De ceva timp, mă tot gândesc dacă aş putea şi eu să scriu povestea motanului nostru Thomas.
L-am adoptat pe când era doar un pui şi a fost membru al familiei pentru 11 ani. Avea blăniţa neagră, cu o pată albă pe piept şi o lăbuţă tot albă. L-am numit Thomas - după motanul din desenele animale, cu "Tom şi Jerry".
Pe vremea aceea locuiam la parterul unui bloc, aşa că a putut să se joace afară, când a mai crescut. Îmi amintesc cum a reacţionat când l-am scos în spaţiul verde din faţa blocului, era prima dată când lăbuţele lui făceau cunoştinţă cu firele de iarbă şi prima reacţie a fost să sară înapoi, drept în braţele mele, unde se ştia în siguranţă.
Noaptea împărţeam acelaşi fotoliu, şi după ce stingeam lumina, simţeam patru lăbuţe păşind peste mine, sosind lângă capul meu, mirosindu-mi obrazul cu nasul lui umed, ca să se asigure că respir, apoi, cuibărindu-se lângă părul meu. Vara şi toamna aceea cred că au fost cele mai fericite pentru Thomas, a zburdat prin împrejurimile blocului şi "şi-a făcut datoria" faţă de toate pisicile din cartier. Dar a trebuit să ne mutăm în altă parte, aşa că nu îl mai puteam lăsa pe afară şi a trebuit să îl sterilizăm. S-a adaptat tuturor limitărilor pe care i le-am impus, fără ca dragostea lui pentru noi să se schimbe. A luat în stăpânire apartamentul nostru de la etajul trei. De când începea vara, uşa balconului rămânea deschisă şi Thomas îşi păzea teritoriul cu vigilenţa unui câine de pază. Vai de bietele vrăbii şi chiar de porumbeii care îndrăzneau să se aventureze pe balcon. Îl priveam cum îi pândea, se făcea una cu covorul, se ascundea pe sub rufele puse la uscat în balcon şi deodată ţâşnea ca un arc. Cum reuşea să îi vâneze în spaţiul acela restrâns, nu ştiu.
Când băiatul meu a plecat la facultate, doar Thomas a fost cel care a umplut golul lăsat. Rămăsesem acum doar noi doi acasă. Cred că şi Thomas îi simţea lipsa, îl găseam deseori dormind în dulap, pe hainele lui. La sfârşit de săptămână, tot Thomas era cel care mă anunţa că, în 10-15 minute cel mult, băiatul meu urma să vină acasă. Se aşeza în faţa uşii de la intrare şi îl aştepta. Nu s-a înşelat niciodată!
Dar timpul a trecut peste noi şi Thomas nu mai era atât de agil ca să se caţere, cum făcea altădată, ca o veveriţă, până în vârful bradului de Crăciun, dar îl găseam pe toate dulapurile din casă. Jucăriile lui preferate erau cocoloaşele de hârtie de diverse dimensiuni pe care i le aruncam, iar el făcea salturi, prinzându-le cu gura sau cu lăbuţele. De obicei, le pierdea pe sub mobilă sau sub canapea şi atunci se aşeza şi se uita la mine întrebător: "Ai de gând să le găseşti odată, cât să aştept?".
Când deschideam uşa de la intrare, îl vedeam alergând şi întâmpinându-mă cu aceeaşi bucurie în fiecare zi, indiferent de dispoziţia mea. Dragostea lui era mereu aceeaşi, continuă, necondiţionată, fără a se asemăna celei omeneşti, atât de instabilă şi efemeră. Încercam să-l răsplătesc cu aceeaşi iubire, cu mângâieri şi cu diverse bunătăţi care ştiam că îi plac.
Stătea destul de mult timp singur în casă şi, la un moment dat, am observat că blana de pe burtica lui a început să dispară. După ce am fost pe la mai mulţi medici, am descoperit că, de fapt, suferea de singurătate, se plictisea şi îşi rodea blana. Atunci am hotărât că e cazul să ieşim împreună la plimbare. Dar cum să scoţi un motan la plimbare fără să-l pierzi, într-un loc pe care nu-l cunoştea, după ce stătuse câţiva ani doar în casă? Am cumpărat o lesă pentru câini, "l-am îmbrăcat" cu ea şi am ieşit în faţa blocului. După câteva încercări, s-a obişnuit cu lesa, coboram cu el şi stăteam la soare, în iarbă. Obişnuit să fie singur, a presupus că grădina din faţa blocului este proprietatea lui, aşa că se zbârlea la toate pisicile care îndrăzneau să îi "invadeze" spaţiul. Îi accepta doar pe copii, care veneau să-l mângâie, întâi impresionaţi de mărimea lui şi temători să nu fie zgârâiaţi, apoi dezlipindu-se cu greu de el.
Au mai trecut câţiva ani, după care Thomas a început, uşor-uşor, să se stingă. Am simţit că nu va mai trăi, dar nu credeam că se va întâmpla atât de curând. Doar atât am mai putut face, până când a murit: l-am mângâiat şi i-am spus în fiecare zi cât de mult îl iubesc. Celor care mi-ar spune că Thomas n-a fost decât un simplu motan le-aş răspunde că au dreptate, în felul lor. Dreptatea mea este alta, ştiu sigur că Thomas a fost cu mult mai mult decât o pisică, a fost următorul în rând, după fiul meu. Atunci când mi-a fost mai greu, a umplut golul din sufletul meu, iar când a plecat, a lăsat un gol la fel de mare.
Pentru că îi plăcea foarte mult să miroasă florile de primăvară, care erau nelipsite din casa noastră, am plantat pe locul unde l-am îngropat câteva narcise şi un fir de zambilă. Sper, ca în felul acesta, sufletul lui de motan să ştie că nu îl vom uita niciodată!
DANA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
