Înființat în anii tulburi ai orânduirii comuniste (1957), a devenit în scurt timp o atracție... regională pentru elevi și profesori. De aceea, în 1963, i-am călcat pragul cu multă emoție. Cei din comunele îndepărtate au fost admiși la internat. Cei din satele așezate lângă calea ferată, ca mine, au rămas navetiști. Patru ani am fugit la tren, ignorând anotimpurile și luând în spinare ghiozdanul greu, de carton. Cred că eram 20-30 de navetiști, din Bărbătești, Petrești, Bibești, Săulești, Jupânești, Vierșani. "Nașii" ne știau, controlorii civili nu ne băgau în seamă, alți navetiști nu suportau gălăgia noastră. De câteva ori, traversând câmpul în fugă, prin zăpadă, fluturând șapca și strigând "dom mecanic, nu mă lăsați", am făcut trenul să se oprească din nou, după plecarea din gară. Mecanicii, oameni buni, de... locomotivă cu aburi, încălcau regulile ceferiste și mă așteptau ca pe copilul lor. Îmi pare rău că n-am aflat cum îi chema, să le pomenesc numele. Colegii mă încurajau și-mi deschideau ușile vagonului, încântați că aveam pile la locomotivă. Ca să-i încurc, le-am spus că toți mecanicii sunt amici de-ai tatei. Mă ajutau să urc și îmi cărau ghiozdanul în compartiment, abia mai puteam respira. Aproape fiecare dintre ei avea o poreclă, luată din romanul "Groapa", de Eugen Barbu. Parcă-i văd pe Costel Gheban, zis Mafoame; pe Ion Croitoru, zis Gică Hau Hau; pe Pătru Drăgan, zis Nicu Piele; pe mine, zis Bozoncea; pe Mimi Calotescu, zisă Didina; pe Ion Munteanu, zis Oacă; pe Nicuș Păstaie, zis Florea. Mai erau și alții, care nu se bucurau de numele personajelor lui Eugen Barbu: Jana lu Catrinoiu, Doina Vlăduțoiu, Doina Stana, Anișoara Milotin, Tița lui Șerban al lui Ciolca. Îmi vin în minte și colegii Ionel Bărăgan, Dodu Cimpoieru, Adrian Martinescu, Gheorghe Trașcă. Un altul, Pușkin Trașcă, purta numele poetului rus, din obsesia fanatică a tatălui său, Nicolae, mare comunist, folosit ca propagandist la colectivizarea forțată a agriculturii. Să întoarcem gândul la trenul de navetiști... Venea la 10:30h și se întorcea la 21:30h. Cum îl "cuceream", cum începeam să cântăm. Eu la voce, amicul Oacă la "baterie", bătând toba pe ghiozdan. Se aduna tot vagonul la ușa noastră. Cântam cântece la modă, auzite la radio. Televiziunea nu pătrunsese încă în sate. Aveam un radio "București 500", adus de mama de la Țicleni, în ziua aprinderii primului bec în casa noastră. Ce bucurie! Gata cu "lamba" cu gaz! Era primăvară și-mi amintesc că, în ziua aceea, nu am mai întârziat la gară. I-am spus asta și directorului Emanoil Cinteză, care s-a bucurat: "Voi, navetiștii, aveți mereu lucruri noi de spus". Privea cu admirație geanta mea încărcată cu cărți și caiete. Astăzi, dacă mai sunt navetiști, nu mai vin cu ghiozdane sau genți pline. Vin cu o foaie făcută sul și un creion. Le țin în buzunarul de la spate al blugilor, aroganți cu profesorii, vorbind o limbă stâlcită, cu prescurtări și agramatisme. Se zice că unii fumează tutun, alții iarbă. Vorba marelui profesor de chimie de pe timpul nostru, Gheorghe Catană: "Uite, basamacul le-a zăpăcit capul!" Oare vor mai exista vreodată navetiștii romantici, fără... basamac, ca acum 60 de ani?