IOANA BUGARIN: "Sunt un om cu emoțiile la vedere"

- Vine de la Timișoara, dar după frumusețe și gesturi pare mai degrabă de pe altă planetă. Sensibilă, talentată și aproape imponderabilă, prezența ei nu i-a lăsat indiferenți nici pe britanici. Ioana Bugarin a fost unul dintre cei 25 de candidați admiși anual la "Royal Academy of Dramatic Art", școala care i-a format pe Anthony Hopkins și Peter o'Toole. De vorbă dimineața, în bătaia mistralului, despre teatru, emoții și bucuria de a juca -

- Bună dimineața, Ioana! Ce faci tu în ziua asta de aprilie?

- Bună dimineața, Dia ! Uite, beau un ceai ne­gru, sub un arbore mediteranean, și mă uit la chilia în care locuiesc și la zidurile ei medievale splen­di­de.

- Dar unde ești?

- Sunt în La Chartreuse, în Villeneuve chez Avignon, o fostă rezidență papală din secolul 14, care acum a fost transformată în rezidență pentru tineri artiști. Sunt aici cu compania Cie des Ogres, înființată de Yann Verburgh și de Eugen Jebeleanu, într-un proiect de teatru internațional. Suntem o echipă de artiști francezi și români și îm­preună construim un spectacol. Povestim, im­provizăm și ne punem întrebări despre iden­titate, des­pre țările din care venim și despre ce înseam­nă să fii cetățean european în prezent. Curând, spectacolul va fi gata și îl vom juca și la Bucu­rești, pe 15, 16 și 17 mai.

- E prima ta vizită în Franța?

- Nu chiar, am mai văzut Parisul, dar în sud nu am mai fost până acum. E prima dată când văd Avignonul. Ador toate clădirile astea super­be, cu geamuri cu obloane, și micile piațete pie­tru­ite, unde mâncăm la prânz.

- E frig acolo? Mi s-a părut că aud vântul în telefon...

- Nu, nu e frig. E o primăvară prietenoasă, cu 15-20 de grade. Dar ne bate mistralul de dimi­neață până seara, iar eu sunt încă afară. Chiliile astea unde suntem cazați au fiecare câte un petec de grădină și aici îmi beau ceaiul când am timp. Din păcate, diminețile mele sunt de obicei foarte grăbite, pentru că prefer mereu să dorm cu un sfert de oră mai mult. Ieri am fugit spre repetiții cu cafeaua în mână.

- Care e cea mai năstrușnică împrejurare pe care ai trăit-o de când ai ajuns acolo?

- Năstrușniciile se întâmplă în spațiul de repetiții. Pentru că nici nu prea avem timp să le facem altundeva. Suntem aici, de dimineață până seara, exact ca într-o tabără de muncă. S-a construit între noi foarte repede o relație de încredere și în felul ăsta putem fi foarte li­beri și creativi, explo­răm și descoperim îm­pre­ună lucruri despre noi.

- Tu ce ai aflat des­pre tine făcând teatru? Ce laturi nu știai că ai?

- Am descoperit că sunt un om foarte em­patic, cu o sensibilitate foarte mare, care mă ajută pe sce­nă, dar care uneori poate fi greu de gestionat în via­ța de zi cu zi. Sunt așa, un om cu emoțiile la vedere. Și am mai descoperit și pa­siunea asta imensă de a lucra, care mă face să stau la repetiții de di­mineața până seara târ­ziu. La 23 de ani te schimbi continuu, pu­ți­ne lucruri sunt certe. Dar simt că orice mi s-ar în­tâm­pla pe plan personal, am o rigoare și o disci­pli­nă în muncă, pe care nu am cum să le mai pierd.

- Ultimii ani au fost și foarte darnici cu tine. Ai jucat-o pe Ofelia în "Hamlet", la Odeon. Și apoi, o țară întreagă te-a putut vedea în rolul Ile­nei din "Moromeții 2".

- Ofelia a fost debutul meu în teatru, o partitură provocatoare, pe care multe actrițe și-o doresc. Ofelia noastră (cea gândită de regizorul Dragoș Galgoțiu și jucată de mine) e o Ofelie atipică, deloc ingenuă, deloc naivă. Din contră, are o sexualitate destul de asumată și afișată. E sigură pe ea, decisă și incisivă și totuși extrem de sen­si­bi­lă. Altfel, n-ar fi ajuns să înne­bu­neas­că. Cât despre "Moromeții 2", mi-a fost un pic mai ușor, mai făcu­sem film. Dar tot a fost o provocare imensă. Am stat puțin cu frica în sân, să nu scap vreun regio­na­lism aiurea. Jucam o fată simplă de la țară, de la câmpie. Or, eu eram o bănă­țeancă născută la oraș.

- "Moromeții 2" a avut una dintre cele mai mari distribuții din filmul ro­­mânesc. Te-a inspirat să-ți vezi colegii de breaslă lu­crând?

- A fost o onoare să îmi văd nu­mele într-o astfel de distribuție, dar nu prea ne-am întâlnit între noi pe pla­­tou, fiecare era pro­gra­mat la fil­mări se­pa­rat. Iar de văzut filmul, l-am văzut oda­tă cu toată lumea, la pre­miera de la Sala Pala­tu­lui. Cu emoții, bineînțeles. Pen­tru mine e un șoc să mă văd din ex­te­rior, e ca și cum aș evada din propriii mei ochi. Mă stu­diez eu pe mi­ne ca pe o creatură total străină.

- Te încarcă locul în ca­re ești acum, Ioana?

- E superb. Muncim foarte mult, dar parcă totul se face cu relaxare și ușurătate, pentru că e atât de frumos și însorit.

- La Londra, unde ai studiat timp de un an actoria, nu cred că aveai parte de soare.

- Nu prea aveam. Și totuși, sejurul ăsta în sudul Franței mă face să mă simt puțin ca la Londra. Poa­te pentru că mă trezesc dimineața cu un singur gând, legat de ceea ce voi face la repetiții. Nimic altceva nu-mi fură atenția. Și la Londra, și aici, m-am simțit foarte respectată și foarte liberă.

- De ce ai stat doar un an la Londra? Ce te-a adus înapoi acasă?

- Am urmat un curs intensiv de introducere în actorie, un Foundation Degree, care dura doar un an. Ulterior, fiindcă îmi doream să rămân acolo, am dat admitere la Drama Centre, eram incitată de abordarea lor un pic mai experimentală. Doar că eram 6500 de candidați pe 16 locuri. Eu am ajuns, totuși, în primii 40, dar la ultima probă am picat. Așa că m-am întors în țară și am dat examen la UNATC. Pentru mine, a fost o decepție imensă, n-am știut să văd atunci partea bună și să mă bucur totuși de ce reușisem.

- Ai mai pleca acum din țară?

- Simt tot mai mult că mi-am găsit locul în România, deși mă încearcă și foarte multă tristețe în legătură cu tot ce se întâmplă la nivel politic. Sunt dezamăgită de Parlamentul nostru corupt, de faptul că se fură, că lumea nu iese la vot, că se dau legile care se dau, că nu mai sunt bani pentru cul­tură și că nu se schimbă nimic, deși lumea con­tinuă să protesteze. Am fost și eu în stradă, inclusiv pe 10 august anul trecut, când am inhalat tone de gaz lacrimogen la demonstrație. Mi se strânge stomacul când îmi amintesc.

- Cu cine semeni tu așa frumoasă, Ioana?

- Cu amândoi părinții, am luat de la fiecare câte ceva. Am și o soră minunată, care le moș­te­nește și ea frumusețea. S-au combinat bine genele. (râde) Ea trăiește încă la Timișoara, unde sunt și părinții, și câțiva din prietenii mei.

- Nu ți-e dor de orașul în care te-ai născut?

- Ba da, mi-e dor de zumzetul ăla din Piața Unirii, de atmosfera de oraș mai mic și liniștit, de ca­fe­nelele unde pierdeam vremea cu prietenii din li­ceu. Mă amuz când îmi amin­tesc ce drame imense făceam a­tunci din niște întâmplări irele­van­te.

- Tu ce vezi când te uiți di­mineața în oglindă?

- Niște cearcăne, de multe ori cam umflate. (râde) Am perioade când mă privesc cu drag și pe­rioade când nu prea-mi place ce văd.

- Și-n dimineața asta ce te-ar putea face să te simți frumoasă?

- Starea pe care o am. Felul în care cade lumina. Și soarele... Ori­cât de me­lan­colică sau stre­sată aș fi, soarele mă fa­ce să mă simt vie, nici nu mai contează cum arăt.