VIORICA MACOVEI - interpret de muzică populară - "Românii devin mai patrioți și mai credincioși după ce pleacă din țară"

Bogdana Tihon Buliga
"Tipic, tipic, și la inimă nimic"

- Viorica, ești una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară din România! O bucovineancă frumoasă și talentată, care, minune mare, nu se abate deloc de la tradiție și cântecul auten­tic. Cum reu­șești?

- Eu sunt legată de Bucovina nu doar prin naștere, ci și prin prezent: trăiesc aici! Iar pe lângă frumusețea ei de poveste, partea asta de nord a țării este încă tih­nită, destul de bine ancorată în tra­diție. Și nu mă refer doar la tradiția culturală, ci și la felul nostru de a trăi. Pentru cei cres­cuți în spirit bucovinean, lu­crurile care con­tează formează un triunghi de nedesfăcut: fa­mi­lia, tradiția și credința. Între ele, cre­dința este co­roana, cel mai im­por­tant ele­ment.

- Sunt, oare, bucovinenii mai credincioși decât alți români?

- Eu așa simt. Este o altă vi­brație aici. Poate și datorită pre­zenței mânăs­tirilor, credința buco­vi­neanului are parcă altă inten­sitate. Mie, de pildă, mi se pare de ne­con­ceput să-mi încep ziua fără să spun o rugăciune, la fel cum nu se poate să nu particip duminica la Sfânta Liturghie. Nu știu ce situație excepțională ar putea apărea, care să mă împiedice să merg duminica la biserică. Iar prezența acolo nu este o obli­gație, este o simțire interioară, un foc pu­ternic. Părintele Arsenie Papacioc spunea așa de frumos: "Tipic, tipic, și la inimă nimic". Adică, nu este de ajuns să mergi la biserică, dacă nu trăiești în spiritul creștin. Pentru bucovineni, participarea la slujbă nu e tipic, e chiar trăire. Noi așa "ne-am trezit" în casă și așa rămânem toată viața. Atitudinea față de semeni, calmul, cum tratezi lucrurile mai puțin plăcute din viața ta, toate acestea se simt altfel în Bucovina, datorită credinței. De aceea, când avem musafiri, că sunt turiști străini sau din alte părți ale României, ei se mi­nunează de ospitalitatea și spiritul nostru pașnic. Bucovina arată atât de frumos, și pentru că oamenii muncesc foarte mult. Sunt extrem de gospodăroși, extrem de curați. Cred că dragul de muncă și curăția vin și din puternica moștenire austriacă, cu care ne-a binecuvântat istoria. Cert este că frăția dintre credință și muncă face din acest ținut Raiul care încă este. Omenia este la putere, respectul este la putere și spiritul de familie. Noi suntem trei fete surori, iar mama îmi spunea mereu să avem grijă că, oricât de mulți prieteni buni voi dobândi în viață, surorile mele vor fi mereu cele mai bune și de încredere prietene. Ele vor fi întotdeauna cele cărora mă voi putea mărturisi, chiar mai bine decât părin­ților. Mare dreptate are mama, surorile mele fiind și acum scutul meu cel mai puternic.

Mămuca

- Să fie tocmai edu­cația aceasta motivul pen­tru care o fată tânără și frumoasă ca tine, a rămas fidelă folclo­rului?...

- Nu m-am putut de­părta de tradiție, deși debutul meu scenic a fost în Gura Hu­mo­rului, la un­spre­zece ani, cu un fragment din Santa Lu­cia. La vremea aceea, cre­deam că mu­zica de o­pe­ră es­te su­premă, că pentru ea sunt fă­cu­tă. Apoi am în­tâl­nit-o pe doam­na Maria Macovei (co­incidența de nu­me este întâm­plă­toare), cea care mi-a șle­fuit talentul și care m-a pregătit muzical. Ea mi-a spus că eu sunt făcută pentru a cânta mu­­zica neamului nos­tru bucovinean. M-a pus pe gân­duri, iar faptul că foarte repede am început să câștig premii și trofee la festivaluri de folclor m-a făcut să înțe­leg că dascălul meu avea drep­tate. Părinții au fost destul de stricți. M-au lăsat să cânt atât timp cât muzica era doar o pasiune, iar școala rămâ­nea pe primul loc. Și nu au făcut rău deloc. Este adevărat că nu prea am avut copilărie din această cauză. Tot timpul meu liber în afara școlii a fost dedicat muzicii, nu m-am jucat mai deloc, dar îmi și plăcea foarte mult, așadar nu mă plâng. Cântecul este și azi marea pasiune a vieții mele, dar nu este unica profesie. Eu am terminat facultatea de Turism, apoi am făcut master în Management și Marke­ting, domenii care nu au foarte multe veleități artistice, dar care îmi dau siguranță și care mă ajută să țin muzica curată, ca pe-o icoană. Nu sunt nevoită să trăiesc doar din muzică, așadar, nu accept niciun compromis în acest domeniu. Niciun material discografic nou nu apare pe piață fără girul calității din partea specialiștilor. Mă refer la etnomuzicologul Eugenia Florea, la dna Elise Stan, de la TVR, la dna Maria Macovei. Un timp a fost și domnul Dumitru Fărcaș. Mi-e dor de dumnealui, a fost alt sprijin de-al meu și un sfătuitor de nădejde.

"Să ascultăm de bătrânii noștri. Cât mai sunt pe pământ"

- Cât de greu este azi să te păstrezi autentic în muzica populară?

- Totul depinde de ceea ce-ți dorești. Dacă vrei să fii parte din gloata celor care își plă­tesc aparițiile pe posturile de nișă, difuzați ob­sesiv contra unor sume de bani, atunci ai ga­rantat un succes tre­cător și fals, dar unii se mulțumesc cu el. Pe de altă parte, nici folclor ne­des­coperit nu mai avem de unde culege. Cred că ulti­me­le cule­geri importante de fol­clor s-au redactat acum vreo cincisprezece ani și se pot consulta la Institutul de Etno­grafie și Folclor "Constantin Brăiloiu". Singura soluție este să dăm curat mai departe ceea ce am moș­tenit, vechile comori ale muzicii populare, respectând cu strictețe felul de orchestrație spe­cific fiecărei enclave fol­clo­rice, purtând costu­mul popular autentic. Muzica țăranului român înseamnă eleganță, bun-simț, simțul măsurii și foarte, foarte multă pudoare. Aceste lucruri trebuie să transpară de la costum până la versuri, de la machiaj până la dans. Mai este un aspect foarte important, care nu ar trebui nicio clipă neglijat: să ascultăm de bătrânii noștri, cât mai sunt pe pământ. Eu nu mai știu ce să fac ca să conving lumea să le acorde aces­tor oameni curați și extrem de inteligenți, măcar câteva minute, când au ocazia. Pur și simplu, se vor îmbogăți sufletește. Inteligența populară este absolut covârșitoare. De o simplitate debor­dantă, dar de fapt atât de profundă. Mămuca, bunica mea, a murit de curând, la 105 ani, per­fect lucidă. La peste o sută, cosea de dimineața până seara, fără ochelari. Mămuca îmi spunea: "Tu, fată, să fii atentă în viață. Că norocul vini la om, se așază pi buze și dacă ai făcut «pciuuuu» s-o dus și nu mai vini!". Își păstra cu strășnicie orizontul, nu ieșea din universul în care trăise toată viața. Știa că eu cânt, că particip la festivaluri, că eram plecată să le cânt ro­mâ­nilor din afara țării, cu toate astea, mămuca mea nu a vrut niciodată să aibă televizor. Nu a vrut! Dar era mândră de mine, fără să mă vadă pe vreun ecran, mereu îmi spunea că se bucură că eu cânt Bucovina ei dragă.

Mărul cel aplecat

- Nu te opri, Viorica, mai povestește-ne des­pre Bucovina copilăriei tale...

- Eu am copilărit la Gura Humorului, pot spune chiar în curtea Mânăstirii Humor. Lo­cuiam foarte aproape și îmi petreceam tot timpul liber între măicuțe. Eram foarte atrasă de obștea lor, de ritualurile pe care le aveau. Confec­ționam mătănii, care nu sunt doar niște simple bobițe, în interiorul fiecăreia stă o cruce, se lucrează în rugăciune, sunt ceva cu totul special. Un alt lucru care îmi plăcea enorm era să bat toaca. Eram prezentă la absolut toate slujbele. Atunci, pe la zece ani, eram con­vinsă că mă voi călugări. La un moment dat, l-am rugat pe tata să-mi facă și mie lucrul meu, adică o toacă. Ei bine, tata mi-a instalat toaca chiar în "inima copilăriei mele", un măr bătrân și aplecat. Mărul acesta a fost centrul universului meu de copil, toate lucrurile importante, toate amin­tirile au în miezul lor acest pom bătrân și parcă magic. De la toaca din mărul meu che­mam copiii la slujbă, în fiecare dumi­nică. Ba mai mult, tata mi-a montat acolo și un clopot de la o vacă de-a noastră, iar eu îl dăngăneam în fiecare duminică dimineața. Ha! Ha! Ve­cinii se amuzau când auzeau semnalele mele. Spuneau: "Hopa, a început slujba la Mitruță a lu' Căuș !". Știți că în lumea sa­tului, fiecare are câte o poreclă. De-a lungul timpului, ea devine mai cunoscută decât nu­mele propriu-zis. Tata era Mitruță a lui Căuș, mai ales pentru că în zona noas­tră sunt foarte multe familii cu numele de Ma­covei. Doamne, ce amin­tiri fru­moase! Așa de mult îmi doresc ca și Sofia, fetița noas­tră, să trăiască astfel de lu­cruri. Deși nu are nici doi ani, are cos­tum popu­lar și dansează pe muzică populară. După căsătorie, eu m-am mutat la Piatra Neamț. O altă zonă bine­cuvântată de Dumnezeu, dar mergem foarte des la părinții mei, la Humor, și acolo o las să se deprindă cu lucrurile casnice, cu tradițiile. Să se joace în ogradă, nu cu telefonul în mână.

"Cine dă, lui își dă"

- Crezi că folclorul are în continuare un vii­tor în România noas­tră?

- Absolut. Nici măcar nu ne trebuie multe ca să-l păstrăm: doar voință, bun-simț și ajutor pentru cei tineri, care apucă drumul muzicii populare. Foarte mulți copii îmi cântă melo­diile, iar asta îmi umple sufletul de bucurie. Îi ajut din toată inima mea. Știu că sunt unii interpreți care nu acceptă să li se cânte piesele. Eu nu sunt așa. Dacă văd într-un copil, într-un tânăr, drag de folclor și de tradiții, Doamne, sunt în stare să mor cu el de gât. Eu nu pot să uit momentele mele de început, sprijinul și dragostea pe care le-am primit de la dna Maria Macovei sau dna Ștefania Rareș. Ele mi-au pus la dispoziție melodiile dumnealor, m-au sprijinit enorm. Cum să nu fac la fel? Oare nu contează ce vine după noi? După noi, potopul? Nu se poate așa ceva! "Cine dă, lui își dă.". Ce simplu! Dacă tu ajuți, practic, te ajuți pe tine însuți, lucru valabil în toate as­pectele vieții. Întorcân­du-mă la între­bare, mulți oameni cred că tradiția va dispărea odată cu bătrânii noștri. Nu cred. Dra­gii de ei au avut grijă să transmită meș­teșu­gurile co­pii­lor și ne­poților. Dacă le luăm exemplul în conti­nua­re, totul va fi bine. Ui­tați, încă se fac cos­tume populare în Bu­co­vina. Dar ce fru­moa­se, lucrate de mâ­nă, fără nicio aba­tere de la stilul atât de ele­gant bucovinean! Eu mi-am făcut chiar anul trecut o bundiță nouă, lucrată minu­nat, la Câm­pu­lung Mol­­do­ve­nesc. Asta în­­­seam­nă să păs­trezi tradiția: nu numai să pui bine costumul bu­nicii, ci să înveți să-l lucrezi, să nu lași tipicul zonei să dispară sau să se altereze. Și poa­te par su­biec­tivă, dar cos­tume mai ele­gante și mai fru­moase ca-n Bu­­covina nu sunt nicăieri. Un alt aspect care ne dă speranță că oa­menii iubesc tra­diția este numărul foarte mare de con­certe de mu­zi­că popu­lară. Păi, mie mi-ar mai trebui vreo trei clo­ne dacă ar fi să le onorez pe toa­te.

- Să vorbim puțin și despre con­certele tale din străinătate. Cum le bate inima tinerilor români, care pleacă pe capete de acasă?

- Poate o să vă mire, dar tinerii care au ple­cat devin mai iubitori de țară și de tra­diții, odată ajunși în străinătate. Îmi place foarte mult să merg să le cânt ro­mânilor plecați din țară. Am fost la Dublin de curând, ca să nu mai spun de multele vizite la marile comunități ro­mânești din Italia. Lucru ciudat: oamenii aceștia, plecați fiind, parcă sunt mai atașați decât au fost vreodată de tradiția și credința lor natală. Am rămas im­pre­sionată să constat că oameni tineri, care nu ascultau muzică populară în Ro­mânia, o fac acum cu la­crimi în ochi. Și mai im­portant, români care acasă nu mergeau la bi­se­rică, par­curg acum și câte o sută de kilometri, în fiecare duminică, pentru a se aduna la cea mai apro­piată biserică ortodoxă pentru slujbă. Merg cu copii mici după ei, cu mân­care, cu de toate. Participă la Sfânta Litur­ghie, iar apoi rămân cu toții la agapa organizată de preot, la ca­re fiecare pune ceva pe masă, se aștern la po­vești, râd, cân­tă, copiii se joacă. E im­pre­sio­nant. Eu în­sămi am rămas anume, după con­cer­tul de la Dublin, pentru a vedea cu ochii mei dacă este adevărat. Și este. Se creează o co­muniune extraordinară! Vă spun, românii de­vin mai patrioți și mai cre­dincioși după ce pleacă din țară.

Foto: GEORGE CHECHERIȚĂ, 123RF