea Dâmboviței, a trăit un anume cuvios pe nume Ioanichie, într-o peșteră de lângă mânăstirea Cetățuia. Că a fost povățuitor și prieten foarte apropiat al domnitorilor Mihai Viteazul și Matei Basarab. Un fel de Daniil Sihastrul al Munteniei. După bătălia de la Călugăreni, Mihai s-a retras trei luni pe stânca Cetățuii, doar ca să stea în apropierea înduhovnicitului său prieten. Iar după asasinarea voievodului, de tristețe, Ioanichie s-a zăvorât, vreme de 37 de ani, în peștera care a rămas necunoscută, până în vremurile noastre. Asta spun documentele. Abia în 1944, un stareț, pe nume Pimen Bărbieru, a descoperit grota printr-o întâmplare miraculoasă. În ziua de 26 iulie, a căzut un copac de pe o stâncă, chiar în clipa în care părintele se plimba prin pădure. Dacă nu cădea acel fag, atrăgându-i atenția, peștera nu s-ar fi văzut, acoperită fiind, de secole, de ramurile copacului uriaș. O chilie era săpată în peretele vertical, c-o despicătură pentru intrare și-o ferestruică tăiată în stâncă. Protosinghelul Pimen a coborât pe frânghie. A fost primul muritor care a intrat în grotă, după 316 ani. Surprins, a constatat că un călugăr își săpase acolo mormântul: un pat în stâncă, având chiar și o pernă de piatră cioplită la căpătâi. Osemintele lui erau scăldate de lumină, acoperite cu o pânză groasă de păianjen, peste care căzuse nisip fin. Conservat în păienjenișul străveziu, ca într-un cocon. Când a tăiat pânzele, o mireasmă ca de flori de câmp s-a răspândit peste munte. Oseminte aurii, bine mirositoare. Iar deasupra lespezii de piatră, egumenul a văzut săpate un nume și un an: "Ioanichie Schimonah +1638". Inscripția e clară și acum. După analiza acesteia, a oaselor și a poziției corpului - întins, drept, cu palmele unite pe piept - s-a dedus că acest sihastru își prevăzuse anul morții, cioplindu-l în piatră înainte de a-și da sufletul.
Starețul Pimen a păstrat moaștele în biserică doar trei ani, până prin 1948, când, de teama comuniștilor, a trebuit să le îngroape. De atunci nu s-a mai știut nimic, vreme de peste jumătate de secol. Starețul Serafim Caiea, deși trăiește la Muscel de 28 de ani, n-a mers niciodată în peștera unde a fost găsit sfântul Ioanichie. Coborâșul pe frânghie e prea greu: 10 metri în gol, iar dedesubt, alt hău, de peste 200 de metri!... Din documentele mânăstirii Negru Vodă din Câmpulung, a aflat că Pimen Bărbieru a trecut cândva și pe aici, hirotonit diacon prin anii 1920-'30. Atât. N-a apucat să-l cunoască, nu știe în ce an a murit. Nici bătrânii musceleni nu i-au putut da informații despre acest monah ales de Dumnezeu, căruia i s-a pierdut urma. Îmi zice că poate starețul Modest de la Cetățuia, care e mai vechi, să știe ceva. El n-a cutezat să îl întrebe. De fapt, nici n-are binecuvântare să dea informații la ziare. Dacă vreau să aflu mai multe, să urc eu până la Cetățuia, la schitul Negru Vodă, pe Dâmbovița, acolo unde începe povestea Sfântului Ioanichie.
Pe urmele misteriosului Pimen
"Mânăstirea-soră" a celei din Câmpulung este, efectiv, suită în cer. Chiar pe vârful unui pisc imens de stâncă, înconjurată din toate părțile de hăuri. La poalele ei, un cătun de rudari, din care biserica se vede plutind pe cer. Va trebui să urc direct în văzduh. Un drum de-o oră, pe-o potecă șerpuind printre stânci cu forme bizare. Pantofii mei de oraș s-au umplut de clisa ploilor ce au șiroit peste munte. Și totuși, pe cărarea asta pieptișă, suie și coboară pe lângă mine o mulțime de oameni. Femei de peste 80 de ani, sprijinite în cârje... Bărbați cu copii în brațe... Oameni înaintând aproape în genunchi, ținându-se de rădăcinile copacilor...
Despre Mânăstirea Negru Vodă se știu multe lucruri. Despre Sfânt, mai puțin. Numită "Meteora României", este cea mai veche și mai severă vatră isihastă de rit athonit de la sud de Carpați... În biserica rupestră au slujit, încă dinainte de creștinii lui Negru Vodă, preoții daci numiți kapnobatai ("călători prin nori"). Sunt dovezi arheologice clare, fiecare colț de stâncă are inscripții, muntele e plin de peșteri în care s-au găsit vestigii. Înainte de ultima pantă, am intrat în peștera unde se spune că a trăit un timp chiar Zalmoxe, "Zeul Moș". Iar pe o stâncă am văzut celebrul Cavaler Trac, datat din veacul I î.Hr... Acum sunt sus, deasupra lumii. La micul pangar al bisericii picotesc doi rudari tuciurii și slăbănogi, tată și fiu. De mulți ani urcă muntele și muncesc aici, fără să ceară vreo plată. Mă uimește credința lor și cu câtă evlavie vorbesc despre "Sfântul". Se oferă supuși să-l cheme pe starețul Modest, prevenindu-mă că-i bolnav, că nu prea dă interviuri. Aștept cu emoții. Mă plimb puțin și constat că în biserica nouă, ridicată în stil maramureșean, au fost lăsate câteva oase din trupul Cuviosului Ioanichie, într-o raclă mică. Iar și mai sus, deasupra turlelor de șiță, aveam să văd și "Crucea Dorințelor", pe stânca cea mai înaltă, unde a fost oprită o furtună devastatoare de rugăciunile unui vechi stareț numit... Pimen! Lucrurile încep să se potrivească.
Părintele Modest apare râzător, strângându-mi amândouă mâinile, spunându-mi direct: "frate...". E prieten vechi al revistei noastre, care și-a îndemnat cu succes cititorii să sprijine înălțarea bisericii noi. Totuși, îmi cer iertare, îi zic de la început că nu-l tulbur decât cu o întrebare: dacă știe ceva despre starețul Pimen, care descoperise moaștele Sfântului Ioanichie, în 1944, acel călugăr care e de fapt "cheia" întregii povești. Surpriză: starețul Modest Ghinea îmi zice direct că l-a cunoscut personal! Pimen i-a fost chiar duhovnic. El avea doar 18 ani, în 1982, când a intrat ca frate la Mânăstirea Sitaru. Exact în anul morții părintelui!... "L-am cunoscut încă dinainte, la Mânăstirea Antim din București, Sfinția Sa era deja bătrân. Mă spovedeam la el de ceva timp. De ce nu s-au știut mai multe despre el și descoperirea lui miraculoasă? Fiindcă a făcut parte din celebrul grup anticomunist numit «Haiducii Muscelului». De fapt, doar i-a adăpostit pe partizani în peșterile astea unde trăiseră pustnicii. Însă pentru asta a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat 16. După aceea, nu a mai vorbit cu nimeni. Era și tăcut din fire, mucalit, așa. Dar mie mi-a spus odată, demult, că undeva, la Cetățuia, în munți, a găsit relicvele unui sfânt. Că n-a fost singur, ci a coborât în grotă pe frânghii împreună cu credinciosul său prieten Isidor Schimonahul. Sus, îi așteptau încă trei călugări, între care și fratele său de sânge, pustnicul Dorotei Bărbieru. Mărturiile lor au fost depuse la dosarul oficial al canonizării. A vorbit despre copac. Despre mirosul de flori de câmp... Dar, din cauza terorii și a suferințelor, a ținut tăinuită povestea și foarte puțini au aflat apoi despre Sfântul Ioanichie. Recunosc, eu uitasem. Eram naiv, un copil. Habar n-aveam ce-nseamnă «Cetățuia», dacă părintele vorbise de un loc, un sat sau o mânăstire... Nici nu m-am gândit vreodată că o să-i calc pe urme duhovnicului meu. Și că în 1993, o să ajung și eu aici...".
Chipul sfântului
Părintele Modest Ghinea se află, de 28 de ani, într-o singură mânăstire. Monah luptător, neclintit, trainic în spirit. A avut multe greutăți pe piscul ăsta de stâncă. Când a venit în '93, schitul era complet părăsit. Dar voia singurătatea, liniștea, el însuși ceruse să plece de la Mânăstirea Antim, unde avusese tot confortul. "Slujeam singur, în biserica rupestră. Începusem să fac un pic de rânduială, să mă împrietenesc cu oamenii locului. Umblam prin păduri, îmi plăcea să cobor pe platoul acela de unde se vede peștera sfântului. Și mă tot gândeam cum a putut să trăiască cineva acolo, în gaura aia din piatră... Nici nu-mi trecea prin cap Sfântul Ioanichie, nu făcusem nicio legătură cu ce-mi zisese cândva părintele Pimen... După un timp, am cerut binecuvântare să aranjez un cimitir nou al mânăstirii. Erau două morminte vechi în curte, pe care scria «Iona Monahul» și «Ioachim monahul», și acum sunt acolo. Am săpat sub ele și le-am găsit goale. Zic: «Măăă, au fugit sfinții de mine!...». Am început să întreb bătrânii. Și-l aud pe unul de jos, din cătun, care mă mai ajuta la treabă: «Eu știu de la părintele Pimen, că acolo, în stâncă, o găsit un sfânt, pe care apoi l-a îngropat...». Vai, atunci am început eu să fac legătura!... Zic: «Care părinte Pimen, nea Ilie?». «Cum care? Pimen Bărbierul...», a zis rudarul. M-am dus degrabă la Mânăstirea Pasărea, unde era de multă vreme maica Doroteea Bărbieru, sora de sânge a părintelui Pimen - a murit în 2012, la 103 ani. Și ea mi-a confirmat că lângă altar, în partea dreaptă, sunt îngropate osemintele unui sfânt, pe care fratele său le-a găsit în 1944, într-o grotă din stâncă. Țin minte și vocea ei: «sfântu' pe care frate-meu l-a găsit în '44...». Am dezgropat trei cutii de lemn, exact cum îmi spusese maica Doroteea. Una avea o cruce cu vopsea, dar niciun nume. Dar, când le-am deschis, am simțit mirosul acela de flori de câmp, pe care n-o să-l uit niciodată... Era anul 1996, eram împreună cu părintele Liviu de la Nisipuri, cu starețul de la Brădet și două maici bătrâne, care între timp au murit. Mirosul acela... Știam. Știam cu toții că găsisem ceva foarte important, fără să spunem o vorbă. Eu simțeam o stare de bucurie puternică, ca de beție, ca atunci când vrei să pleci undeva unde ți-ai dorit toată viața să ajungi și simți înainte o emoție care te copleșește, care te face să n-ai astâmpăr. Abia târziu, după mulți ani, l-am chemat aici pe starețul Serafim de la Negru Vodă din Câmpulung, împreună cu doctorul Barbilian, ca să așezăm osemintele în raclă, sortându-le după culoare și miros. Atunci, în '96, doar le-am închis la loc, într-o ladă, după cum mi-a spus Înaltul. Mi-a dat ascultare să iau câteva relicve, din cele galbene, și să le duc la INML, la București. Să văd de când datează, dacă sunt autentice. Acolo n-am vrut să le spun povestea lor, ca să nu-i influențez. Am zis doar că vin dintr-un loc numit Valea Chiliilor, unde au fost foarte mulți pustnici. Că am osemintele unui sihastru și vreau să știu cam din ce an sunt. Atât! Și țin minte cum, după o lună, am primit un telefon de la profesorul de la INML: «Părinte, osemintele dumneavoastră sunt de la anul... 1600. Dar vă spun, astea nu sunt oase obișnuite. Nicio parte a scheletului uman nu se păstrează așa, după aproape 400 de ani...». Efectiv, mi-au dat lacrimile. Nu puteam să zic nimic, decât: «Mulțumesc. Mulțumesc». Așa, ca un robot. Dovada era clară. Stabilisem autenticitatea moaștelor. Mai rămânea doar să îi aflăm sfântului chipul. Pentru a-l avea în icoane. În 1997, au trecut pe aici mai mulți restauratori de la Bellearte, din București, zicând că ei au visat un Cuvios de aici, de pe munte, și s-ar încumeta să îl picteze. Erau patru. Nu știau că eu găsisem deja o icoană pe piatră, în clopotniță, înfățișând chipul unui sfânt și având scris pe ea, în dreapta, cu litere slavone: «Ioanichie Schimonahul». Am vrut să fiu sigur: i-am trimis să picteze, pe toți patru, în locuri diferite din mânăstire, supraveghind ca niciunul să nu vadă ce a făcut celălalt. Și să vedeți: toți patru au pictat același chip! Știu că pentru un neavizat, icoanele bizantine cam seamănă. Dar astea erau la fel, în detaliu, cu cea pe care o aveam dinainte. Atunci mi-am spus că, într-adevăr, am avut șansa să fiu părtașul unei minuni...".
Pustnicul cu săcăteie de mere
Sunt cu starețul Modest, pe platoul din spatele mânăstirii, de unde se vede peștera sfântului și celebra Vale a Chiliilor, de pe apa Cetățuii. Un hău colosal se întinde sub picioarele noastre. Nu exagerez: dacă faci un pas, cazi jumătate de kilometru, până în oceanul de arbori. Amețești, doar plecând ochii. Dar monahului nu îi pasă - stă chiar pe o muchie de stâncă. Îl privesc și mă înfior: un om care a găsit un sfânt. Râde spre depărtări. Mereu râde. Un monah robust, îndesat, cu barba răvășită de vânturile înserării. Nici el n-a coborât în peștera sfântului decât de două ori, în 28 de ani. Ultima oară tocmai în 2004. La început a făcut o scară, "din cablu oțelos, și-n loc de trepte, scoabe îndoite", apoi s-a gândit că e mai bine să o scoată. E periculos, ar putea cădea cineva. Și, de fapt, ce rost ar avea?... Oamenii ar umple grota cu tot felul de "inscripții" de-ale lor, așa cum s-a întâmplat și-n alte părți. A lăsat locul sălbatic, neumblat, ca-n anii dintâi ai creștinismului. Doar platoul ăsta e marcat, ca să poți vedea peștera de departe. Într-adevăr, te înfiori gândind că în gaura aia a putut trăi un om 37 de ani. "Trebuie să știți că acești pustnici «se zideau de vii» în peșterile lor, până la moarte", îmi spune egumenul, privind nostalgic spre caverna pustie, ca și cum și-ar fi dorit și el să fi încercat cândva asemenea experiențe tainice. "Cum ne spunea Înaltul Calinic: «Sfântul Ioanichie, negreșit, a fost hrănit de îngeri. A fost hrănit cu mană cerească, n-am nicio îndoială!...». Se știe din documente că el primea cu o funie, doar o dată pe săptămână, de la ucenicul său, câțiva pesmeți, sare și apă. De câteva ori pe an i se trimitea din mânăstire sfânta împărtășanie. 37 de ani n-a văzut chip de om. Asta era rânduiala, în această Vale a Chiliilor, celebră încă din veacul al XIII-lea, pentru severitatea vieții isihaste. E plin de peșteri aici, dedesubtul nostru, multe din ele încă necunoscute. Și încă trăiesc în ele sihaștri. Eu îi cunosc de zeci de ani, știu unde sunt, dar nu merg la ei. Doar le las puțină mâncare, niște saci cu pesmeți, în anumite locuri stabilite. Vă jur, nici să-mi poruncească Înaltul să merg, nu m-aș duce. Pentru că se strică tăria rugăciunii... Pentru ei ne ține Dumnezeu, să știți. Pentru rugăciunile lor. Sihăstria îți dă puteri mari. Unii din acești pustnici - cei aleși de Dumnezeu - știu cum să se arate celor care, într-adevăr, au nevoie de ei. De-a lungul timpului, Sfântul Ioanichie «s-a făcut văzut» oamenilor de câteva ori. Deși el era tot în peștera sa. Sau chiar și dacă murise demult... Sunt mai multe mărturii ale unor persoane care jură că au văzut prin pădurile astea din Valea Chiliilor un monah înalt, cu rasă cafenie - puțin peticită, dar curată -, barba despicată și purtând pe umăr două săcăteie de mere. Mereu l-au văzut astfel: cu mere. Unora le dă, altora nu. Chiar acum câțiva ani, doi dintre oamenii de pe vale, care vin la mine la muncă, au văzut acest pustnic urcând pe potecă, spre mânăstire. Era seară, așa, la amurg. Și le-a dat la fiecare câte un măr. Unul a aruncat mărul, celălalt, pe nume Gheorghe, l-a luat și l-a dus acasă, unde avea fetița foarte bolnavă. Înainte de culcare, a ras mărul acela și i l-a dat copilului. A doua zi, venind amândoi la treabă, m-au întrebat: «Auzi, taică, mai e călugărul ăla 'nalt, de-o fost aseară pe la dumneavoastră? Uite ce-am pățit: mi-o dat un măr și io i l-am dat fetei. Azi dimineață o fost complet vindecată!...» Evident că nu urcase niciun călugăr în seara aia. Săracu' om a dat fuga la moaște și s-a închinat. Iar la sfârșit, îmi zice: «Auzi, taică, să știi că preotu' ăla de aseară cam semăna cu ăsta din icoană, de pe piatră!...». Așa că vedeți, sunt lucruri tainice, cărora e greu să le deslușești tâlcul. Nu-i vorba de fantome, năluciri. Sfinții se «materializează» acolo unde e nevoie de ei. Uneori îi simți lângă tine, îți dau putere. Vă spun, de când sunt aici, am văzut multe. Am văzut orbi care au urcat muntele, pe poteca asta abruptă, pe unde ați venit, fără să aibă nevoie de însoțitor. Am văzut invalizi, oameni care au urcat în cârje și-au coborât pe picioare zdravene. Mi-a rămas în inimă mai ales o bătrânică din Timișoara, care a urcat aici cu nepoțelul ei de 7 ani. L-a dus în cârcă tot drumul, căci băiatul nu putea merge. În plus, copilul nici nu vorbea, era mut. Sărmana femeie avea peste 70 de ani, abia îl mai putea duce... A stat și s-a rugat la moaștele Sfântului Ioanichie, așa puține, câte ne-au mai rămas. Când a dat să plece, am vrut să o ajutăm. I-am spus unui frate să ia băiatul, să-l ducă până devale. Dar femeia a zis: "Nu, părinte, asta e crucea mea!". La un moment dat, de jos am auzit un țipăt puternic. Ne-am speriat, am fugit cu toții într-acolo. Puțin mai în vale, în locul de-i zicem «La Rugător», este un fag secular, puțin aplecat spre prăpastie, ale cărui rădăcini au ieșit din pământ, arcuite. Bătrâna stătea pe o rădăcină din alea, cu capul în mâini și plângea. Plângea râzând cu lacrimi și cu sughițuri. Băiatul se învârtea în jurul ei și-o mângâia pe părul cărunt. Se apleca spre ea și-i zicea, mereu, aceleași cuvinte: «Nu mai plânge, buni. Buni, nu mai plânge...». Asta s-a întâmplat aici, la Cetățuia. Acum patru ani, în septembrie".