Ajunsă la vârsta a treia, care se spune că începe după 70 de ani, poeta, eseista şi traducătoarea Anais Nersesian a publicat recent o carte de memorialistică excepţională. "Însemnările" ei, ce se întind cu mari hiatusuri între 1953 şi 1996, nu sunt selectate dintr-un jurnal intim, nici amintiri sentimental autocentrate. Sunt un fel de filmări pe viu, cu ochi atent la detalii, ale unor întâmplări, oameni sau doar decoruri cu atmosferă de epocă, salvate de "puterea distrugătoare a timpului". Aceste decupaje semnificative au un interes ce poate fi documentar pentru cititorul tânăr sau, pentru cei ce au trăit şi ei prezentul de demult înregistrat de scriitoare, au un efect de identificare şi recunoaştere. Spre deosebire de alţi memorialişti, care au voluptatea confesiei, a exhibării, Anais Nersesian e de o mare discreţie în privinţa propriei persoane. Inteligenţa ei nesentimentală e îndreptată mai ales spre mediul în care îi e dat să trăiască, spre posibilitatea devenirii intelectuale într-o epocă ostilă valorilor (în care analfabeţi "cu dosar bun" sau oportunişti fără caracter fac legea), spre oamenii deosebiţi de care s-a apropiat prin afinităţi. Din înşiruirea cronologică a secvenţelor, putem reconstitui totuşi câteva jaloane biografice, prin nimic spectaculoase: Anais Nersesian provine dintr-o familie de intelectuali armeni, a învăţat la liceul bucureştean "Gheorghe Lazăr" (ce fusese transformat în 1948 în şcoală de fete) vădind înclinaţii pentru literatură şi arte, a intrat la Facultatea de Istorie, absolvită în 1961, şi apoi a lucrat neîntrerupt, până la pensionare, la Biblioteca Centrală de Stat, devenită după 1990 Biblioteca Naţională. A publicat, începând din 1973, vreo zece volume de poezii, apreciate de critică pentru vocea distinctă, un roman, studii de istorie culturală, traduceri. Fără ambiţii de carieră, de recunoaştere socială ce ar fi implicat compromisuri la care nu era dispusă, tânăra se apără de prostia şi incultura politrucilor cu funcţii în felul ei. Îşi multiplică lecturile "particulare", frecventează Cinemateca, sălile de concert, teatru şi expoziţii, comentând evenimentele culturale de care am avut totuşi parte - mai rar în anii '50, de teroare, sărăcie şi aprigă cenzură, dar mai ales de la mijlocul anilor '60, de relativă slăbire a şurubului. Cei mai în vârstă îşi vor aminti propriile revelaţii provocate de mari regizori de film şi teatru, de muzicieni faimoşi, de expoziţii ce aduceau o artă total diferită de "realismul socialist" ce dominase literatura şi simezele. Între comentariile subtile la aceste bucurii ale spiritului îşi fac loc şi ecouri ale politicii interne şi internaţionale care ne aduc aminte că poeta noastră e şi istoric, cu o gândire echilibrată şi pătrunzătoare ce ia distanţă de orice partizanat fanatic. Convingerile ei umaniste privilegiază nuanţele adevărului documentat, ocolind locurile comune spre o înţelegere personală. Pentru mine însă, interesul major al volumului a constat în scenele din lumea literară şi secvenţele-portrete (unele în mozaic, prin adiţionare în timp) ale unor scriitori. În primul rând Miron Radu Paraschivescu, cel care a "moşit", pe la mijlocul anilor '60, o generaţie nouă de poeţi şi prozatori, "copiii lui de suflet" nesupuşi comandamentelor ideologice. Deducem că autorul "Cânticelor ţigăneşti" a avut o slăbiciune specială pentru frumoasa Anais, pe care a urmărit-o obstinat şi fără succes. Un alt personaj pregnant e Alice Botez, rafinata romancieră pe nedrept uitată azi, prietenă pe viaţă cu memorialista, ca şi pictorul Hrandt Avakian. O mulţime de alţi scriitori sunt schiţaţi necomplezent, în ipostaze colorate. Personaj principal în "Însemnări" e şi Bucureştiul, prin timpuri şi anotimpuri, evocat din surse livreşti dar şi bătut la pas în pagini de proză de cea mai bună calitate.
Selecţia "Formula AS"
* Anais Nersesian, "Însemnări din goana timpului", Editura Ararat (tel. 021/313.40.50), 436 p.
Ajunsă la vârsta a treia, care se spune că începe după 70 de ani, poeta, eseista şi traducătoarea Anais Nersesian a publicat recent o carte de memorialistică excepţională. "Însemnările" ei, ce se întind cu mari hiatusuri între 1953 şi 1996, nu sunt selectate dintr-un jurnal intim, nici amintiri sentimental autocentrate. Sunt un fel de filmări pe viu, cu ochi atent la detalii, ale unor întâmplări, oameni sau doar decoruri cu atmosferă de epocă, salvate de "puterea distrugătoare a timpului". Aceste decupaje semnificative au un interes ce poate fi documentar pentru cititorul tânăr sau, pentru cei ce au trăit şi ei prezentul de demult înregistrat de scriitoare, au un efect de identificare şi recunoaştere. Spre deosebire de alţi memorialişti, care au voluptatea confesiei, a exhibării, Anais Nersesian e de o mare discreţie în privinţa propriei persoane. Inteligenţa ei nesentimentală e îndreptată mai ales spre mediul în care îi e dat să trăiască, spre posibilitatea devenirii intelectuale într-o epocă ostilă valorilor (în care analfabeţi "cu dosar bun" sau oportunişti fără caracter fac legea), spre oamenii deosebiţi de care s-a apropiat prin afinităţi. Din înşiruirea cronologică a secvenţelor, putem reconstitui totuşi câteva jaloane biografice, prin nimic spectaculoase: Anais Nersesian provine dintr-o familie de intelectuali armeni, a învăţat la liceul bucureştean "Gheorghe Lazăr" (ce fusese transformat în 1948 în şcoală de fete) vădind înclinaţii pentru literatură şi arte, a intrat la Facultatea de Istorie, absolvită în 1961, şi apoi a lucrat neîntrerupt, până la pensionare, la Biblioteca Centrală de Stat, devenită după 1990 Biblioteca Naţională. A publicat, începând din 1973, vreo zece volume de poezii, apreciate de critică pentru vocea distinctă, un roman, studii de istorie culturală, traduceri. Fără ambiţii de carieră, de recunoaştere socială ce ar fi implicat compromisuri la care nu era dispusă, tânăra se apără de prostia şi incultura politrucilor cu funcţii în felul ei. Îşi multiplică lecturile "particulare", frecventează Cinemateca, sălile de concert, teatru şi expoziţii, comentând evenimentele culturale de care am avut totuşi parte - mai rar în anii '50, de teroare, sărăcie şi aprigă cenzură, dar mai ales de la mijlocul anilor '60, de relativă slăbire a şurubului. Cei mai în vârstă îşi vor aminti propriile revelaţii provocate de mari regizori de film şi teatru, de muzicieni faimoşi, de expoziţii ce aduceau o artă total diferită de "realismul socialist" ce dominase literatura şi simezele. Între comentariile subtile la aceste bucurii ale spiritului îşi fac loc şi ecouri ale politicii interne şi internaţionale care ne aduc aminte că poeta noastră e şi istoric, cu o gândire echilibrată şi pătrunzătoare ce ia distanţă de orice partizanat fanatic. Convingerile ei umaniste privilegiază nuanţele adevărului documentat, ocolind locurile comune spre o înţelegere personală. Pentru mine însă, interesul major al volumului a constat în scenele din lumea literară şi secvenţele-portrete (unele în mozaic, prin adiţionare în timp) ale unor scriitori. În primul rând Miron Radu Paraschivescu, cel care a "moşit", pe la mijlocul anilor '60, o generaţie nouă de poeţi şi prozatori, "copiii lui de suflet" nesupuşi comandamentelor ideologice. Deducem că autorul "Cânticelor ţigăneşti" a avut o slăbiciune specială pentru frumoasa Anais, pe care a urmărit-o obstinat şi fără succes. Un alt personaj pregnant e Alice Botez, rafinata romancieră pe nedrept uitată azi, prietenă pe viaţă cu memorialista, ca şi pictorul Hrandt Avakian. O mulţime de alţi scriitori sunt schiţaţi necomplezent, în ipostaze colorate. Personaj principal în "Însemnări" e şi Bucureştiul, prin timpuri şi anotimpuri, evocat din surse livreşti dar şi bătut la pas în pagini de proză de cea mai bună calitate.
Ajunsă la vârsta a treia, care se spune că începe după 70 de ani, poeta, eseista şi traducătoarea Anais Nersesian a publicat recent o carte de memorialistică excepţională. "Însemnările" ei, ce se întind cu mari hiatusuri între 1953 şi 1996, nu sunt selectate dintr-un jurnal intim, nici amintiri sentimental autocentrate. Sunt un fel de filmări pe viu, cu ochi atent la detalii, ale unor întâmplări, oameni sau doar decoruri cu atmosferă de epocă, salvate de "puterea distrugătoare a timpului". Aceste decupaje semnificative au un interes ce poate fi documentar pentru cititorul tânăr sau, pentru cei ce au trăit şi ei prezentul de demult înregistrat de scriitoare, au un efect de identificare şi recunoaştere. Spre deosebire de alţi memorialişti, care au voluptatea confesiei, a exhibării, Anais Nersesian e de o mare discreţie în privinţa propriei persoane. Inteligenţa ei nesentimentală e îndreptată mai ales spre mediul în care îi e dat să trăiască, spre posibilitatea devenirii intelectuale într-o epocă ostilă valorilor (în care analfabeţi "cu dosar bun" sau oportunişti fără caracter fac legea), spre oamenii deosebiţi de care s-a apropiat prin afinităţi. Din înşiruirea cronologică a secvenţelor, putem reconstitui totuşi câteva jaloane biografice, prin nimic spectaculoase: Anais Nersesian provine dintr-o familie de intelectuali armeni, a învăţat la liceul bucureştean "Gheorghe Lazăr" (ce fusese transformat în 1948 în şcoală de fete) vădind înclinaţii pentru literatură şi arte, a intrat la Facultatea de Istorie, absolvită în 1961, şi apoi a lucrat neîntrerupt, până la pensionare, la Biblioteca Centrală de Stat, devenită după 1990 Biblioteca Naţională. A publicat, începând din 1973, vreo zece volume de poezii, apreciate de critică pentru vocea distinctă, un roman, studii de istorie culturală, traduceri. Fără ambiţii de carieră, de recunoaştere socială ce ar fi implicat compromisuri la care nu era dispusă, tânăra se apără de prostia şi incultura politrucilor cu funcţii în felul ei. Îşi multiplică lecturile "particulare", frecventează Cinemateca, sălile de concert, teatru şi expoziţii, comentând evenimentele culturale de care am avut totuşi parte - mai rar în anii '50, de teroare, sărăcie şi aprigă cenzură, dar mai ales de la mijlocul anilor '60, de relativă slăbire a şurubului. Cei mai în vârstă îşi vor aminti propriile revelaţii provocate de mari regizori de film şi teatru, de muzicieni faimoşi, de expoziţii ce aduceau o artă total diferită de "realismul socialist" ce dominase literatura şi simezele. Între comentariile subtile la aceste bucurii ale spiritului îşi fac loc şi ecouri ale politicii interne şi internaţionale care ne aduc aminte că poeta noastră e şi istoric, cu o gândire echilibrată şi pătrunzătoare ce ia distanţă de orice partizanat fanatic. Convingerile ei umaniste privilegiază nuanţele adevărului documentat, ocolind locurile comune spre o înţelegere personală. Pentru mine însă, interesul major al volumului a constat în scenele din lumea literară şi secvenţele-portrete (unele în mozaic, prin adiţionare în timp) ale unor scriitori. În primul rând Miron Radu Paraschivescu, cel care a "moşit", pe la mijlocul anilor '60, o generaţie nouă de poeţi şi prozatori, "copiii lui de suflet" nesupuşi comandamentelor ideologice. Deducem că autorul "Cânticelor ţigăneşti" a avut o slăbiciune specială pentru frumoasa Anais, pe care a urmărit-o obstinat şi fără succes. Un alt personaj pregnant e Alice Botez, rafinata romancieră pe nedrept uitată azi, prietenă pe viaţă cu memorialista, ca şi pictorul Hrandt Avakian. O mulţime de alţi scriitori sunt schiţaţi necomplezent, în ipostaze colorate. Personaj principal în "Însemnări" e şi Bucureştiul, prin timpuri şi anotimpuri, evocat din surse livreşti dar şi bătut la pas în pagini de proză de cea mai bună calitate.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- VIVI DRĂGAN VASILE, artist al imaginii de film - "Întotdeauna am fost pătimaş şi nebun după meserie"
- Fotogenia unei găuri negre
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
