Cândva, a fost un sat de oameni bogați. Acum, doar vreo 60 de case mai sunt locuite, iar marea majoritate a sătenilor sunt oameni în vârstă. La sfârșit de săptămână sau în după-amiezele însorite de primăvară, cei plecați pe la orașele din apropiere se mai întorc să lucreze grădinile și să se bucure de liniște și de aer curat. De aceea, poate, casele sunt încă frumoase și îngrijite, curțile curate și pline de flori. Cât timp o mână de gospodar mai atinge pământul și-un suflet mai trăiește în casele vechi, e semn că nu-i totul pierdut pentru satul românesc. Mai ales când supraviețuiește tradiția.
Cu toată singurătatea ce-l apasă, Boiu are ceva numai al lui, ce întoarce acasă, în a doua zi de Paști, pe toții fiii satului, plecați în cele patru zări. Un obicei cu origini neștiute, păstrat cu sfințenie de generații la rând: Scaunul Popii.
Cuibarul cu ouă roșii și spini
"Eram încă mic copil, să fi avut vreo 6-7 ani, abia începeam să pricep ce și cum, când am fost părtaș pentru prima dată la acest obicei. Îmi amintesc că scaunul se pregătea cumva pe ascuns, în spatele bisericii, să nu-l prea vadă nimeni până la ieșirea preotului din biserică. Feciorii tineri îl împodobeau cu crenguțe de salcie, cu rămurele înverzite și înflorite, cu flori de toate culorile. În mijloc, în locul șezutului, făceau un fel de cuibar, tot din crenguțe, pe care-l umpleau cu iarbă și-n care așezau apoi ouă roșii. Prin iarba asta erau ascunși rugi de mure și de măceș sau alte crenguțe cu spini. Nu se știa niciodată exact câte ouă sunt în acel cuibar. În orice caz, nu cred să fi fost vreodată mai puțin de 50, uneori ajungeau la 100 sau chiar mai multe", își amintește Ioan Meda. Are 80 de ani și, așezat pe-un scăunel, în atelierul din curtea casei, rindeluiește câteva cozi de unelte. A cam început primăvara și-s de trebuință celor care-au mai rămas prin sat și-s încă în putere să lucreze pământul.
Târguiala din ușa bisericii
În doua zi de Paști, după Sfânta Liturghie, preotul oficiază în micul cimitir din curtea bisericii, slujba de pomenire a morților. E un obicei specific multor sate din Ardeal, ca a doua zi de Paști să-i aducă aproape, prin pioase pomeniri, pe cei vii cu cei morți, pe cei de-aici cu cei din lumea-de-dincolo. Imediat sfârșită și această slujbă, feciorii aduc la ușa bisericii scaunul împodobit, făcând zid în jurul preotului, ca nu cumva să plece, evitând târguiala. Câte-un litru de vin la câteva ouă cer tinerii, dar încearcă să obțină de fiecare dată o cantitate cât mai mare de vin, înainte ca preotul să știe exact câte ouă se ascund în iarbă și rugi. Și Ioan Meda, și soția sa, Maria, își amintesc și acum, cu drag, de preotul Mircea Iov și de modul în care acesta reușea să dea o notă amuzant-moralizatoare întregului eveniment. Din păcate, s-a stins din viață încă de tânăr, la doar 54 de ani, și vreo 30 de ani de preoție. Era fiu al satului părintele Iov și știa, de aceea, foarte bine că nu are cum să se sustragă acestui obicei. "O vreme se prefăcea că vrea să fugă pe o altă ușă a bisericii, dar tinerii îl așteptau și acolo și trebuia să le intre în joc. Târguiala dura minute bune, spre amuzamentul întregii suflări a satului. Nu se lăsa nici părintele, nici tinerii. Când înțelegerea părea finalizată și stabilită exact cantitatea de vin pe care popa o avea de dat, era rândul lui să-și ia, cumva, partea. «Până-acum am tot adunat și-am înmulțit, acum e vremea să mai și scădem, pentru aceia dintre voi care au lipsit de la biserică, pentru aceia care nu v-ați spovedit. Mai scădem că vă lipsesc toaca și ciocănelele de bătut toaca. Și, dacă stăm să socotim, apăi mă gândesc că voi ar trebui să-mi dați și ouăle, și vinul», le spunea părintele Mircea Iov". Cu mare grijă, să nu spargă prea multe dintre ele, tinerii duceau apoi ouăle la casa preotului. Aici, nu numai că se ospătau cu ele, dar erau omeniți și cu alte bunătățuri, în timp ce se bucurau, desigur, și de gustul aromat al vinului, plata târguită pentru "scaunul popii". Vechi de sute de ani, obiceiul din Boiu te pune pe gânduri. De ce renunță oamenii atât de greu la tradiții? Ce putere tainică se ascunde în scaunul împodobit cu ouă și spini?
Foto: Laura Oană