VASILE MUREȘAN-MURIVALE - "Pictor este acela care știe să străbată pustia"

L-am găsit pe pictor pe terasa casei lui, unde trandafirii și liliacul se amestecau în cascade explozive de culori, încon­ju­rând portrete ale lui Iisus, ce păreau că răsar dintre flori.

Acolo, în piața Decebal, de la kilometrul zero al Capitalei, Murivale și-a transformat întreaga casă și chiar și parcarea din fața ei, într-o lucrare uriașă de artă. La 62 de ani, pictorul se trezește devreme și pic­tează inspirat și frenetic. Tablourile lui, pline de imagini și culori în­frigurate și vii, au străbătut Ame­rica și Europa, de la Paris la Mo­naco. Murivale nu se lasă și vrea să trăiască doar din arta sa. Un pariu greu de ținut, dar care i-a fost încu­nunat cu numeroase premii în țară și în străinătate. Unele picturi, Mu­rivale le-a numit Sixtine și sunt interpretări după Capela Sixtină. Artistul le-a pus într-o avalanșă totală de imagini, cu care și-a în­nobilat mereu și zidurile casei lui. Dacă acestei panorame irezistibile, mai adăugăm și cei șase câini ai pictorului, atotprezenți printre ta­blourile și florile lui, atunci înce­pem să înțelegem mai bine perso­najul Murivale. Unul foarte complex, căci Muri­vale a jucat și într-un film franțuzesc, dar a fost și personaj într-o proză a regretatului scriitor Mircea Nedelciu. Vă invit așadar, stimați cititori, să îl des­coperim împreună pe Vasile Mureșan-Murivale, așa cum l-am descoperit și eu. Un ucenic vrăjitor, dezlănțuit printre flori și printre Hriștii pictați de el pe o terasă transformată într-o biserică compusă din tablouri și flori.

"Mamăăă! A înverzit pădurea!"

- Dragă Murivale, fiindcă suntem în luna Aprilie, povestește-mi pentru început cum era satul copilăriei tale în luna lui April?

- Țin minte cât de mult îmi plăcea când înverzea totul, și eu ieșeam din târnațul casei, priveam pădurea gro­fului, unde auzeam cucul, și strigam tare: "Mamăăă! A înverzit pădurea!". Cucul nu îl auzi decât primăvara, e ca un vestitor. Iar primăvara în copilărie o trăiești mult mai intens. Atunci mer­geam prin pădure și culegeam brân­dușe pentru mama. Ultima dată când am fost acasă a fost și ultimul an când a trăit ea, și eu m-am dus în pădure ca un copil, de i-am adus mamei brân­dușe. Și mama era fericită. De 8 mar­tie îi aduceam ghiocei, iar de ziua ei - brândușe, pentru că îmi păreau mai frumoase. În copilărie, aveam și o caravană cinematografică în sat. Ve­nea des primăvara și eu fugeam după ea, că se așeza pe aceeași uliță cu noi. Badea Ion Căpâlna proiecta filmul și eu stăteam în primul rând, cu gura căscată.
Satul meu, Arcalia, nu era departe de Bistrița, și acolo, pe râul Șieu, era loc foarte bun de scăldat și pescuit. În anii '50-60, când eu aveam șapte-opt ani, erau serbări câm­pe­nești în parcul satului, cu foarte multă lume: se dă­deau filme, se făceau mici, bere. Parcul fusese clădit pe vremuri de groful Bethlen. Era un frumos parc den­dro­lo­gic, ce acum ține de Uni­versitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Bethlen plantase tot felul de specii de plante. Arbori aduși de prin Asia. Când eram copil, mă duceam în parcul din preajma castelului și mă așezam lângă arborele de lalea, unic în țară. Și mă minunam de strălucirea cerului. Dar nu toți cei din sat erau așa de contemplativi ca mine. Țin minte o femeie, Poaca o chema, cum s-a dus ea și a tăiat din arborele de camfor. N-a știut ce e, și zicea, săraca: "Doamne, dar de ce miroase așa în casă?!". Că băgase o bucată de lemn pe foc și i s-a umplut toată casa cu miros iute, de camfor. Am fost pe urmă, în anii în care mă formam ca pictor, în sat, și făceam schițe. După aia, în '86, după ce a murit mama, am făcut o expoziție dedicată sa­tului și neamului meu.

"Locul nașterii te urmărește toată viața"

- Crezi că locul nașterii îl influențează pe artist?

- Toată viața te urmărește. Până stingi ochii, locul unde vezi prima dată lumina zilei te va urmări cu lumina aceea a lui. Iar satul meu, atestat de pe la 1300, e foarte fru­mos așezat. Mă uit la satele din jur. N-au frumusețea pe care o are Arcalia. Eu am mai pictat 1000 de tablouri cu satul meu. Să mă vin­dec. Căci după ce a murit mama, am făcut o depresie, și la depresie e bine să te întorci la rădăcini, la copilărie și să-ți hrănești pofta de viață. Cu lumina ta din începuturi. Eu mi-am revenit când am ajuns acasă, pe valea Țigăului, de lângă Arcalia. Acolo sunt șapte stejari. I-am sărutat pe toți și, dintr-odată, m-am simțit fericit. Stejarii m-au vindecat. Nu îi mai văzusem din adolescență. Aveau două sute de ani, când eram copil. Când mă apropiam de unul, îmi ziceam: "Doamne, că fru­mos e, nici nu-l poți cuprinde cu brațele!". I-am să­rutat și, dintr-odată, în mine a râs cineva. Co­pilul din mine. Când eram copil, mergeam cu vaca pe acolo, și de multe ori mi se spunea să am grijă să nu mă bag sub stejari când plouă și când tună, că mă trăznește. Eu mergeam cu o vacă, Malușca, era cam nebună. Stăteam amândoi sub stejar când ploua, iar vaca scotea capul să vadă dacă mai tună.

"Pictura peisajelor este o pictură a tânguirii"

- Când ai descoperit că ești pictor, cum ai aflat?

- Arta are întotdeauna un sâm­bure de durere. La șapte ani, mi-a murit tata, și eu am avut o suferință pe care nu știam cum să mi-o ma­ni­fest. Prima mea bucurie a fost de a cânta. Aveam o voce bună.

- Cum de nu ai ajuns cântăreț?

- Pe atunci mă simțeam foarte singur, iar singurătatea are și o di­mensiune frumoasă. Din cauza sin­gurătății, am început să desenez. Nu puteam să spun cuiva că sufăr că nu am tată. Și îmi puneam oful în pic­tură. Făceam multe peisaje, ca și acum. Iar pictura peisajelor este o pictură a tânguirii. În peisaj, te tângui ca pictor.

- Și mai apoi?

- Drumul meu spre pictură a fost lung și înspinat. Eram dintr-o familie care nu iubea arta. Doar o soră, Emilia, mă înțelegea, însă nu avea nici ea multă cunoaștere. De ce toate astea? Pentru că familia mea era și este foarte religioasă. Pentru ei, toate celelalte preocupări par deplasate: "Ce, l-ai văzut pe Iisus, ca să-L pictezi?" - îmi spu­neau. Pe urmă, în clasa a cincea, am început să de­senez. Eram pe atunci la casa de copii. Da, eu am crescut la o casă de copii din Prundul Bârgăului. Am ajuns acolo pentru că murise tata și noi eram opt la părinți. Dar acolo am avut dascăli buni. Pedagogul meu era George Gavriluțiu - un poet, un om mi­nunat. Pe alți copii îi trimitea la treabă, mie îmi spunea să-mi urmez pictura și mă trimitea la bibliotecă. În clasa a cincea am fost la Ipotești. Ne ducea cu școala. Și atâta de impresionat am fost de casa lui Eminescu, încât Eminescu a fost primul meu frate cultural. La o vârstă la care avem mare nevoie de modele, eu mi-am jurat să fiu ca el. Apoi, la 21 de ani, pictam și mă visam Leonardo da Vinci. Voisem să fac și liceul de artă. Eram patru copii pe care i-au trimis la școala de artă din Cluj, numai că pe noi, ăștia de la casa de copii, n-au vrut să ne primească, pentru că eram ai nimănui. Pe mine, refuzul ăsta m-a durut și n-am mai vrut să dau la liceu. Și atunci, am făcut o școală de telecomunicații. Declicul meu a fost după ce am pictat holul Poștei din Bistrița. Atunci am luat-o în forță spre pictură. Demisionasem de la telefoane, dar din pictură nu mai puteam demisiona.

- Ai întâlnit vreo personalitate formatoare, vreun pictor mare care te-a înrâurit?

- În viață, trebuie să știi să saluți. Dacă știi, atunci ești primit. Eu aveam o beretă frumoasă, și cum l-am văzut odată pe maestrul Corneliu Baba, am dat-o repede jos din cap, ca soldatul în fața superiorului. Baba, care purta și el beretă, a văzut și i-a plăcut. Și m-a poftit în atelierul lui. Pe urmă am avut un dialog cu el, m-a întrebat cu ce mă ocup. Aveam 26 de ani. Și zice: "Cu pic­tura?". Eu, cu jumătate de gură, am spus că da. "Și vă descurcați?" - m-a întrebat el. "Știți să faceți foa­mea?". "Maestre, cu foamea sunt că­lit!", i-am zis. "Atunci ești ales". Ciucurencu a spus și el odată, foarte frumos: "Pictor este acela care știe să străbată pustia. Dacă îi e foame nu se în­toarce înapoi, dacă-i e sete, tot nu se întoar­ce. Cine reușește să treacă pustia și să ajungă din­colo, acela-i artist".

Bulgării de fericire

- Să vorbim despre pictura ta. Are, uneori, o iradiere fantastică. Parcă te-ai fi întâlnit cu un OZN. Ai pictat mai demult și niște frunze cu o aură intensă și luminoasă, ca un efect Kirlian.

- Cred că totul vine din arderea cu care pictez. Formele mele eu nu le fac exacte, iar pe Eva am pictat-o iradiantă, pentru că a fost prima care l-a rugat pe Dumnezeu să nu-i go­nească din Rai.

- Ai inventat și niște bulgări de fericire.

- Bulgării de fericire sunt singura mea lucrare care se dăruiește. Deși s-au vândut foarte bine, la o licitație. Ideea lor mi-a venit într-o vreme când totul îmi mergea foarte prost. I-am pictat aurii, ca pe niște daruri inefabile. Aur și lumină. În timp, am făcut o mie și ceva de bulgări de fericire și am oferit încă pe atâția. Cred că sunt cea mai iubită lucrare a mea. Iar când îi dăruiesc, eu îl rog pe om să-mi spună și un cuvânt, îl scriu pe bulgărele lui de fericire și atunci are și mai mare grijă de el. Căci l-a botezat și l-a încărcat cu ceva. La un salon al Bucu­reștiului, din 2000, am adus un camion întreg. Și care cum venea, îl întrebam: "doriți un bulgăre de fericire?". Se făcuse coadă în expoziția mea, și oamenii începuseră să viseze.

Crucea roșie de pe cer

- Ești credincios, Murivale dragă?

- Eu pe Iisus Îl iubesc pentru în­țe­lep­ciunea lui. Chiar și bulgării mei de fe­ri­cire poate că sunt inspirați din înțe­lep­ciu­nea Lui. Privește Turnul Bărăției din Bucu­rești. Sub crucea de pe el e un bul­gă­re de aur. Un glob. Cumva, este bul­gărele de fericire al lui Iisus. Bucuria Lui de a dărui, îm­părtăși și povățui, pentru care Îl iubim.

- Locuința ta e înconjurată de bi­serici. Te influențează vecinătatea lor?

- Așa e. Și în jurul lor mi s-au arătat multe semne. Iată, nu mai departe de a­cum zece ani, între biserica Bărăției și biserica Sfântul Gheorghe am văzut mai întâi o dâră roșie de avion care crăpa cerul în două. Apoi, a mai trecut încă un avion, și cu dâ­ra lui a făcut o cruce pe cer, între cele două biserici surori. În vremea asta, eu lucram la una dintre Sixtinele mele.

- Poate că și tu ești un călugăr încuiat în pictura ta, ca într-un schit.

- Toată viața n-am făcut decât pictură. Și odată cu bătrânețea, simți nevoia să te retragi. Casa asta e turnul meu de fildeș, numit "grădina din vis". Eu am construit-o, pentru că uite ce muzică am în ea, când suflă vântul. Și când vin dimineața și-o văd, îmi sporesc pofta de viață. Acum opt ani, că­zusem într-o mizerie de depresie. Ca să-mi re­vin, mă uitam la flori, la plante cum creșteau. Și asta îmi dădea curaj de viață. E o lucrare în sine toată casa, cu atelierul. Micul meu univers. O lună de zile am lucrat la terasa asta, mai întâi să aduc flori. Și am împodobit-o cu Hriști și cu zeci de trandafiri, iriși regali și tufe de liliac. Vezi ce solemni sunt irișii regali? În toată grădina asta, ei vor fi ca niște lumini, când vor înflori.

- Cum ți-a venit ideea să adăpostești chipul lui Hrist printre flori?

- M-a inspirat imaginea chipului lui Iisus, așa cum apare în grădinile din Ardeal. Acolo, oa­me­nii își pun troițele în grădină, între flori, ca spre a-I mângâia suferința lui Iisus. Am fost odată în­tr-o tabără de creație la Sângeorz. Și acolo, la fie­care in­tersecție de drumuri, era câte o troiță pusă într-o gră­dină cu trandafiri sau cu meri. Atunci m-am gân­dit să fac o pictură pe tablă. Ciudat e că vremea chiar dacă le mai macerează, le dă altă frumusețe. Una aproape pură. De parcă le pic­tează Dumnezeu.

- Acum, te-ai retras între visele tale, cu bul­gării tăi de fericire, căței și culori.

- Cățeii ăștia ai mei s-au născut toți de ziua lui Eminescu și a Culturii Române, pe 15 ianua­rie. Și le-am dat nume după numele unor mari artiști. Vinți, de pildă, vine de la Vincent Van Gogh, iar Leuțu de la Leonardo de Vinci. Când ră­sar cu capetele lor lățoase dintre florile și pic­tu­rile mele, vorbesc cu ei de parcă ar fi oameni.

- Grădina din București are fire de legătură până în copilărie?

- Este o invenție, dar cu bază reală. Când eram eu copil, era o casă de lemn mare, în satul meu. O casă săsească, pe care mama o primise în dar. (În satul meu au fost mulți sași. Numai gro­ful era ungur de la Viena.) Iar firul din copi­lărie este acest albastru din picturile mele. Așa era casa mea: albastră. De acolo se trage simfo­nia în albastru a grădinii mele din vis. În fața casei mele era un rând de stân­je­nei. Prima dată când am pictat stânjenei, dorul copilăriei mă ardea ca un fier roșu.

"Stelele răsar în fața unei mese goale"

- Cum reușești să trăiești numai din arta ta?

- Unii lucrează cu galerii, alții cu agenți. Eu de zece ani stau pe Facebook și îmi pun acolo pictura și viața. Și mai sunt și televiziunile, și sfânta presă. Și norocul unor întâlniri de excepție, cum a fost a mea cu Corneliu Baba. El m-a mo­tivat: trage, băiete! Iar el muncise enorm, la rândul său. Mi-a povestit și ce foame a făcut. Iar lipsurile te motivează. Stelele răsar în fața unei mese goale. Și să știi că inspirația stă mereu în preajma artistului. Stă odată cu Îngerii. Trebuie doar să te găsească pus pe muncă. Dacă nu ești aca­să, se duc la alții.