VIORICA MACOVEI - interpret de muzică populară - "Românii devin mai patrioţi şi mai credincioşi după ce pleacă din ţară"

"Tipic, tipic, şi la inimă nimic"

- Viorica, eşti una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară din România! O bucovineancă frumoasă şi talentată, care, minune mare, nu se abate deloc de la tradiţie şi cântecul auten­tic. Cum reu­şeşti?

- Eu sunt legată de Bucovina nu doar prin naştere, ci şi prin prezent: trăiesc aici! Iar pe lângă frumuseţea ei de poveste, partea asta de nord a ţării este încă tih­nită, destul de bine ancorată în tra­diţie. Şi nu mă refer doar la tradiţia culturală, ci şi la felul nostru de a trăi. Pentru cei cres­cuţi în spirit bucovinean, lu­crurile care con­tează formează un triunghi de nedesfăcut: fa­mi­lia, tradiţia şi credinţa. Între ele, cre­dinţa este co­roana, cel mai im­por­tant ele­ment.

- Sunt, oare, bucovinenii mai credincioşi decât alţi români?

- Eu aşa simt. Este o altă vi­braţie aici. Poate şi datorită pre­zenţei mânăs­tirilor, credinţa buco­vi­neanului are parcă altă inten­sitate. Mie, de pildă, mi se pare de ne­con­ceput să-mi încep ziua fără să spun o rugăciune, la fel cum nu se poate să nu particip duminica la Sfânta Liturghie. Nu ştiu ce situaţie excepţională ar putea apărea, care să mă împiedice să merg duminica la biserică. Iar prezenţa acolo nu este o obli­gaţie, este o simţire interioară, un foc pu­ternic. Părintele Arsenie Papacioc spunea aşa de frumos: "Tipic, tipic, şi la inimă nimic". Adică, nu este de ajuns să mergi la biserică, dacă nu trăieşti în spiritul creştin. Pentru bucovineni, participarea la slujbă nu e tipic, e chiar trăire.Noi aşa "ne-am trezit" în casă şi aşa rămânem toată viaţa. Atitudinea faţă de semeni, calmul, cum tratezi lucrurile mai puţin plăcute din viaţa ta, toate acestea se simt altfel în Bucovina, datorită credinţei. De aceea, când avem musafiri, că sunt turişti străini sau din alte părţi ale României, ei se mi­nunează de ospitalitatea şi spiritul nostru paşnic. Bucovina arată atât de frumos, şi pentru că oamenii muncesc foarte mult. Sunt extrem de gospodăroşi, extrem de curaţi. Cred că dragul de muncă şi curăţia vin şi din puternica moştenire austriacă, cu care ne-a binecuvântat istoria. Cert este că frăţia dintre credinţă şi muncă face din acest ţinut Raiul care încă este. Omenia este la putere, respectul este la putere şi spiritul de familie. Noi suntem trei fete surori, iar mama îmi spunea mereu să avem grijă că, oricât de mulţi prieteni buni voi dobândi în viaţă, surorile mele vor fi mereu cele mai bune şi de încredere prietene. Ele vor fi întotdeauna cele cărora mă voi putea mărturisi, chiar mai bine decât părin­ţilor. Mare dreptate are mama, surorile mele fiind şi acum scutul meu cel mai puternic.

Mămuca

- Să fie tocmai edu­caţia aceasta motivul pen­tru care o fată tânără şi frumoasă ca tine, a rămas fidelă folclo­rului?...

- Nu m-am putut de­părta de tradiţie, deşi debutul meu scenic a fost în Gura Hu­mo­rului, la un­spre­zece ani, cu un fragment din Santa Lu­cia. La vremea aceea, cre­deam că mu­zica de o­pe­ră es­te su­premă, că pentru ea sunt fă­cu­tă. Apoi am în­tâl­nit-o pe doam­na Maria Macovei (co­incidenţa de nu­me este întâm­plă­toare), cea care mi-a şle­fuit talentul şi care m-a pregătit muzical. Ea mi-a spus că eu sunt făcută pentru a cânta mu­­zica neamului nos­tru bucovinean. M-a pus pe gân­duri, iar faptul că foarte repede am început să câştig premii şi trofee la festivaluri de folclor m-a făcut să înţe­leg că dascălul meu avea drep­tate. Părinţii au fost destul de stricţi. M-au lăsat să cânt atât timp cât muzica era doar o pasiune, iar şcoala rămâ­nea pe primul loc. Şi nu au făcut rău deloc. Este adevărat că nu prea am avut copilărie din această cauză. Tot timpul meu liber în afara şcolii a fost dedicat muzicii, nu m-am jucat mai deloc, dar îmi şi plăcea foarte mult, aşadar nu mă plâng. Cântecul este şi azi marea pasiune a vieţii mele, dar nu este unica profesie. Eu am terminat facultatea de Turism, apoi am făcut master în Management şi Marke­ting, domenii care nu au foarte multe veleităţi artistice, dar care îmi dau siguranţă şi care mă ajută să ţin muzica curată, ca pe-o icoană. Nu sunt nevoită să trăiesc doar din muzică, aşadar, nu accept niciun compromis în acest domeniu. Niciun material discografic nou nu apare pe piaţă fără girul calităţii din partea specialiştilor. Mă refer la etnomuzicologul Eugenia Florea, la dna Elise Stan, de la TVR, la dna Maria Macovei. Un timp a fost şi domnul Dumitru Fărcaş. Mi-e dor de dumnealui, a fost alt sprijin de-al meu şi un sfătuitor de nădejde.

"Să ascultăm de bătrânii noştri. Cât mai sunt pe pământ"

- Cât de greu este azi să te păstrezi autentic în muzica populară?

- Totul depinde de ceea ce-ţi doreşti. Dacă vrei să fii parte din gloata celor care îşi plă­tesc apariţiile pe posturile de nişă, difuzaţi ob­sesiv contra unor sume de bani, atunci ai ga­rantat un succes tre­cător şi fals, dar unii se mulţumesc cu el. Pe de altă parte, nici folclor ne­des­coperit nu mai avem de unde culege. Cred că ulti­me­le cule­geri importante de fol­clor s-au redactat acum vreo cincisprezece ani şi se pot consulta la Institutul de Etno­grafie şi Folclor "Constantin Brăiloiu". Singura soluţie este să dăm curat mai departe ceea ce am moş­tenit, vechile comori ale muzicii populare, respectând cu stricteţe felul de orchestraţie spe­cific fiecărei enclave fol­clo­rice, purtând costu­mul popular autentic. Muzica ţăranului român înseamnă eleganţă, bun-simţ, simţul măsurii şi foarte, foarte multă pudoare. Aceste lucruri trebuie să transpară de la costum până la versuri, de la machiaj până la dans. Mai este un aspect foarte important, care nu ar trebui nicio clipă neglijat: să ascultăm de bătrânii noştri, cât mai sunt pe pământ. Eu nu mai ştiu ce să fac ca să conving lumea să le acorde aces­tor oameni curaţi şi extrem de inteligenţi, măcar câteva minute, când au ocazia. Pur şi simplu, se vor îmbogăţi sufleteşte. Inteligenţa populară este absolut covârşitoare. De o simplitate debor­dantă, dar de fapt atât de profundă. Mămuca, bunica mea, a murit de curând, la 105 ani, per­fect lucidă. La peste o sută, cosea de dimineaţa până seara, fără ochelari. Mămuca îmi spunea: "Tu, fată, să fii atentă în viaţă. Că norocul vini la om, se aşază pi buze şi dacă ai făcut «pciuuuu» s-o dus şi nu mai vini!". Îşi păstra cu străşnicie orizontul, nu ieşea din universul în care trăise toată viaţa. Ştia că eu cânt, că particip la festivaluri, că eram plecată să le cânt ro­mâ­nilor din afara ţării, cu toate astea, mămuca mea nu a vrut niciodată să aibă televizor. Nu a vrut! Dar era mândră de mine, fără să mă vadă pe vreun ecran, mereu îmi spunea că se bucură că eu cânt Bucovina ei dragă.

Mărul cel aplecat

- Nu te opri, Viorica, mai povesteşte-ne des­pre Bucovina copilăriei tale...

- Eu am copilărit la Gura Humorului, pot spune chiar în curtea Mânăstirii Humor. Lo­cuiam foarte aproape şi îmi petreceam tot timpul liber între măicuţe. Eram foarte atrasă de obştea lor, de ritualurile pe care le aveau. Confec­ţionam mătănii, care nu sunt doar nişte simple bobiţe, în interiorul fiecăreia stă o cruce, se lucrează în rugăciune, sunt ceva cu totul special. Un alt lucru care îmi plăcea enorm era să bat toaca. Eram prezentă la absolut toate slujbele. Atunci, pe la zece ani, eram con­vinsă că mă voi călugări. La un moment dat, l-am rugat pe tata să-mi facă şi mie lucrul meu, adică o toacă. Ei bine, tata mi-a instalat toaca chiar în "inima copilăriei mele", un măr bătrân şi aplecat. Mărul acesta a fost centrul universului meu de copil, toate lucrurile importante, toate amin­tirile au în miezul lor acest pom bătrân şi parcă magic. De la toaca din mărul meu che­mam copiii la slujbă, în fiecare dumi­nică. Ba mai mult, tata mi-a montat acolo şi un clopot de la o vacă de-a noastră, iar eu îl dăngăneam în fiecare duminică dimineaţa. Ha! Ha! Ve­cinii se amuzau când auzeau semnalele mele. Spuneau: "Hopa, a început slujba la Mitruţă a lu' Căuş !". Ştiţi că în lumea sa­tului, fiecare are câte o poreclă. De-a lungul timpului, ea devine mai cunoscută decât nu­mele propriu-zis. Tata era Mitruţă a lui Căuş, mai ales pentru că în zona noas­tră sunt foarte multe familii cu numele de Ma­covei. Doamne, ce amin­tiri fru­moase! Aşa de mult îmi doresc ca şi Sofia, fetiţa noas­tră, să trăiască astfel de lu­cruri. Deşi nu are nici doi ani, are cos­tum popu­lar şi dansează pe muzică populară. După căsătorie, eu m-am mutat la Piatra Neamţ. O altă zonă bine­cuvântată de Dumnezeu, dar mergem foarte des la părinţii mei, la Humor, şi acolo o las să se deprindă cu lucrurile casnice, cu tradiţiile. Să se joace în ogradă, nu cu telefonul în mână.

"Cine dă, lui îşi dă"

- Crezi că folclorul are în continuare un vii­tor în România noas­tră?

- Absolut. Nici măcar nu ne trebuie multe ca să-l păstrăm: doar voinţă, bun-simţ şi ajutor pentru cei tineri, care apucă drumul muzicii populare. Foarte mulţi copii îmi cântă melo­diile, iar asta îmi umple sufletul de bucurie. Îi ajut din toată inima mea. Ştiu că sunt unii interpreţi care nu acceptă să li se cânte piesele. Eu nu sunt aşa. Dacă văd într-un copil, într-un tânăr, drag de folclor şi de tradiţii, Doamne, sunt în stare să mor cu el de gât. Eu nu pot să uit momentele mele de început, sprijinul şi dragostea pe care le-am primit de la dna Maria Macovei sau dna Ştefania Rareş. Ele mi-au pus la dispoziţie melodiile dumnealor, m-au sprijinit enorm. Cum să nu fac la fel? Oare nu contează ce vine după noi? După noi, potopul? Nu se poate aşa ceva! "Cine dă, lui îşi dă.". Ce simplu! Dacă tu ajuţi, practic, te ajuţi pe tine însuţi, lucru valabil în toate as­pectele vieţii. Întorcân­du-mă la între­bare, mulţi oameni cred că tradiţia va dispărea odată cu bătrânii noştri. Nu cred. Dra­gii de ei au avut grijă să transmită meş­teşu­gurile co­pii­lor şi ne­poţilor. Dacă le luăm exemplul în conti­nua­re, totul va fi bine. Ui­taţi, încă se fac cos­tume populare în Bu­co­vina. Dar ce fru­moa­se, lucrate de mâ­nă, fără nicio aba­tere de la stilul atât de ele­gant bucovinean! Eu mi-am făcut chiar anul trecut o bundiţă nouă, lucrată minu­nat, la Câm­pu­lung Mol­­do­ve­nesc. Asta în­­­seam­nă să păs­trezi tradiţia: nu numai să pui bine costumul bu­nicii, ci să înveţi să-l lucrezi, să nu laşi tipicul zonei să dispară sau să se altereze. Şi poa­te par su­biec­tivă, dar cos­tume mai ele­gante şi mai fru­moase ca-n Bu­­covina nu sunt nicăieri. Un alt aspect care ne dă speranţă că oa­menii iubesc tra­diţia este numărul foarte mare de con­certe de mu­zi­că popu­lară. Păi, mie mi-ar mai trebui vreo trei clo­ne dacă ar fi să le onorez pe toa­te.

- Să vorbim puţin şi despre con­certele tale din străinătate. Cum le bate inima tinerilor români, care pleacă pe capete de acasă?

- Poate o să vă mire, dar tinerii care au ple­cat devin mai iubitori de ţară şi de tra­diţii, odată ajunşi în străinătate. Îmi place foarte mult să merg să le cânt ro­mânilor plecaţi din ţară. Am fost la Dublin de curând, ca să nu mai spun de multele vizite la marile comunităţi ro­mâneşti din Italia. Lucru ciudat: oamenii aceştia, plecaţi fiind, parcă sunt mai ataşaţi decât au fost vreodată de tradiţia şi credinţa lor natală. Am rămas im­pre­sionată să constat că oameni tineri, care nu ascultau muzică populară în Ro­mânia, o fac acum cu la­crimi în ochi. Şi mai im­portant, români care acasă nu mergeau la bi­se­rică, par­curg acum şi câte o sută de kilometri, în fiecare duminică, pentru a se aduna la cea mai apro­piată biserică ortodoxă pentru slujbă. Merg cu copii mici după ei, cu mân­care, cu de toate.Participă la Sfânta Litur­ghie, iar apoi rămân cu toţii la agapa organizată de preot, la ca­re fiecare pune ceva pe masă, se aştern la po­veşti, râd, cân­tă, copiii se joacă. E im­pre­sio­nant. Eu în­sămi am rămas anume, după con­cer­tul de la Dublin, pentru a vedea cu ochii mei dacă este adevărat. Şi este. Se creează o co­muniune extraordinară! Vă spun, românii de­vin mai patrioţi şi mai cre­dincioşi după ce pleacă din ţară.

Foto: GEORGE CHECHERIŢĂ, 123RF