"Mi se pare că simt, uneori, un fel de durere ancestrală"
- Ada, anul acesta a început pentru tine cu o nouă colaborare cu regizorul Radu Afrim, cu care mulți actori își doresc să lucreze. Ce a reprezentat această reîntâlnire?
- Armonie. Ăsta e primul cuvânt care-mi vine în minte. A fost o perioadă magică, în care am comunicat foarte frumos. Special chiar. Eu am simțit că ne-am întâlnit exact așa cum îmi place mie să mi se întâmple întâlnirile. Radu e motivant prin el însuși. Uneori voiam să fac bine doar ca să-l văd că se bucură. El oferă enorm din ceea ce este și, astfel, am avut curajul să ofer și eu cât de mult pot. Și devine o bucurie să deschizi ușa lumii tale și să pendulezi între universuri interioare. Descoperi că ai vecini, că nu ești singur, undeva, pe o planetă îndepărtată...
- În spectacolul "Dansul Delhi", personajul tău dansează, dar e un dans mai special. Despre ce e vorba?
- Cred că, dac-aș ști despre ce e vorba în dansul personajului meu, aș ști și despre ce e vorba în viață, și jocul s-ar termina. Poate fi vorba despre tot, despre nimic, despre ceva-anume sau despre ceva-orice despre durere sau fericire. Nu există un răspuns universal valabil. Pentru mine și pentru personaj e vorba despre tot ceea ce sunt și despre a fi tot ceea ce aș putea fi. Sunt curioasă să aflu și alte variante de răspuns.
- Ai simțit vreodată acut o durere a altcuiva sau a lumii întregi?
- Da. De foarte multe ori. De fapt, la mine, ăsta e un fel de a fi. Și mereu l-am considerat ca pe un soi de handicap. Am tot căutat să-l anulez. Dar nu cred că e neapărat prin conexiune cu lumea din jur, mie mi se pare că simt uneori un fel de tristețe ancestrală, care e, cumva, nu a lumii, cât a izvorului la care lumea de dinainte, din timpul și de după mine, sunt conectate. Și poate peste 300 de ani, cineva o să simtă o tristețe nejustificată, care s-ar putea să fie a mea. Eu nu vreau să cred că sentimentele țin doar de corp. Cred că ele înving și moartea fizică. Și îmi imaginez că toate sentimentele care au fost trăite pe Pământ se stochează undeva. Și unii oameni le accesează, din când în când. În special, artiștii. Și spun artiștii, pentru că ei le caută mai mult.
"Arta creează iluzia că, într-un fel, păcălești moartea"
- Artistul este un fel de șaman vindecător?
- Da, este. Artistul se poate vindeca și pe sine, îi poate vindeca și pe ceilalți. El poate, efectiv, transforma realitatea. Poate propune alte realități. El poate potența binele și frumosul, la fel cum poate anula răul și urâtul, transfigurându-le prin arta sa. În plus, arta permite un tip de comunicare extrasenzorială, care în viața de zi cu zi e greu de accesat. Eu am simțit, câteodată, că încercând să mă conectez la stările inventate ale unui anumit personaj, s-a întâmplat un soi de invocare, inconștientă și involuntară, atingându-mă de stările cândva reale ale altcuiva. Arta creează iluzia că, într-un fel, păcălești moartea. Sau că măcar o indispui, o deranjezi. Cine știe, poate că inspirația e, uneori, un ajutor și un strigăt de ajutor, totodată...
"Cred în supremația universului interior"
- Ada, te numeri printre actorii care au strâns în stradă semnături în campania "Fără penali în funcții publice". De ce?
- Pentru că am crezut în tot demersul. Și pentru că scopul era posibil de atins, nu era o aberație fără nicio șansă de izbândă. Întotdeauna o să acționez atunci când o inițiativă cu care sunt de acord mi se pare și inteligentă. A fost un moment în care chiar se putea face ceva concret. Și era absolută nevoie să se întâmple. Cum să nu te implici?
- În ce crezi tu mai mult și mai mult?
- Cred în transformare. Concret sau, măcar, în plan imaginar. Sub bagheta binelui din tine. Eu cred că viața e foarte puțin în realitatea imediată pe care, de altfel, o putem chiar sfida, prin felul în care alegem să ne raportăm la ea. Cred în supremația universului interior. Acolo poți reinventa, poți, dacă vrei, să renaști în mod repetat. Poate de aici și fascinația mea pentru pasărea Phoenix. Așa simt, că dacă lumea mea interioară este puternică, atunci eu voi reuși chiar să schimb aspecte ale lumii reale. Cel puțin, pentru mine. Eu pendulez destul de mult. Mă bucur enorm de tot ce există în jurul meu, dar, atunci când nu-mi place ceva, îmi imaginez că sunt în altă parte. Cred că cea mai mare binecuvântare a omului e că a fost înzestrat cu imaginație.
"Cumva, jumătate de viață e în Iași, jumătate în București"
- Te simți bine ca actriță la Iași sau ai prefera să lucrezi în București?
- Mă simt bine ca actriță, în general. Și nu contează atât locul geografic în care lucrez, cât contextul uman și profesional. Faptul că mă simt bine la Iași nu anulează dorința și curiozitatea de a fi și altundeva. Acum sunt la Iași pentru că acum, aici mi se întâmplă lucruri. Dar nu aș ezita să plec, dacă aș avea ocazia să fac ceva mai bun în altă parte. În București, simt mult mai puternic pulsul generației mele și asta mă atrage foarte mult. Aici sunt cea mai tânără angajată din teatru și cel mai mult îmi lipsește suflul celor de vârsta mea. Pe de o parte, e bine. Că trebuie să mă aliniez la nivelul celor mai experimentați decât mine și asta parcă mă obligă să mă maturizez mai repede. Dar mie mi-ar plăcea să cresc împreună și odată cu alții. Și să mă simt conectată la timpul meu. Sper ca lucrurile să mi se întâmple așa cum trebuie și să fiu, în fiecare etapă a vieții, acolo unde e locul potrivit pentru mine. Indiferent care-o fi locul ăla. Să fie al meu.
- Care este diferența dintre aceste două orașe pentru tine?
- Eu oscilez foarte mult între Iași și București, uneori zbor o dată la câteva zile. Cumva, jumătate de viață e în Iași, jumătate în București. În București îmi place mai mult, ai mult mai multe lucruri de făcut, mai mulți oameni de întâlnit, ritmul e mai alert. În Iași e frumoasă liniștea de care te poți bucura. E interesant, acum îmi dau seama, felul ăsta al meu de a trăi în ambele orașe, unul care-mi alimentează mai mult curiozitatea, nevoia de noutate permanentă, altul care mă lasă să fiu singuratică și familiarizată, totodată.
- Cele două premii importante, cel de la Gala Hop și cel de la Gala UNITER, ți-au schimbat în vreun fel cariera?
- Premiul de la Gala HOP cred că a contribuit la decizia conducerii Teatrului Național din Iași de a mă angaja și cred că angajarea asta a fost un aspect foarte important în cariera mea. În ce privește premiul UNITER, nu s-a schimbat în mod concret ceva esențial după el, dar eu simt că da, asta mi-a schimbat în mod subtil cariera. Și, mai important decât orice, a schimbat lucruri în mine, deci, cumva, tot un mod de a potența schimbarea pozitivă în ceea ce privește cariera.
- Unde te pot vedea spectatorii?
- La Teatrul Național din Iași, în spectacolele: "Dansul Delhi" - regia Radu Afrim, "Povestea păsării fără cuib" - regia Iris Spiridon, "Măcelăria lui Iov" - regia Radu Afrim, "Colivia" - regia Cristian Hadji-Culea, "Un dolce farniente" - regia Catina Drăgănescu, "Ana de hârtie" - regia Crista Bilciu, "Moartea unui artist" - regia Irina Popescu Boieru, "Seceta Roșie" - regia Petru Hadârcă, și la Teatrul Apollo111 din București, în spectacolul "Ziua în care a dispărut soarele" - regia Iris Spiridon. Tocmai începem repetițiile pentru spectacolul Titus Andronicus, în regia lui Charles Muller.
"Nu cred în norocul personal. Cred în destin"
- Te consideri o actriță norocoasă?
- Nu știu dacă sunt norocoasă sau nu. Nu mai cred în noroc. Cred în destinul personal. Și, de curând, gândindu-mă, mi-am dat seama că aceste două concepte se cam anulează reciproc. Și am ales să-mi dedic naivitatea celui de-al doilea. Și să cred că dacă trebuie să trăim ceva, vom trăi, dacă nu, nu. Am înlocuit expresia "a avut/ n-a avut noroc" cu "așa era/ n-a fost să fie". Par a fi cam același lucru, dar nu sunt. Diferența e esențială.
- Care au fost întâlnirile artistice care te-au marcat?
- Decisiv, indubitabil și, poate, miraculos, cea cu regizorul Radu Afrim, pe care, dacă mă gândesc la ce, cum, când și cât s-a întâmplat până acum cu mine, ca actriță, nu știu cum altfel să-l numesc decât... îngerul meu păzitor. Regizorul Radu Nica este un alt artist care a avut încredere în potențialul meu, cu care am lucrat foarte frumos și care m-a ajutat să mă orientez, să iau niște decizii profesionale importante, în perioada atât de debusolantă a începutului de drum. Mă bucur că ne-am (re)întâlnit și cu Iris Spiridon, în al cărei univers mă simt minunat și minunată. Le sunt recunoscătoare și actriței Toni Cornici, care m-a chemat prima dată la TNI, pe tonul și prin discursul de care aveam nevoie la momentul respectiv, actriței Lenuș Moraru, de la Botoșani, profesorilor de la facultatea din Iași, Ciprian Huțanu, Emil Coșeru și Tatiana Ionesi, artiști împreună cu care m-am format.
- Ce îți dorești cu ardoare să ți se întâmple?
- Ceea ce am nevoie să mi se întâmple. Indiferent dacă e lumină sau întuneric. Acum sunt într-o perioadă destul de mistică și mi se pare că ceea ce-mi doresc cu ardoare nu mai poate constitui doar un scop în sine, ci, totodată, și un pretext pentru reacțiile mele la o potențială reușită sau la un potențial eșec, în a îndeplini sau a obține ceea ce doresc. Îmi doresc să mă bucur de întâlnirea mea cu oamenii. Pentru că, la urma urmei, viața asta, de aici, e, deocamdată, singura care-mi asigură certitudinea acestor întâlniri. În afara câtorva oameni dragi în viața cotidiană, mi se pare că eu știu să mă-ntâlnesc cel mai frumos prin intermediul artei. De aceea, mi-aș dori ca în viitor să fac în continuare ceea ce-mi place și să-mi placă de fiecare dată ceea ce fac.