Este maestrul incontestabil al imaginii de film din cinematografia românească. Cu o tehnică fără cusur şi cu o emoţionalitate artistică rafinată, a realizat, ca operator, filme iconice precum "Înghiţitorul de săbii", "Năpasta", "Cuibul de viespi", "Moromeţii" (1 şi 2), "Patul conjugal", "Stare de fapt", "Filantropica", "Furia" ori "Occident". Plecând de la cele două premii care i-au fost decernate recent la gala "Gopo 2019" (premiul RSC şi premiul Gopo pentru cea mai bună imagine, pentru filmul "Moromeţii 2"), i-am propus domnului Vivi Drăgan Vasile o discuţie despre viaţa sa dedicată acestei profesii nobile, o profesie fără de care filmul, literalmente, n-ar exista.
"Cu mine, două lucruri să nu faci. Să nu mă lauzi şi să nu mă înjuri"
- Cele două premii care v-au fost decernate la Gopo 2019 sunt doar cele mai "proaspete", dintr-o listă lungă de distincţii cu care aţi fost onorat pe parcursul anilor. În ce măsură contează ele pentru dvs.?
- Aş fi ipocrit să spun că mă lasă rece. Oricât aş juca pe cartea modestiei, există acolo, înăuntru, un mic orgoliu, care-mi şopteşte că-s de bine. În general însă, mă descurc greu cu laudele. Cu mine, două lucruri să nu faci: să nu mă lauzi şi să nu mă-njuri. Între astea două, putem să stăm de vorbă. Laudele nu ştiu să le primesc, iar criticile nefundamentate mă înfurie. Dar cel mai mult, de premiile mele, se bucură fata mea, băiatul şi nepotul meu. Iar eu mă bucur de bucuria lor.
- Înainte de a merge mai departe cu interviul, vă rog să ne faceţi o desluşire nouă, profanilor: care e diferenţa dintre operator şi director de imagine?
- Niciuna! Până în 1989, ne numeam operatori, fiindcă terminologia era de sorginte franceză, plecându-se de la fraţii Lumière, care s-au aflat la originea filmului. După 1990, odată cu invazia producţiilor americane, s-au preluat cu mult avânt termenii englezeşti, care au fost traduşi, destul de comic, mot à mot, şi aşa s-a ajuns la "director de fotografie" sau la "director de imagine". În limba engleză "director" înseamnă regizor, deci "director of photography" este cel care aranjează sau regizează imaginea. În esenţă însă, termenii ăştia sunt totuna cu cel de operator.
- Şi diferenţa dintre un operator şi un operator excepţional, aşa cum sunteţi dvs. adesea "calificat", care ar fi, în opinia dvs.?
Cu Victor Rebengiuc şi Horaţiu Mălăele la premiera "Moromeţii 2"
"Am început să lucrez încă din facultate"
O zi de filmare pe teren
- În ceea ce mă priveşte, lucrurile au stat cam aşa: între liceu şi facultate, am avut vreo 4 ani de căutări, în care am schimbat mai multe servicii, fiindcă nu-mi găseam locul. Apoi am intrat în facultate, intrare care a fost o mare baftă, căci bătălia era uriaşă: au fost 30 de candidaţi pe un loc! După ce-am început şcoala, mi-am dat seama că, în sfârşit, găsisem un lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l fac toată viaţa şi din care puteam să mă şi întreţin. Deci, iniţial, bucuria a fost că acum aveam şi eu o meserie. Cu timpul, lucrând, bucuria asta a crescut şi a căpătat multe nuanţe - fiindcă eu, ca ucenic, am început să lucrez încă din facultate: am tras la cameră, pentru operatorul Nicolae Girardi. Ulterior, când mi s-a dat răspunderea în mână definitiv, a venit şi spaima: pe de o parte, conduceai o echipă întreagă şi, pe de altă parte, dacă la regizor rezultatul se vedea doar la final, în proiecţie, la operator rezultatul se vedea în fiecare zi, pentru că laboratorul developa pelicula şi o analiza după fiecare zi de filmare. Or, dacă apăreau neclarităţi pe film, expuneri "dubioase" sau alte probleme care ţineau de meşteşugul tău, nu te simţeai deloc confortabil. În orice caz, lucrul care mie mi-a plăcut de la început şi continuă să-mi placă şi azi este ideea asta de a spune o poveste, ideea că, alături de scenariu şi de regizor, şi tu poţi să construieşti un suivi (n. red. o înlănţuire) de imagini care să contribuie la poveste. În plus, posibilitatea de a lucra cu faţa actorului mi-a produs întotdeauna o foarte mare bucurie: faptul de a o privi, de a găsi modalităţile cele mai potrivite prin care să-i arăt expresivitatea şi forţa şi de a o pune în aşa fel în compoziţie, încât ochiul să se ducă spre ea. Şi a mai fost un lucru care m-a bucurat constant în meseria asta: opusul prim-planului, opusul chipului, adică planul general, care, după părerea mea, dincolo de faptul că-ţi oferă localizarea, trebuie să transmită şi el o părticică din poveste şi o undă de emoţie. De pildă, ai planul foarte general al unui cartier. Bun! Da' la ce oră îl filmezi, cu ce fel de obiectiv, cu unul care deformează, cu unul care aplatizează? Pentru că-n felul ăsta ilustrezi, de pildă, starea interioară a personajului. Mă rog, discuţia e lungă...
Idilă la Fundu Răcăciuni
Ucenic, la aparatul cu role
- Păi, în primul rând, în copilărie, mi se întâmpla adesea să le povestesc prietenilor filme pe care nu le văzusem, pe care le născoceam din imaginaţie. (râde) Apoi, în acei 4 ani în care nu-mi găseam locul, au fost câteva momente care m-au apropiat de ideea de film. Imediat după ce-am terminat liceul, am avut ocazia să merg c-o echipă de la Animafilm la "FructExport", unde se făcea un film de prezentare a fructelor de pădure. Eu fiind aşa, un soi de ajutor, am cărat o geantă, am aşezat o ladă... Cert e că mi s-a părut interesant, cum se lucra cu camera, cum se decupa "felia aia de realitate"... După care, printre aventurile mele, s-a nimerit că, la un moment dat, amorezat fiind de-o fată, care ulterior mi-a devenit soţie, am plecat să-mi urmez dragostea şi m-am mutat din Bucureştiul natal într-un cătun de lângă Bacău, Fundu Răcăciuni, unde viitoarea mea soţie preda limba română, iar eu m-am angajat ca profesor de istorie şi geografie. Cătunul ăsta era ne-electrificat, ne-colectivizat, ne-nimic, era un loc splendid, că nici drumuri nu mai existau, acolo se termina totul şi începea natura crudă, dar şi ignoranţa, copiii de-acolo nu văzuseră în viaţa lor un tren, nu ştiau ce e fotbalul, nici pe la şcoală nu dădeau, că mergeau să-şi ajute părinţii la muncă... Era o lume aproape primitivă. Ei, şi-acolo, la şcoală, am găsit un grup electrogen şi-un aparat de proiecţie de 16 mm, rămase de cine ştie când, de pe la vreo caravană cinematografică - pentru că nimeni nu mai avea habar ce era cu motorul ăla. Am găsit un mecanic, a pornit omul grupul electrogen şi-atunci m-am dus la Bacău, la Regionala Difuzării Filmelor, le-am spus ălora de-acolo cine sunt şi i-am rugat să-mi dea un film nou, iar ei mi-au dat "Dacii". M-am întors victorios în Fundu Răcăciuni şi am organizat o proiecţie pentru oamenii din sat, şi mici, şi mari. Reacţiile au fost fantastice, cum îmi închipui că s-a întâmplat prima dată, la "Intrarea trenului în gară", al fraţilor Lumière: erau şi uimiţi, şi speriaţi...! A fost incredibil! Iar ultimul "element" cu tangenţă fotografică a fost în 1969, când m-am angajat la Institutul de Documentare Tehnică, la Laboratorul Foto, unde mă ocupam de developarea unor fotografii tehnice. Aşadar, dintr-o parte din picăturile astea coagulate, mi s-a năzărit să mă duc la IATC, la Regie. Unde am dat examen şi am picat. Apoi, în anul următor, deci în 1969, nu s-a mai organizat admitere la Regie şi-am cotit-o către operatorie. Mi-a fost cam frică de examenul la Optică, că era o chestie pe care o studiasem foarte superficial, preţ de vreo 30 de pagini, cu ani înainte, deci eram cam tufă de Veneţia. Dovadă că am luat nota 2. Dar m-am salvat cu lucrarea la care trebuia să facem "analiza" de imagine a unui film, la alegere dintre două, iar unul dintre astea două filme era "Cuţitul în apă", al lui Polanski, pe care-l văzusem la televizor, lungit pe canapea, cu câteva zile înainte. Acum, sigur că eu, spre deosebire de ceilalţi candidaţi, nu făcusem pregătire pentru admitere, dar, din tot ce mai băgasem cultură-n mine, cam haotic, din muzică, din istorie, din arte plastice, am înjghebat un comentariu "erudit" - de pildă, am asimilat griurile din film cu "Toccata şi fuga în Re minor" de Bach, de mă mustră conştiinţa şi-acum - şi-am luat singurul 10 din sesiunea aia de admitere! (râde)
Operatorie supersonică
- În IATC era o vorbă veche: cu ce intri cu-aia ieşi! Deci, cu talentul cu care intri, tot cu ăla şi ieşi. În schimb, eu, pe vremea aceea, am primit o foarte serioasă pregătire tehnică - ceea ce azi lipseşte cu desăvârşire. Am fost învăţat tot ce trebuie să ştii tehnic în meseria asta: chestii de optică, de aparatură, de laborator... Altfel, te construiai singur: cu ce citeai pe de lături şi cu ucenicia pe care reuşeai s-o faci pe la echipe de filmare. Eu, de pildă, nefiind prea bogat, trebuind s-o ajut şi pe bunica mea cu bani şi născându-mi-se şi primul copil, în fiecare vară am mers la Buftea, unde am lucrat la câte-un film, pe lângă Nicolae Girardi. Prima, prima oară, am cărat şine de traveling la "Serata", filmul Malvinei Urşianu. În anul următor, am fost la "Drum în penumbră", al lui Lucian Bratu. Şi tot aşa, până în anul IV, când deja am ajuns să filmez la cameră, la "Dimitrie Cantemir" şi apoi la "Muşchetarul român", ale lui Gheorghe Vitanidis. Deci la Buftea mi-am făcut eu şcoala cu-adevărat! Sigur că, la început, te lipeşti de un operator, care inconştient îţi "imprimă" un stil - ideea e că tu trebuie să ai destulă minte, încât să-ţi găseşti maniera şi drumul propriu. Eu l-am iubit foarte tare pe Nicolae Girardi, care mi-a fost realmente ca un tată, dar modul în care filma el nu mi se potrivea, aşa că mă uitam şi pe la alţii cum lucrau şi, încet-încet, mi-am făcut curaj şi-am încercat să gândesc şi alte metode, până am găsit maniera de a aborda imaginea după mintea mea.
- În ce fel poţi să te detaşezi din pluton în profesia de operator de film?
- Sincer, nu m-am gândit niciodată la cum să mă detaşez din pluton. Pur şi simplu, mi-am făcut treaba cât am putut de bine. Dar acum, încercând să teoretizez, aş spune că, probabil, succesul, în profesia asta, ţine şi de destin. Ştiu destui operatori foarte buni, care s-au pierdut pe drum, din lipsă de noroc. Sigur, ţine şi de bafta pe care o ai, în sensul regizorilor peste care dai şi cu care poţi sau nu să faci o treabă ca lumea. Evident că eşti mai îndemnat şi-ţi cresc şansele să faci ceva mai de Doamne-ajută dacă e vorba de un film istoric sau de un film "de atmosferă", tarkovskian etc., în care să te plimbi prin spaţii ciudate, prin comparaţie cu filmele de actualitate, care se fac printre blocuri, mereu aceleaşi, mereu cu aceleaşi interioare.
"Filmele româneşti nu prea ademenesc spectatori"
Privirea care vede tot
- Aşa e! Poate c-ar trebui să-ncercăm să nu mai facem filme doar pentru noi, pentru critici şi pentru rudele noastre. Cinematograful nu există decât ca artă de spectacol, deci presupune spectatori. Care nu prea sunt ademeniţi la filmele noastre. Românul vrea şi o poveste, vrea şi emoţie, vrea poate chiar să şi fie educat puţin. În schimb, i se pune în faţă o oglindă, în care ce vede? Strada, mizeria şi întâmplările lui cotidiene, pe care le ştie deja! Regizorul/autorul din "noul val", devenit probabil de-acum "valul mediu", se vrea un procuror care judecă societatea în care trăieşte, sau un chirurg ori un moralist care vrea să taie şi să facă ordine în bezmetica societate românească. Eu înţeleg că, în spatele acestor subiecte, sunt multe frustrări adunate din copilăria acestor regizori, care acum vor să-şi facă dreptate. Uitaţi-vă, de pildă, cât de prezente sunt conflictele dintre părinţi şi copii şi cum aproape toţi părinţii din cinema-ul "noului val" sunt negativi, iar copiii/tinerii sunt neînţeleşi şi agresiv-inofensivi -, dar spectatorul oare de asta simte nevoia? Din punctul meu de vedere, un exemplu pozitiv, în atragerea publicului, e Nae Caranfil: care face filme inteligente, de ţinută, dar şi iubite de spectatori. Ăsta ar trebui să fie nivelul şi, din când în când, să mai ţâşnească şi câte un premiu la Cannes.
- Din felul în care vorbiţi, se simte o uriaşă pasiune pentru profesie. Cât v-a mai permis patima meseriei să vă decuplaţi de la profesie şi să vă alcătuiţi o viaţă şi dincolo de ea?
- Destul cât să contabilizez două divorţuri, doi copii şi-un nepot. Am fost dinamic şi la capitolul ăsta. (râde) Serios vorbind, întotdeauna am fost pătimaş şi nebun după meserie. Din cauza asta, uneori, mi-am făcut familia să sufere, că eu eram mai mereu plecat de-acasă - făceam 2-3 filme pe an -, iar când eram acasă, tot la ce lucram îmi fugea gândul. Asta nu e o meserie în care, la ora 4, ai terminat şi-ai pus creioanele pe masă. Mintea îţi merge tot timpul la ce şi cum trebuie să faci a doua zi, la filmare. Or, poate că tu, în orele alea, ar trebui să te ocupi puţin de copii, să te plimbi puţin cu ei, să stai puţin de vorbă cu ei... Ceea ce eu, recunosc, n-am prea făcut. Tata e mereu absent - ştiţi eticheta! Din fericire, în timp, fiica şi fiul meu au înţeles situaţia şi acum totul e bine. Iar eu sunt foarte mândru de ei! Ca şi de nepotul meu! Care a terminat UNATC-ul, tot la Imagine, deşi în spate n-a fost mâna mea. (râde) Mă rog, acum şi-a luat şi masteratul şi... câmpul e deschis, ieşi cu pistoalele şi Doamne-ajută! Sper să reuşească.
Foto: Arhiva personală Vivi Drăgan Vasile
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
