Smerita Hatşepsut a Egiptului
- Peste două decenii de pace şi prosperitate -
Unul dintre primii mari conducători politici de parte femeiască pe care îi consemnează istoria este Hatşepsut, care a condus Egiptul în urmă cu aproape 3500 de ani. Deşi era fiica preaiubită a faraonului Tutmes I şi a soţiei sale oficiale, ea nu a avut cum să-i urmeze tatălui la tron, din simplul motiv că era femeie. Aşa că, atunci când a murit Tutmes I, conducerea Egiptului a fost preluată de fratele ei vitreg, Tutmes al II-lea, fiul concubinei oficiale a fostului faraon. Dar Hatşepsut nu a rămas în afara cercului de putere. Ea a devenit soţia fratelui ei vitreg, pentru a oferi un plus de legitimitate domniei acestuia. La moartea lui, în 1479 î.H., tronul a trecut la fiul ei vitreg, dar, cum acesta era prea mic pentru a-şi exercita atribuţiile, Hatşepsut a devenit regentă, asumându-şi apăsătoarele responsabilităţi ale guvernării. După câţiva ani, a renunţat să se mai ascundă după deget, încoronându-se ea însăşi faraon. Pentru a-şi legitima poziţia pe care a deţinut-o până la moarte (1458 î.H.), regina egipteană a apelat la câteva trucuri aiuritoare, menite să-i sporească celebritatea. Hatşepsut obişnuia, de pildă, să poarte barbă falsă şi îmbrăcăminte masculină şi susţinea că este fiica zeului Amon şi că a preluat puterea la insistenţele acestuia. "Am acţionat sub comanda sa; el a fost cel care m-a condus". În realitate, regina s-a bazat mai degrabă pe sprijinul unor curteni, care în absenţa ei riscau să-şi piardă întreaga influenţă, dacă nu chiar şi propriile vieţi.
Trucul principal folosit de Hatşepsut era însă modul smerit în care se înfăţişa lumii. Nu permitea, de pildă, să fie reprezentată în statui, cu alură trufaşă de semi-zeu. Ţinuta ei sugera, dimpotrivă, o persoană plină de modestie, care şi-a asumat să poarte pe umeri destinul ţării datorită unor forţe supreme, cum ar fi, bunăoară, nemuritorii zei.
Dar sub falsa imagine a modestiei, Hatşepsut a obţinut rezultate măreţe în plan economic. Ea a reuşit, între altele, spectaculoasa performanţă de a restabili rutele comerciale ale Egiptului, care fuseseră afectate în urma invaziei hicsoşilor. Femeia faraon a organizat o temerară expediţie comercială în Ţara Puntului, de-a lungul coastei sudice a Mării Roşii, de unde oamenii ei s-au întors încărcaţi de aur, fildeş şi arbori de smirnă, o răşină deosebit de preţioasă, folosită atât în medicină, cât şi pentru parfumuri şi la îmbălsămări. Această expediţie reuşită a sporit nu doar vistieria Egiptului, ci şi popularitatea reginei Hatşepsut. De ce n-a lăsat faraoanca smerită o dâră mai puternică în istorie? Răspunsul e simplu: răzbunarea lui Tutmes al III-lea, vitregit atâta timp de putere, din cauza unei regine care refuzase să renunţe la tron. Imediat ce a ajuns, în sfârşit, să conducă Egiptul, acesta a făcut tot posibilul să o elimine pe Hatşepsut de pe faţa pământului, ştergându-i numele din lista faraonilor şi distrugând cu meticulozitate până şi portretele care o reprezentau.
Moştenirea: Dincolo de belşugul adus de temerarele ei iniţiative de ordin comercial, Hatşepsut a dăruit Egiptului peste două decenii de pace şi a fost, totodată, unul dintre cei mai prolifici constructori ai ţării, ridicând monumente impresionante, precum celebrul complex funerar de la Deir el Bahri, zidit în întregime în piatră.
Wu Zetian
- Concubina ajunsă împărăteasă -
Năbădăioasa împărăteasă a Chinei, Wu Zetian, singura femeie împărat din istoria Chinei şi unul dintre cei mai remarcabili lideri ai lumii, după cum o clasifică istoricii contemporani, s-a născut în anul 624, într-o familie nobilă, care exercita o puternică influenţă la curtea imperială. Statutul privilegiat i-a permis să se dedice întru totul educaţiei, tânăra acumulând cunoştinţe vaste în domenii precum politica, istoria, matematica, literatura şi muzica. La 13 ani, Wu Zetian a fost trimisă la curte pentru a deveni concubina împăratului. Ea nu a reuşit să fure doar inima acestuia, ci şi pe cea a fiului şi succesorului său la tron. Aşa se face că, după o serie de intrigi şi răsturnări de situaţie mai ceva ca în cele mai palpitante telenovele, Wu Zetian s-a pomenit împărăteasă. Şi nu orice fel de împărăteasă, ci una cât se poate de ambiţioasă, competentă şi activ implicată în politică şi administraţie. Atât de activ, încât şi-a făcut în decursul timpului numeroşi duşmani, de care a scăpat însă, rând pe rând, mai nemiloasă decât lama unui brici.
După moartea soţului ei, împărat a devenit unul dintre fiii ei, lui Wu Zetian revenindu-i rolul de regentă. Băiatul s-a dovedit însă... obrăznicuţ, încercând să-şi afirme autoritatea în faţa intransigentei sale mame. Wu Zetian a ripostat fără să stea pe gânduri, l-a exilat şi l-a numit în locul lui pe un alt fiu, care nu avea decât un rol decorativ. N-a trecut însă mult timp, şi Wu Zetian nu s-a mai mulţumit cu rolul de împărăteasă de facto şi pe la vârsta de 66 de ani, i-a redus titlul fiului ei la cel de prinţ încoronat, şi s-a numit pe sine împărăteasă în toată puterea cuvântului. Adică, mai pe chinezeşte, huangdi, ea fiind singura femeie din istoria Chinei, care s-a bucurat vreodată de acest titlu. Wu Zetian a purtat roba galbenă specifică împăraţilor, vreme de 15 ani, guvernând ţara cu o mână de fier, până la destituirea, urmată de moartea ei, în 705, pe când împlinise venerabila vârstă de 80 de ani.
Trecând peste aspectele politicii şi administraţiei, Wu Zetian a rămas în istorie şi pentru neostoita ei pasiune pentru concubini. De care s-a înconjurat ca un Hugh Hefner antic, creându-şi un harem de invidiat.
Wu Zetian a fost un politician abil, un administrator competent şi un duşman de temut pentru oricine îndrăznea să se pună de-a curmezişul ambiţiilor ei, mulţi dintre cei care au apucat-o pe acest drum sfârşind prin a-şi pierde viaţa sau a fi exilaţi. Din acest punct de vedere, putem spune că Wu Zetian s-a aflat la polul opus faţă de egipteanca Hatşepsut, care guverna cu o mănuşă de catifea, încercând să nu provoace pe nimeni. Pentru a-şi asigura controlul, Wu Zetian a extins competenţele poliţiei secrete, care a răspândit cu generozitate teroare, mai ales la începutul domniei sale oficiale. Pe de altă parte, împărăteasa era unanim recunoscută nu doar pentru competenţa şi calităţile ei de lider, ci şi pentru talentul deosebit de a promova oameni capabili în funcţii oficiale şi de a-i înlocui, în schimb, pe dată, fără nici cea mai mică ezitare, pe funcţionarii nepricepuţi şi nepregătiţi.
Elisabeta I a Angliei
- 45 de ani de mariaj cu ţara-
Elisabeta, cea mai mică fiică a regelui Angliei, Henric al VIII-lea, descrisă de prima ei guvernantă drept "cel mai blând copil pe care l-am cunoscut vreodată", s-a născut dintr-o dragoste plină de aventuri, care avea să conducă, între altele, la schimbarea religiei de stat, din catolică în protestantă. Pe când avea trei ani, mama ei, Anne Boleyn, a fost decapitată, la ordinul propriului soţ, care s-a recăsătorit apoi de nu mai puţin de patru ori, în încercarea disperată de a obţine un moştenitor de sex masculin. Între timp, micuţa roşcată, cunoscută pentru inteligenţa ei ascuţită, a devenit una dintre cele mai educate femei ale tinerei generaţii, vorbind nu mai puţin de şapte limbi străine şi fiind un as în materie de retorică şi filozofie. La moartea lui Henric al VIII-lea, Elisabeta a ajuns în custodia văduvei acestuia şi a noului ei soţ, care, din câte se pare, a abuzat-o fizic pe prinţesă, fiind apoi arestat şi decapitat. Răul fusese însă făcut, Elisabeta rămânând puternic marcată de cele întâmplate, pe când avea doar 14 ani. La acea vreme, tronul era ocupat de fratele ei minor, Eduard al VI-lea, care a murit însă după câţiva ani. A urmat domnia de numai 9 zile a verişoarei lui Eduard, Jane Grey, şi apoi, cea a surorii sale mai mari, Maria I. În 1558, regina a murit, şi tronul i-a revenit, în sfârşit, Elisabetei, care avea pe atunci doar 25 de ani.
Când e să fie, este...
De la bun început, s-au făcut presiuni, inclusiv din partea Parlamentului, ca Elisabeta I să se mărite, însă regina n-a făcut decât să-şi ducă diverşii pretendenţi cu vorba, an după an, până când a ajuns la bătrâneţe. Negocierile pentru o căsătorie sau alta au fost însă fructificate din plin de încăpăţânata (şi greu păţita) "Regină Fecioară", ele constituind, adesea, elemente-cheie în politica externă. Într-un discurs susţinut în faţa Parlamentului, în 1559, Elisabeta I a amintit de ritualul încoronării ei, în decursul căruia a fost cununată, simbolic, cu regatul. În ochii reginei, ea era măritată cu Anglia, în vreme ce supuşii îi erau copii. Odată cu trecerea anilor, celibatul Elisabetei a ajuns să inspire un adevărat cult, ea fiind reprezentată în pictură şi poezie nu ca o femeie obişnuită, ci ca o fecioară sau chiar zeiţă. De altfel, imaginea ei era un capitol căruia Elisabeta I îi acorda multă atenţie, niciun detaliu, oricât de mic, al impresionantelor sale apariţii publice nefiind vreodată lăsat la voia întâmplării. Pe parcursul domniei de aproape jumătate de secol, Elisabeta I, prima care a recunoscut că un monarh guvernează cu aprobarea poporului său, a avut înţelepciunea de a se înconjura de un grup de consilieri de încredere şi de a colabora, mereu, cu Parlamentul. În tot ceea ce făcea, ea manifesta, totodată, o mare prudenţă. Uneori, părea de-a dreptul ezitantă, însă istoria a dovedit că de multe ori aceste "bâlbe" politice erau simple tertipuri, regina căzând aproape de fiecare dată în picioare, ca o pisică agilă.
Din punct de vedere religios, Elisabeta I a fost relativ tolerantă, evitând să o apuce pe calea persecuţiilor sistematice, care caracterizaseră perioada de dinaintea urcării ei pe tron. Această abordare, combinată cu carisma personală şi cu epoca de stabilitate şi prosperitate dăruită Angliei, au transformat-o pe Elisabeta I în acea rară figură de conducător, care este iubit, respectat şi apreciat de propriul popor.
Moştenirea: Stabilitatea asigurată Angliei de cei 45 de ani de domnie ai Elisabetei I, rămaşi în istorie drept o veritabilă epocă de aur, au ajutat la crearea unei identităţi naţionale, au consfinţit transformarea ţării, din catolică în protestantă şi la afirmarea Angliei drept unul dintre cele mai puternice state europene, atât din punct de vedere economic, cât şi din perspectivă politică şi militară. Deşi nu a fost considerată o mare protectoare a artelor, sub domnia ei acestea au cunoscut o înflorire deosebită, iar teatrul englez, în frunte cu nemuritorul William Shakespeare, a ajuns la apogeu.
Împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei
- 34 de ani, cu hăţurile în mâini -
La drept vorbind, Ecaterina cea Mare nu ar fi avut ce să caute la conducerea Rusiei. De origine germană, Sophie Augusta Frederika de Anhalt-Zerbst a venit pe lume în Pomerania, în 1729. Era prinţesă, dar nu una de rang înalt. În plus, familia ei nu o ducea prea bine cu banii. Dar şi în aceste condiţii, Sophie a primit o educaţie aleasă şi chiar s-a dovedit o elevă silitoare - singurul dintre profesorii care s-a declarat dezamăgit de prestaţia ei fiind cel de muzică. La 10 ani, şi-a întâlnit pentru prima dată viitorul soţ, adică bărbatul ce avea să devină ţarul Petru al III-lea. A fost antipatie la prima vedere. Totuşi, în 1744, tânăra prinţesă ajunsă în Rusia s-a pus grabnic pe învăţat limba ţării, a trecut la ortodoxie, luându-şi numele Ecaterina şi, la 16 ani, şi-a unit destinul cu cel al Marelui Duce Petru, urmaşul la tron al ţarinei Elisabeta. Mariajul a fost un dezastru, cei doi soţi fiind complet nepotriviţi. Mai mult, spun gurile rele, ani la rând, cununia nici măcar nu a putut fi consumată, din cauza unor probleme medicale de care suferea Petru. Nemţoaică pragmatică, în loc să se resemneze la o viaţă cenuşie şi tristă, Ecaterina s-a pus pe devorat cărţi şi... ei bine, bărbaţi. Astfel, ea s-a ales cu câţiva copii, precum şi cu o cultură de invidiat, inclusiv în materie de politică. În 1762, când soţul ei a devenit ţar, sub numele de Petru al III-lea, Ecaterina avea deja la curte o importantă reţea de aliaţi. Zadarnic a încercat Petru al III-lea să o ţină departe de el şi de tron, preferând compania unei amante. La numai şase luni după întronare, Ecaterina a dat o lovitură de stat, bietul Petru al III-lea fiind asasinat de fratele amantului ţarinei. Două luni mai târziu, ea a fost încoronată la Moscova, devenind astfel, în mod oficial, ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei.
Ecaterina a II-a era, înainte de toate, o minte luminată a timpurilor ei, care erau chiar cele în care se afirma curentul iluminist, ale cărui valori au fermecat-o întru totul pe ţarină (ea a corespondat, nu mai puţin de 15 ani, cu marele scriitor şi filozof Voltaire şi, după moartea lui, a achiziţionat biblioteca acestuia, care a ajuns la Ermitaj, alături de biblioteca unui alt mare reprezentant al iluminismului francez, Denis Diderot). De îndată ce a ajuns la putere, Ecaterina a II-a şi-a suflecat mânecile şi s-a pus pe treabă, încercând să-şi transpună în realitate ampla viziune a unei Rusii modernizate. N-a fost însă uşor. Făcând "inventarul" la începutul domniei, ţarina a fost îngrozită să constate în ce situaţie dificilă se afla Rusia din punct de vedere economic şi social. Reformele ei au fost profunde şi au vizat nenumărate domenii. Dar marele merit al guvernării Ecaterinei a fost înverşunarea şi pragmatismul cu care ea s-a străduit să pună în operă viziunea unei Rusii moderne.
Moştenirea
Ce a lăsat Ecaterina în urmă a fost departe de a fi perfect, dar infinit mai mult decât ce găsise la venirea ei în ţară. Împărăteasa a reorganizat administraţia imperiului, a introdus primele bancnote, a încurajat imigranţii străini, mai ales germani, să vină în Rusia, oferindu-le pământ gratuit şi scutire de taxe, pentru a le sluji ţăranilor ruşi drept model de cinste şi hărnicie. A adus, totodată, în ţară, medici, ingineri, meşteşugari şi arhitecţi, a încercat să elaboreze un cod de legi şi a făcut enorm pentru a ridica nivelul de educaţie al poporului, decretând, de pildă, că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie şi câte o şcoală primară în fiecare oraş, care să asigure şcolarizarea gratuită pentru băieţi şi fete. În 1764, în toiul unei epidemii de variolă, Ecaterina cea Mare a decis să se vaccineze, dând astfel un exemplu întregului popor. Împărăteasa a avut o viziune amplă şi deosebit de ambiţioasă şi în materie de politică externă. Ea a schiţat un proiect politic fenomenal de ambiţios, care prevedea, între altele, ca Principatele Române să formeze un "Regat al Daciei". N-a fost să fie, însă câştigurile obţinute de ea pentru Rusia au fost, oricum, spectaculoase, între ele numărându-se anexarea Crimeei şi controlul asupra Mării Negre. Înfrângând Imperiul Otoman în două mari războaie, ea i-a permis Rusiei să-şi extindă teritoriul pe trei continente (dacă este să includem colonizarea Alaskăi). Nu degeaba domnia ei a rămas în istorie drept Epoca de Aur a Imperiului Rus.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
