Încontinuu. "Da, mă, se vor repezi unii, o să zici că incendiul de la Notre-Dame e un semn divin, nu neglijenţă crasă... Ce să zic!". Da, chiar aşa am gândit şi iată, şi scriu. Am fost în septembrie 2015 în Paris, cu două luni înainte de atentatele teroriste cumplite care au lăsat în urmă 129 de morţi şi 352 de răniţi. În zilele cât am stat, mi s-a părut că nu mai regăseam aproape deloc boema pariziană de-altădată. Simţeam cum pluteşte în aer o tensiune mocnită, parcă vedeam numai chipuri întunecate, totul pe fond apăsător... Ba am mai nimerit şi o demonstraţie a tinerilor la metroul din zona Place de la Republique, tineri care îşi cereau drepturile cu o violenţă strigată, care făcea ca aerul din zona peroanelor metroului să vibreze ca la un cataclism. Nici la suprafaţă nu era cu mult mai bine - în uriaşa Piaţă se montaseră primele corturi cu refugiaţi sirieni şi lumea se aduna ca la grădina zoologică. Totuşi, speranţa mea rezista. Mai căutam ceva, în Parisul pe care îl străbătusem cândva, în căutarea magnificelor sale muzee, a parcurilor înecate în verdeaţă, a străzilor străbătute de oameni liberi, nonconformişti. Când am părăsit oraşul luminilor mi-am promis să las mult timp să treacă până ce-l voi revedea, să-l las să iasă din umbra în care intrase. Şi iată că doar peste două luni, exact pe străzile pe care umblasem, aveau să se petreacă acele atentate oribile. Atunci am ştiut că era un Rău pe care îl percepusem, fără să-i ştiu bine dimensiunea şi "mirosul"... Şi el abia începea. În ultimele luni, "vestele galbene" au adus un aer de revoluţie comunistă Parisului, de care nu cred că avea nevoie. Ştiu şi începuturile revendicărilor, şi degenerarea protestelor, şi răul care pusese stăpânire, iremediabil, pe un Paris aproape obosit... Dorinţa de a distruge, de a arăta că nu mai vrei "ceva", orice... Nihilismul. Cât despre credinţă!... Bisericile nu sunt prea pline în Franţa, credinţa francezilor este poate prea personală spre a fi afişată la liturghie, în vreme ce românii noştri duşi departe de casă umplu la refuz bisericile ortodoxe, semn că dorul de casă, de limbă, de Dumnezeu îi aduce laolaltă. În ce mă priveşte, de câte ori am fost la Paris, am mers să mă închin şi la Notre-Dame. Marea catedrală este adevărata inimă a Parisului. Este greu de înţeles cum s-a produs incendiul din seara de 15 aprilie, în prima zi a Săptămânii Mari la catolici, ştiind cât de bine este păzită. Francezii îşi trăiesc istoria la timpul prezent, sunt patrioţi şi se mândresc cu tot ce ţine de spiritul Patriei. Cu atât mai mult par ciudate împrejurările declanşării incendiului. Săptămâna Mare, începută după Florii, părea una normală. Probabil se făcuseră planuri pentru vacanţa de Paşte, prietenii hotărâseră unde să se întâlnească, poate şi "vestele galbene" se gândiseră să-şi ia un respiro... De aceea am fost surprinsă şi impresionată când, imediat după incendiu, am văzut tineri îngenuncheaţi lângă biserica Saint Sulpice (avariată şi aceasta luna trecută, tot de un incendiu), plângând şi cântând. Rugându-se. Nu am văzut niciodată în Franţa asemenea imagini dramatice. Bonjurismul este un cuvânt născut la Paris. Multiculturalismul, la fel. Focul mistuitor de la Notre-Dame, împreună cu toată neliniştea din ultimul timp, i-a întors pe oameni la Dumnezeu. Da, cred că acest incendiu a fost un Semn. S-au salvat crucea din altar şi coroana cu spini a Mântuitorului. Am văzut filmul dezastrului prin imaginile luate cu o dronă, a doua zi după nenorocire. Ştiţi cum arăta tavanul navei principale a Catedralei Notre-Dame, văzut de sus? Ca o mare gaură neagră, sub formă de inimă. Se apropie Paştele. Lumină tuturor şi Încredere! Paşte fericit!
Gaura neagră de la Notre-Dame
Dumnezeu, cât n-am crede, dă semne.
Încontinuu. "Da, mă, se vor repezi unii, o să zici că incendiul de la Notre-Dame e un semn divin, nu neglijenţă crasă... Ce să zic!". Da, chiar aşa am gândit şi iată, şi scriu. Am fost în septembrie 2015 în Paris, cu două luni înainte de atentatele teroriste cumplite care au lăsat în urmă 129 de morţi şi 352 de răniţi. În zilele cât am stat, mi s-a părut că nu mai regăseam aproape deloc boema pariziană de-altădată. Simţeam cum pluteşte în aer o tensiune mocnită, parcă vedeam numai chipuri întunecate, totul pe fond apăsător... Ba am mai nimerit şi o demonstraţie a tinerilor la metroul din zona Place de la Republique, tineri care îşi cereau drepturile cu o violenţă strigată, care făcea ca aerul din zona peroanelor metroului să vibreze ca la un cataclism. Nici la suprafaţă nu era cu mult mai bine - în uriaşa Piaţă se montaseră primele corturi cu refugiaţi sirieni şi lumea se aduna ca la grădina zoologică. Totuşi, speranţa mea rezista. Mai căutam ceva, în Parisul pe care îl străbătusem cândva, în căutarea magnificelor sale muzee, a parcurilor înecate în verdeaţă, a străzilor străbătute de oameni liberi, nonconformişti. Când am părăsit oraşul luminilor mi-am promis să las mult timp să treacă până ce-l voi revedea, să-l las să iasă din umbra în care intrase. Şi iată că doar peste două luni, exact pe străzile pe care umblasem, aveau să se petreacă acele atentate oribile. Atunci am ştiut că era un Rău pe care îl percepusem, fără să-i ştiu bine dimensiunea şi "mirosul"... Şi el abia începea. În ultimele luni, "vestele galbene" au adus un aer de revoluţie comunistă Parisului, de care nu cred că avea nevoie. Ştiu şi începuturile revendicărilor, şi degenerarea protestelor, şi răul care pusese stăpânire, iremediabil, pe un Paris aproape obosit... Dorinţa de a distruge, de a arăta că nu mai vrei "ceva", orice... Nihilismul. Cât despre credinţă!... Bisericile nu sunt prea pline în Franţa, credinţa francezilor este poate prea personală spre a fi afişată la liturghie, în vreme ce românii noştri duşi departe de casă umplu la refuz bisericile ortodoxe, semn că dorul de casă, de limbă, de Dumnezeu îi aduce laolaltă. În ce mă priveşte, de câte ori am fost la Paris, am mers să mă închin şi la Notre-Dame. Marea catedrală este adevărata inimă a Parisului. Este greu de înţeles cum s-a produs incendiul din seara de 15 aprilie, în prima zi a Săptămânii Mari la catolici, ştiind cât de bine este păzită. Francezii îşi trăiesc istoria la timpul prezent, sunt patrioţi şi se mândresc cu tot ce ţine de spiritul Patriei. Cu atât mai mult par ciudate împrejurările declanşării incendiului. Săptămâna Mare, începută după Florii, părea una normală. Probabil se făcuseră planuri pentru vacanţa de Paşte, prietenii hotărâseră unde să se întâlnească, poate şi "vestele galbene" se gândiseră să-şi ia un respiro... De aceea am fost surprinsă şi impresionată când, imediat după incendiu, am văzut tineri îngenuncheaţi lângă biserica Saint Sulpice (avariată şi aceasta luna trecută, tot de un incendiu), plângând şi cântând. Rugându-se. Nu am văzut niciodată în Franţa asemenea imagini dramatice. Bonjurismul este un cuvânt născut la Paris. Multiculturalismul, la fel. Focul mistuitor de la Notre-Dame, împreună cu toată neliniştea din ultimul timp, i-a întors pe oameni la Dumnezeu. Da, cred că acest incendiu a fost un Semn. S-au salvat crucea din altar şi coroana cu spini a Mântuitorului. Am văzut filmul dezastrului prin imaginile luate cu o dronă, a doua zi după nenorocire. Ştiţi cum arăta tavanul navei principale a Catedralei Notre-Dame, văzut de sus? Ca o mare gaură neagră, sub formă de inimă. Se apropie Paştele. Lumină tuturor şi Încredere! Paşte fericit!
Încontinuu. "Da, mă, se vor repezi unii, o să zici că incendiul de la Notre-Dame e un semn divin, nu neglijenţă crasă... Ce să zic!". Da, chiar aşa am gândit şi iată, şi scriu. Am fost în septembrie 2015 în Paris, cu două luni înainte de atentatele teroriste cumplite care au lăsat în urmă 129 de morţi şi 352 de răniţi. În zilele cât am stat, mi s-a părut că nu mai regăseam aproape deloc boema pariziană de-altădată. Simţeam cum pluteşte în aer o tensiune mocnită, parcă vedeam numai chipuri întunecate, totul pe fond apăsător... Ba am mai nimerit şi o demonstraţie a tinerilor la metroul din zona Place de la Republique, tineri care îşi cereau drepturile cu o violenţă strigată, care făcea ca aerul din zona peroanelor metroului să vibreze ca la un cataclism. Nici la suprafaţă nu era cu mult mai bine - în uriaşa Piaţă se montaseră primele corturi cu refugiaţi sirieni şi lumea se aduna ca la grădina zoologică. Totuşi, speranţa mea rezista. Mai căutam ceva, în Parisul pe care îl străbătusem cândva, în căutarea magnificelor sale muzee, a parcurilor înecate în verdeaţă, a străzilor străbătute de oameni liberi, nonconformişti. Când am părăsit oraşul luminilor mi-am promis să las mult timp să treacă până ce-l voi revedea, să-l las să iasă din umbra în care intrase. Şi iată că doar peste două luni, exact pe străzile pe care umblasem, aveau să se petreacă acele atentate oribile. Atunci am ştiut că era un Rău pe care îl percepusem, fără să-i ştiu bine dimensiunea şi "mirosul"... Şi el abia începea. În ultimele luni, "vestele galbene" au adus un aer de revoluţie comunistă Parisului, de care nu cred că avea nevoie. Ştiu şi începuturile revendicărilor, şi degenerarea protestelor, şi răul care pusese stăpânire, iremediabil, pe un Paris aproape obosit... Dorinţa de a distruge, de a arăta că nu mai vrei "ceva", orice... Nihilismul. Cât despre credinţă!... Bisericile nu sunt prea pline în Franţa, credinţa francezilor este poate prea personală spre a fi afişată la liturghie, în vreme ce românii noştri duşi departe de casă umplu la refuz bisericile ortodoxe, semn că dorul de casă, de limbă, de Dumnezeu îi aduce laolaltă. În ce mă priveşte, de câte ori am fost la Paris, am mers să mă închin şi la Notre-Dame. Marea catedrală este adevărata inimă a Parisului. Este greu de înţeles cum s-a produs incendiul din seara de 15 aprilie, în prima zi a Săptămânii Mari la catolici, ştiind cât de bine este păzită. Francezii îşi trăiesc istoria la timpul prezent, sunt patrioţi şi se mândresc cu tot ce ţine de spiritul Patriei. Cu atât mai mult par ciudate împrejurările declanşării incendiului. Săptămâna Mare, începută după Florii, părea una normală. Probabil se făcuseră planuri pentru vacanţa de Paşte, prietenii hotărâseră unde să se întâlnească, poate şi "vestele galbene" se gândiseră să-şi ia un respiro... De aceea am fost surprinsă şi impresionată când, imediat după incendiu, am văzut tineri îngenuncheaţi lângă biserica Saint Sulpice (avariată şi aceasta luna trecută, tot de un incendiu), plângând şi cântând. Rugându-se. Nu am văzut niciodată în Franţa asemenea imagini dramatice. Bonjurismul este un cuvânt născut la Paris. Multiculturalismul, la fel. Focul mistuitor de la Notre-Dame, împreună cu toată neliniştea din ultimul timp, i-a întors pe oameni la Dumnezeu. Da, cred că acest incendiu a fost un Semn. S-au salvat crucea din altar şi coroana cu spini a Mântuitorului. Am văzut filmul dezastrului prin imaginile luate cu o dronă, a doua zi după nenorocire. Ştiţi cum arăta tavanul navei principale a Catedralei Notre-Dame, văzut de sus? Ca o mare gaură neagră, sub formă de inimă. Se apropie Paştele. Lumină tuturor şi Încredere! Paşte fericit!
Alte articole din acest numar
- Cazuri de extremă urgenţă
- Cel mai fidel cititor - Extragerea lunii MARTIE
- De Paşti, la tanti Regina din Mediaş