De ceva timp, mă tot gândesc dacă aș putea și eu să scriu povestea motanului nostru Thomas.
L-am adoptat pe când era doar un pui și a fost membru al familiei pentru 11 ani. Avea blănița neagră, cu o pată albă pe piept și o lăbuță tot albă. L-am numit Thomas - după motanul din desenele animale, cu "Tom și Jerry".
Pe vremea aceea locuiam la parterul unui bloc, așa că a putut să se joace afară, când a mai crescut. Îmi amintesc cum a reacționat când l-am scos în spațiul verde din fața blocului, era prima dată când lăbuțele lui făceau cunoștință cu firele de iarbă și prima reacție a fost să sară înapoi, drept în brațele mele, unde se știa în siguranță.
Noaptea împărțeam același fotoliu, și după ce stingeam lumina, simțeam patru lăbuțe pășind peste mine, sosind lângă capul meu, mirosindu-mi obrazul cu nasul lui umed, ca să se asigure că respir, apoi, cuibărindu-se lângă părul meu. Vara și toamna aceea cred că au fost cele mai fericite pentru Thomas, a zburdat prin împrejurimile blocului și "și-a făcut datoria" față de toate pisicile din cartier. Dar a trebuit să ne mutăm în altă parte, așa că nu îl mai puteam lăsa pe afară și a trebuit să îl sterilizăm. S-a adaptat tuturor limitărilor pe care i le-am impus, fără ca dragostea lui pentru noi să se schimbe. A luat în stăpânire apartamentul nostru de la etajul trei. De când începea vara, ușa balconului rămânea deschisă și Thomas își păzea teritoriul cu vigilența unui câine de pază. Vai de bietele vrăbii și chiar de porumbeii care îndrăzneau să se aventureze pe balcon. Îl priveam cum îi pândea, se făcea una cu covorul, se ascundea pe sub rufele puse la uscat în balcon și deodată țâșnea ca un arc. Cum reușea să îi vâneze în spațiul acela restrâns, nu știu.
Când băiatul meu a plecat la facultate, doar Thomas a fost cel care a umplut golul lăsat. Rămăsesem acum doar noi doi acasă. Cred că și Thomas îi simțea lipsa, îl găseam deseori dormind în dulap, pe hainele lui. La sfârșit de săptămână, tot Thomas era cel care mă anunța că, în 10-15 minute cel mult, băiatul meu urma să vină acasă. Se așeza în fața ușii de la intrare și îl aștepta. Nu s-a înșelat niciodată!
Dar timpul a trecut peste noi și Thomas nu mai era atât de agil ca să se cațere, cum făcea altădată, ca o veveriță, până în vârful bradului de Crăciun, dar îl găseam pe toate dulapurile din casă. Jucăriile lui preferate erau cocoloașele de hârtie de diverse dimensiuni pe care i le aruncam, iar el făcea salturi, prinzându-le cu gura sau cu lăbuțele. De obicei, le pierdea pe sub mobilă sau sub canapea și atunci se așeza și se uita la mine întrebător: "Ai de gând să le găsești odată, cât să aștept?".
Când deschideam ușa de la intrare, îl vedeam alergând și întâmpinându-mă cu aceeași bucurie în fiecare zi, indiferent de dispoziția mea. Dragostea lui era mereu aceeași, continuă, necondiționată, fără a se asemăna celei omenești, atât de instabilă și efemeră. Încercam să-l răsplătesc cu aceeași iubire, cu mângâieri și cu diverse bunătăți care știam că îi plac.
Stătea destul de mult timp singur în casă și, la un moment dat, am observat că blana de pe burtica lui a început să dispară. După ce am fost pe la mai mulți medici, am descoperit că, de fapt, suferea de singurătate, se plictisea și își rodea blana. Atunci am hotărât că e cazul să ieșim împreună la plimbare. Dar cum să scoți un motan la plimbare fără să-l pierzi, într-un loc pe care nu-l cunoștea, după ce stătuse câțiva ani doar în casă? Am cumpărat o lesă pentru câini, "l-am îmbrăcat" cu ea și am ieșit în fața blocului. După câteva încercări, s-a obișnuit cu lesa, coboram cu el și stăteam la soare, în iarbă. Obișnuit să fie singur, a presupus că grădina din fața blocului este proprietatea lui, așa că se zbârlea la toate pisicile care îndrăzneau să îi "invadeze" spațiul. Îi accepta doar pe copii, care veneau să-l mângâie, întâi impresionați de mărimea lui și temători să nu fie zgârâiați, apoi dezlipindu-se cu greu de el.
Au mai trecut câțiva ani, după care Thomas a început, ușor-ușor, să se stingă. Am simțit că nu va mai trăi, dar nu credeam că se va întâmpla atât de curând. Doar atât am mai putut face, până când a murit: l-am mângâiat și i-am spus în fiecare zi cât de mult îl iubesc. Celor care mi-ar spune că Thomas n-a fost decât un simplu motan le-aș răspunde că au dreptate, în felul lor. Dreptatea mea este alta, știu sigur că Thomas a fost cu mult mai mult decât o pisică, a fost următorul în rând, după fiul meu. Atunci când mi-a fost mai greu, a umplut golul din sufletul meu, iar când a plecat, a lăsat un gol la fel de mare.
Pentru că îi plăcea foarte mult să miroasă florile de primăvară, care erau nelipsite din casa noastră, am plantat pe locul unde l-am îngropat câteva narcise și un fir de zambilă. Sper, ca în felul acesta, sufletul lui de motan să știe că nu îl vom uita niciodată!
DANA