Trenul cu navetişti

Colegiul Naţional "Tudor Arghezi" din Târgu Căr­bu­neşti are 62 de ani.

Înfiinţat în anii tulburi ai orân­duirii comuniste (1957), a devenit în scurt timp o atrac­ţie... regională pentru elevi şi profesori. De aceea, în 1963, i-am călcat pragul cu multă emoţie. Cei din comunele îndepărtate au fost admişi la internat. Cei din satele aşezate lângă calea ferată, ca mine, au rămas navetişti. Patru ani am fugit la tren, ignorând anotimpurile şi luând în spinare ghiozdanul greu, de carton. Cred că eram 20-30 de navetişti, din Bărbă­teşti, Petreşti, Bibeşti, Săuleşti, Jupâneşti, Vierşani. "Naşii" ne ştiau, controlorii civili nu ne băgau în seamă, alţi navetişti nu suportau gălăgia noastră. De câteva ori, traversând câmpul în fugă, prin zăpadă, fluturând şapca şi strigând "dom mecanic, nu mă lăsaţi", am făcut tre­nul să se oprească din nou, după plecarea din gară. Me­canicii, oameni buni, de... locomotivă cu aburi, încălcau regulile ceferiste şi mă aşteptau ca pe copilul lor. Îmi pare rău că n-am aflat cum îi chema, să le pomenesc numele. Colegii mă încurajau şi-mi deschideau uşile vagonului, încântaţi că aveam pile la locomotivă. Ca să-i încurc, le-am spus că toţi mecanicii sunt amici de-ai tatei. Mă ajutau să urc şi îmi cărau ghiozdanul în compartiment, abia mai puteam respira. Aproape fiecare dintre ei avea o poreclă, luată din romanul "Groapa", de Eugen Barbu. Parcă-i văd pe Costel Gheban, zis Mafoame; pe Ion Croitoru, zis Gică Hau Hau; pe Pătru Drăgan, zis Nicu Piele; pe mine, zis Bozoncea; pe Mimi Calotescu, zisă Didina; pe Ion Munteanu, zis Oacă; pe Nicuş Păstaie, zis Florea. Mai erau şi alţii, care nu se bucurau de numele personajelor lui Eugen Barbu: Jana lu Catrinoiu, Doina Vlăduţoiu, Doina Stana, Anişoara Milotin, Tiţa lui Şerban al lui Ciolca. Îmi vin în minte şi colegii Ionel Bărăgan, Dodu Cimpoieru, Adrian Mar­tinescu, Gheorghe Traşcă. Un altul, Puşkin Traşcă, purta numele poetului rus, din obsesia fanatică a tatălui său, Nicolae, mare comunist, folosit ca propagandist la colectivizarea forţată a agriculturii. Să întoarcem gân­dul la trenul de navetişti... Venea la 10:30h şi se întorcea la 21:30h. Cum îl "cuceream", cum începeam să cân­tăm. Eu la voce, amicul Oacă la "baterie", bătând toba pe ghiozdan. Se aduna tot vagonul la uşa noastră. Cântam cântece la modă, auzite la radio. Televiziunea nu pătrunsese încă în sate. Aveam un radio "Bucureşti 500", adus de mama de la Ţicleni, în ziua aprinderii primului bec în casa noastră. Ce bucurie! Gata cu "lamba" cu gaz! Era primăvară şi-mi amintesc că, în ziua aceea, nu am mai întârziat la gară. I-am spus asta şi directorului Emanoil Cinteză, care s-a bucurat: "Voi, navetiştii, aveţi mereu lucruri noi de spus". Privea cu admiraţie geanta mea încărcată cu cărţi şi caiete. Astăzi, dacă mai sunt navetişti, nu mai vin cu ghiozdane sau genţi pline. Vin cu o foaie făcută sul şi un creion. Le ţin în buzunarul de la spate al blugilor, aroganţi cu pro­fesorii, vorbind o limbă stâlcită, cu prescurtări şi agra­ma­tisme. Se zice că unii fumează tutun, alţii iarbă. Vor­ba marelui profesor de chimie de pe timpul nostru, Gheor­ghe Catană: "Uite, basamacul le-a zăpăcit ca­pul!" Oare vor mai exista vreodată navetiştii romantici, fără... basamac, ca acum 60 de ani?