Gaura neagră de la Notre-Dame

Dumnezeu, cât n-am crede, dă semne.

Încontinuu. "Da, mă, se vor repezi unii, o să zici că incendiul de la Notre-Dame e un semn divin, nu neglijenţă crasă... Ce să zic!". Da, chiar aşa am gândit şi iată, şi scriu. Am fost în septembrie 2015 în Paris, cu două luni înainte de atentatele teroriste cumplite care au lăsat în urmă 129 de morţi şi 352 de răniţi. În zilele cât am stat, mi s-a părut că nu mai re­gă­seam aproape deloc boema pariziană de-altădată. Simţeam cum pluteşte în aer o tensiune mocnită, parcă vedeam nu­mai chipuri întunecate, totul pe fond apăsător... Ba am mai nimerit şi o demonstraţie a tinerilor la metroul din zona Place de la Republique, tineri care îşi cereau drepturile cu o violenţă strigată, care făcea ca aerul din zona peroanelor me­troului să vibreze ca la un cataclism. Nici la suprafaţă nu era cu mult mai bine - în uriaşa Piaţă se montaseră pri­mele corturi cu refugiaţi sirieni şi lumea se aduna ca la gră­dina zoologică. Totuşi, speranţa mea rezista. Mai căutam ce­­va, în Parisul pe care îl stră­bă­tusem cândva, în căutarea mag­nificelor sale muzee, a parcu­rilor înecate în verdeaţă, a străzilor străbătute de oameni liberi, nonconformişti. Când am părăsit oraşul luminilor mi-am promis să las mult timp să treacă până ce-l voi revedea, să-l las să iasă din um­bra în care intrase. Şi iată că doar peste două luni, exact pe străzile pe care umblasem, aveau să se petreacă acele aten­tate oribile. Atunci am ştiut că era un Rău pe care îl per­ce­pusem, fără să-i ştiu bine dimensiunea şi "mirosul"... Şi el abia începea. În ultimele luni, "vestele galbene" au adus un aer de revoluţie comunistă Parisului, de care nu cred că avea nevoie. Ştiu şi începuturile reven­di­cărilor, şi dege­ne­rarea protestelor, şi răul care pusese stă­pânire, iremediabil, pe un Paris aproape obosit... Dorinţa de a distruge, de a ară­ta că nu mai vrei "ceva", orice... Nihi­lismul. Cât despre cre­dinţă!... Bisericile nu sunt prea pline în Franţa, credinţa fran­cezilor este poate prea personală spre a fi afişată la liturghie, în vreme ce românii noştri duşi de­parte de casă umplu la refuz bisericile ortodoxe, semn că do­rul de casă, de limbă, de Dumnezeu îi aduce laolaltă. În ce mă priveşte, de câte ori am fost la Paris, am mers să mă în­chin şi la Notre-Dame. Marea catedrală este adevărata inimă a Pa­risului. Este greu de înţeles cum s-a produs incendiul din sea­ra de 15 aprilie, în prima zi a Săptămânii Mari la cato­lici, ştiind cât de bine este păzită. Francezii îşi trăiesc istoria la timpul prezent, sunt patrioţi şi se mândresc cu tot ce ţine de spiritul Patriei. Cu atât mai mult par ciudate împre­ju­rările declanşării incendiului. Săptămâna Mare, începută după Florii, părea una normală. Probabil se făcuseră planuri pentru vacanţa de Paşte, prietenii hotărâseră unde să se în­tâlnească, poate şi "vestele galbene" se gândiseră să-şi ia un respiro... De aceea am fost surprinsă şi impresionată când, imediat după incendiu, am văzut tineri îngenuncheaţi lângă biserica Saint Sulpice (avariată şi aceasta luna trecută, tot de un incendiu), plângând şi cântând. Rugându-se. Nu am văzut niciodată în Franţa asemenea imagini dramatice. Bon­jurismul este un cuvânt născut la Paris. Multi­cul­turalismul, la fel. Focul mistuitor de la Notre-Dame, îm­preună cu toată ne­liniştea din ultimul timp, i-a întors pe oameni la Dum­nezeu. Da, cred că acest incendiu a fost un Semn. S-au salvat crucea din altar şi coroana cu spini a Mântuitorului. Am vă­zut filmul dezastrului prin imaginile luate cu o dronă, a doua zi după nenorocire. Ştiţi cum arăta tavanul navei principale a Catedralei Notre-Dame, văzut de sus? Ca o mare gaură neagră, sub formă de inimă. Se apropie Paştele. Lu­mină tuturor şi Încredere! Paşte fericit!