Încontinuu. "Da, mă, se vor repezi unii, o să zici că incendiul de la Notre-Dame e un semn divin, nu neglijență crasă... Ce să zic!". Da, chiar așa am gândit și iată, și scriu. Am fost în septembrie 2015 în Paris, cu două luni înainte de atentatele teroriste cumplite care au lăsat în urmă 129 de morți și 352 de răniți. În zilele cât am stat, mi s-a părut că nu mai regăseam aproape deloc boema pariziană de-altădată. Simțeam cum plutește în aer o tensiune mocnită, parcă vedeam numai chipuri întunecate, totul pe fond apăsător... Ba am mai nimerit și o demonstrație a tinerilor la metroul din zona Place de la Republique, tineri care își cereau drepturile cu o violență strigată, care făcea ca aerul din zona peroanelor metroului să vibreze ca la un cataclism. Nici la suprafață nu era cu mult mai bine - în uriașa Piață se montaseră primele corturi cu refugiați sirieni și lumea se aduna ca la grădina zoologică. Totuși, speranța mea rezista. Mai căutam ceva, în Parisul pe care îl străbătusem cândva, în căutarea magnificelor sale muzee, a parcurilor înecate în verdeață, a străzilor străbătute de oameni liberi, nonconformiști. Când am părăsit orașul luminilor mi-am promis să las mult timp să treacă până ce-l voi revedea, să-l las să iasă din umbra în care intrase. Și iată că doar peste două luni, exact pe străzile pe care umblasem, aveau să se petreacă acele atentate oribile. Atunci am știut că era un Rău pe care îl percepusem, fără să-i știu bine dimensiunea și "mirosul"... Și el abia începea. În ultimele luni, "vestele galbene" au adus un aer de revoluție comunistă Parisului, de care nu cred că avea nevoie. Știu și începuturile revendicărilor, și degenerarea protestelor, și răul care pusese stăpânire, iremediabil, pe un Paris aproape obosit... Dorința de a distruge, de a arăta că nu mai vrei "ceva", orice... Nihilismul. Cât despre credință!... Bisericile nu sunt prea pline în Franța, credința francezilor este poate prea personală spre a fi afișată la liturghie, în vreme ce românii noștri duși departe de casă umplu la refuz bisericile ortodoxe, semn că dorul de casă, de limbă, de Dumnezeu îi aduce laolaltă. În ce mă privește, de câte ori am fost la Paris, am mers să mă închin și la Notre-Dame. Marea catedrală este adevărata inimă a Parisului. Este greu de înțeles cum s-a produs incendiul din seara de 15 aprilie, în prima zi a Săptămânii Mari la catolici, știind cât de bine este păzită. Francezii își trăiesc istoria la timpul prezent, sunt patrioți și se mândresc cu tot ce ține de spiritul Patriei. Cu atât mai mult par ciudate împrejurările declanșării incendiului. Săptămâna Mare, începută după Florii, părea una normală. Probabil se făcuseră planuri pentru vacanța de Paște, prietenii hotărâseră unde să se întâlnească, poate și "vestele galbene" se gândiseră să-și ia un respiro... De aceea am fost surprinsă și impresionată când, imediat după incendiu, am văzut tineri îngenuncheați lângă biserica Saint Sulpice (avariată și aceasta luna trecută, tot de un incendiu), plângând și cântând. Rugându-se. Nu am văzut niciodată în Franța asemenea imagini dramatice. Bonjurismul este un cuvânt născut la Paris. Multiculturalismul, la fel. Focul mistuitor de la Notre-Dame, împreună cu toată neliniștea din ultimul timp, i-a întors pe oameni la Dumnezeu. Da, cred că acest incendiu a fost un Semn. S-au salvat crucea din altar și coroana cu spini a Mântuitorului. Am văzut filmul dezastrului prin imaginile luate cu o dronă, a doua zi după nenorocire. Știți cum arăta tavanul navei principale a Catedralei Notre-Dame, văzut de sus? Ca o mare gaură neagră, sub formă de inimă. Se apropie Paștele. Lumină tuturor și Încredere! Paște fericit!